De același autor
„Nimeni nu e atât de rău cât ai fi înclinat s-o crezi. Viaţa, moartea nu sunt, poate, implacabile. Acest amestec de bun şi rău, acest amestec de bine şi de rău; sau pe care-l crezi că e bun, rău... căci cum să califici lucrurile şi creaturile? Nici bine, nici rău, ci convenabil, neconvenabil. Asta mă prinde, asta nu mă prinde. Îmi place, nu-mi place.“
Eugène Ionesco
Eugène Ionesco. S-a născut la 26 noiembrie 1909, la Slatina. Debutează în 1927, cu volumul de versuri Elegii pentru fiinţe mici. Publică, în 1934, volumul Nu, premiat pentru critică literară. Se stabileşte în Franţa în 1941. În 1950, are loc premiera primei sale piese, La Cantatrice chauve (Cântăreaţa cheală). În 1970 este ales membru al Academiei Franceze.
Este creatorul, de notorietate internaţională, al teatrului absurdului. Dintre piesele cele mai cunoscute, cităm: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Jacques sau Supunerea, Scaunele, Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Regele moare, Setea şi foamea, Lacuna, Jocul de-a măcelul.
Proză, eseuri, memorialistică: Note şi contranote, Între viaţă şi vis, Convorbiri cu Claude Bonnefoy, Jurnal în fărâme, Prezent trecut, trecut prezent, Sub semnul întrebării, Căutarea intermitentă.
Moare în 1994, la Paris.
* * *
În timpul ultimului război, într-o dimineaţă de primăvară (aveam să reconstitui mai târziu că era mai 1942), un copil de opt ani ieşea pe poarta casei, ţinut de mână de tatăl său. Trebuie să fi fost o duminică, zi juruită unei plimbări în această tovărăşie. Tocmai sosea un om de statură mai degrabă mică, cu o privire energică. „Bună ziua, domnule Vianu“, spuse. Tatăl vru să-l poftească, renunţând la plimbare. „Nu, răspunse domnul, oricum nu voiam să stau. Am venit doar să te anunţ că plec mâine în Franţa. Am reuşit!” Am perceput în vocea lui o satisfacţie, chiar un triumf. Tatăl îi spuse, cu simpatie, că-i părea bine, pentru el. Străinul plecă, după un rămas bun destul de tandru, de ambele părţi; iar copilul întrebă cine era acest domn. Era un prieten
al lui, mai tânăr, Eugen Ionescu. Un băiat foarte drăguţ. Pleca în Franţa, ce mult voia asta. În Franţa, unde era război, ocupaţie germană? Da, da, el voia de mult să plece acolo.
În anii următori venea deseori vorba în familie despre Ionescu, cu atât mai mult cu cât soţia lui, Rodica, fusese colegă de liceu la Şcoala Centrală cu mama mea şi o foarte bună prietenă. Prin 1948 soseau zvonuri alarmante despre familia Ionescu; hotărâseră să nu se mai întoarcă în România.
Cu atât mai bine, comentau părinţii mei, aici, pe un om ca Eugen nu l-ar fi putut aştepta decât închisoarea. Deşi duceau o mizerie cumplită la Paris, era mai bine pentru ei să fie acolo. Apoi, discuţia aluneca pe panta obişnuită. Oare nu ar fi trebuit să facem şi noi la fel? Mai aveai o şansă, trăind în România?
Soarta Ioneştilor a devenit, în familia noastră, simbolică pentru condiţia exilului: dificilă, dar în libertate... Curând, în 1950, în izolarea relativă în care trăiam, a parvenit un zvon... curând, o certitudine: Eugen devenise peste noapte celebru. Triumfase cu o piesă de teatru, Cântăreaţa cheală. Crease, cu Beckett, cu Adamov, un nou curent literar, Teatrul absurdului. Şi anii care au venit au confirmat celebritatea muritorului de foame din primii ani.
Următoarea mea întâlnire cu Ionesco s-a produs un sfert de veac mai târziu. În dimineaţa zilei de 22 august 1968 mă găseam la Paris, cu Matei Călinescu, găzduit în apartamentul unui prieten plecat în vacanţă. Petrecusem o noapte de stupoare şi groază aflând, de la radio, despre invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, urmărind înaintarea, oră de oră, a tancurilor sovietice prin Praga, oraşul prea frumos pentru a rezista armelor. Ne culcasem, storşi de emoţii şi de oboseală, pe la şapte dimineaţa. La opt a sunat telefonul. Era Ionesco, căruia îi făcusem o vizită cu numai câteva zile în urmă. Acum ruşii aveau să intre în România. Mă sfătuia să nu mă mai întorc, se oferea să mă ajute să trăiesc, până voi reuşi să mă descurc.
Nu am acceptat; eram necopt pentru exil. Dar această discuţie mi-a atras atenţia asupra unei trăsături fundamentale a lui Eugen Ionescu: generozitatea. Spun „fundamentală“, pentru că ea reiese dintr-o alta, care este absolut şi nemijlocit legată de creaţia ionesciană: capacitatea de-a simţi mila... oroarea, refuzul total, obsedant, al violenţei. Violenţei omniprezente, cruzimii universale, omul i se poate opune: în viaţa cotidiană, prin actul individual generos; în scris, prin satira răutăţii, atât de comun asociată cu prostia. În cursul anilor, citindu-i opera, asistând la reprezentaţiile pieselor lui, dar şi cunoscându-l mai bine (în câteva rânduri m-a onorat numindu-mă „prieten“), mi-am dat seama că filonul nonviolenţei era determinant în felul lui de-a
fi şi de-a scrie. Aşa cum era şi sensibilitatea lui mereu rănită, tentativele pe care le făcea de-a se proteja: prin visare, dar şi prin recursul la paradisurile artificiale.
Cred că acesta a fost mecanismul lui psihologic fundamental. Versurile compuse în tinereţe se numesc Elegii pentru fiinţe mici. În Ucigaş fără simbrie, unde Béranger trebuie să facă faţă asasinului care-i arată „poza colonelului“, în Rinocerii, unde asistăm la transformarea monstruoasă a unei societăţi într-un conglomerat de bestii, omul mic, dar în acelaşi timp curajos este cu atât mai admirabil, cu cât nu poate opune ferocităţii altă armă decât voinţa solitară şi, în acelaşi timp, fermă de-a rezista. Numai „fiinţa mică“ poate deveni erou. Nu poţi fi erou, dacă nu eşti slab. Altfel, eşti un monstru, participi la marele şi crudul joc al puterii.
Creaţia ionesciană, din care s-au văzut mai ales jocurile de limbaj şi, cu puţină îndreptăţire, mai ales „absurdul“, este, în primul rând, o reflecţie asupra individului pierdut în mijlocul hoardei. Nu poate fi imaginată această preocupare în afara porţiunii de istorie pe care a trăit-o; dar, aşa cum este concepută, ea nu poate fi închipuită fără referinţa la inconştientul care erupe pretutindeni. O confirmă jurnalele sale editate până în prezent, eseurile, în care experienţa de viaţă transpare nedeghizată.
Dar Ionesco mărturisea (a făcut-o şi în scris, de altfel) că subiectele sale, chiar şi în amănuntele lor, s-au născut din coşmarurile pe care le avea în timpul gravelor crize depresive care i-au traversat existenţa. „Tot ce am scris (a ţinut să-mi precizeze odată) este visat în timpul crizelor depresive şi elaborat atunci când îmi reveneam din boală.“ S-ar putea dezvolta acest subiect, asupra funcţiei depresiei de-a slobozi conţinuturile inconştiente care vor căpăta formă şi organizare în intervalele când luciditatea şi sănătatea prevalează. Acest sistem pulsatil, în care suferinţa şi energia alternează şi se întregesc, este evident la Ionesco. Visul, ca la Shakespeare, este omniprezent în filigranul operei.
Visul este intricat cu starea de veghe şi în viaţa lui. Odată mi-a spus: „Sunt convins că există transmigrarea sufletelor, metempsihoza. De altfel şi tu crezi asta, mi-ai spus-o, a adăugat, nu-i aşa?“ Eu nu vorbisem niciodată cu el despre metempsihoză. Bănuiesc că, în vis, avusese această discuţie cu mine; ezita, dacă fusese în vis sau aievea. Calitatea de psihiatru îmi acorda în ochii lui o oarecare autoritate.
Am înţeles că l-aş fi dezamăgit prea tare dacă i-aş fi spus că nu cred în metempsihoză. Oroarea lui de moarte, de moartea definitivă, de trecerea în neant era încă mare. Era preferabilă reîncarnarea. Simţind că avea nevoie de o confirmare, i-am răspuns: da, după moarte sufletul trece în altă formă terestră. Şi am reconfirmat ideea cu alte prilejuri, mai târziu. Totuşi, teama lui de moarte a suferit în ultimii ani de viaţă o modificare. „Nu mai mi-e frică, mi-a spus el odată, de plecarea din această lume.
Încep însă să mă gândesc la ce mi se poate întâmpla dincolo; la voiajul prin lumea cealaltă. Şi asta mă înfioară.“ Tema voiajului în afara lumii acesteia se întreţese permanent cu tema exilului, aşa cum atestă piesa lui, grandioasă şi mai puţin cunoscută, Omul cu valizele, şi cealaltă, Călătorie la morţi. Un individ, purtătorul unor bagaje grele, îşi caută ţara natală despre care habar nu are unde se poate găsi. Rătăcit într-o lume ostilă şi violentă, omul cu valizele nu este doar înstrăinat în ţara lui; este şi străin în lume, într-o lume care nu este poate cea adevărată, ci numai un loc de trecere. Misterul rămâne opac până la capăt. Fără îndoială, nu putem despărţi această perplexitate de modul obsedant în care Ionescu / Ionesco se gândea la ţara lui natală, din care plecase copil, în care se reîntorsese tânăr, pentru a o părăsi definitiv, adult. O părăsise pentru a găsi gloria, dar o glorie perpetuu otrăvită de sentimentul neapartenenţei la un loc anume.
Îmi amintesc de o seară petrecută în 1977 la soţii Ierunca, unde erau prezenţi Ioneştii, dar şi Mircea Eliade cu doamna. Fireşte, conversaţia se purta doar aupra României. Nostalgia lui Eliade era a unui ins stenic, informaţia lui era precisă, perspectivele lui, în fond, optimiste, în ciuda vitregiei vremurilor. Eugen era perplex, furios, plin de amintiri rele şi totuşi profund ancorat în acea tinereţe care-i prilejuise experienţe fundamentale. Şi cu alte prilejuri, de fapt, în toate circumstanţele în care l-am întâlnit, pe el ca şi pe prietenul său Cioran, care avea aceeaşi atitudine faţă de situaţia de exilat (nu pozitiv şi tonic, precum Eliade), Ionesco era urmărit de România, amintire dureroasă, provocatoare de mânie şi, într-un fel, duioasă. Pe planul influenţelor literare, mai calm, Urmuz şi Caragiale erau mereu citaţi. Dacă România, ţara tatălui (pater) detestat, era patria lui sau un loc de exil nu se putea tranşa, nici el nu putea s-o facă. Oricum, România nu-i era indiferentă, dimpotrivă, era conţinutul cel mai patetic al minţii lui.
La ceremonia înmormântării, în biserica românească din strada Jean-de-Beauvais, participanţii occidentali descopereau cu stupoare fastul incredibil, aproape barbar, culorile, cântările, parfumurile ritului răsăritean. În mijloc stătea sicriul cu trupul defunctului, având deasupra sabia şi pălăria de academician. O bătrânică, româncă, reflecta: „Uite, săracul, i-au pus scufia de noapte pe coşciug”. Colegul de la Academia Franceză care reprezenta ilustrul for era perplex, incapabil să lege mai mult de trei vorbe. În rândul întâi, asistau Regele Mihai şi principesele. Aşa a fost slujit Eugène Ionesco, scriitor român cu o operă restrânsă, dar semnificativă, mare scriitor francez, exilat în şi din două ţări, în şi din această lume. //
