Jurnal de pe frontul presei locale

La 15 ianuarie 1904, un important ziar local din România acelei vremi, „Evenimentul de Iaşi”, deschidea ediţia cu un articol despre moartea redactorului său principal. Intelectuali reputaţi, ca A. D. Xenopol şi Gh. Ghibănescu vor scrie articole în memoria sa, comparându-l cu figuri mari din istorie, între care Nicolae Bălcescu. Cel elogiat era Spiru Prasin, un nume necunoscut astăzi.

Murise cu o zi înainte într-un duel cavaleresc, după ce un jurnalist de la publicaţia concurentă „Gazeta Moldovei” îi aruncase mănuşa ofensat că publicaţia sa, care îşi spunea pe frontispiciu „independentă”, fusese criticată în paginile cotidianului cu orientare conservatoare. La distanţă de un secol, presa locală dependentă politic nu a murit. Combinaţiile, simpatiile, interesele se pot citi uşor printre rânduri, dar orientarea editorială nu mai e asumată pe frontispiciu. Dorind să pară cât mai independenţi, ziariştii de azi şi-au pierdut, mulţi din ei, onorabilitatea lui Prasin.

În locul duelurilor civile au apărut fie loviturile sub centură, fie o complicitate mută. Iar în acest timp, presa cu ambiţii reale de independenţă dispare măturată de recesiune. Căci dacă la primele semne de criză, cei mai pesimişti spuneau că presa locală va ajunge să fie decimată, realitatea dovedeşte că victimele cele mai probabile sunt produsele mass-media independente, care în anumite zone ale ţării au impus standarde ce ar fi putut duce în timp, prin legea concurenţei, la o profesionalizare şi în rândul celorlalţi membri ai branşei. Altfel spus, presa locală riscă să fie într-adevăr decimată de criză, căci despre ce presă mai putem vorbi când în provincie vom avea doar mass-media clientare politicienilor, administraţiei locale sau altor grupuri de influenţă?

În capitală moguli, în provincie patroni dubioşi

Dacă la Bucureşti se vorbeşte tot mai mult de capitularea presei corporatiste în faţa mogulilor, în „provincie” apele sunt mai amestecate. Nu însă totdeauna radical diferite. Ceea ce diferă în primul rând aici sunt nivelul mizelor aflate în joc, lipsa de alternativă şi de bani. Cu alte cuvinte, aceeaşi pălărie, în formă caricaturizată. Un lider de piaţă, maxim doi, în jurul căruia gravitează alte întreprinderi de presă mai mici, cu patronat local şi uneori dubios, a căror existenţă după principii pur economice ar fi în multe cazuri pusă sub semnul întrebării dacă nu imposibilă. E lesne de înţeles despre ce standarde profesionale putem vorbi când în spatele produselor  media locale transpar afaceri tulburi, grupuri de interese, amiciţii şi servicii plătite - dar fără «P» - pentru partide politice, nu în ultimul rând şantaj, legături cu firme ce căpuşează banul public.

De la şantaj la „presa bună”

Să luăm exemplul Iaşului. Fosta echipă de la „Ziua de Iaşi” realizează acum pe cont propriu „Bună Ziua Iaşi”. Numele patronului său, Ghiocel Asimionesei, un afacerist mărunt, cu activităţi în diverse domenii, de la taximetrie la construcţii de drumuri, se leagă de nişte procese de şantaj din vremea când făcea celălalt ziar. Însă actuala publicaţie şi-a păstrat linia editorială curioasă care face posibilă ca o şarjă de atacuri virulente împotriva primarului PSD Gheorghe Nichita să înceteze după ce o firmă a patronului câştigă un contract de câteva miliarde cu consiliul local. După epoca Asimionesei, „Ziua de Iaşi” a renăscut în zodia omului de afaceri liberal Relu Fenechiu. Suspectată pe vremuri de o politică bazată pe şantaj, „Flacăra Iaşului” a parcurs un proces de „ecologizare” după preluarea în urmă cu circa doi ani de către un om de afaceri imobiliare, Viorel Roman, devenind astfel un ziar mai proaspăt şi mai curat, însă cu vizibile aspiraţii de „presă bună”, adică dornică de a servi pe toată lumea.

Surprinzător, unul din cele mai longevive cotidiane din Iaşi este, culmea, un ziar cu tiraj la sacoşă, 24 de Ore, al cărui patron, Adi Cristi, şi-a construit imaginea unui burghez bine situat, cu cravată, pălărie, şi „trust” de presă – căci cândva, alături de ziar avea şi o televiziune locală. „Ieşeanul”, săptămânalul lui Adrian Sârbu va fi victima a doua a crizei, după „Jurnalul de Est”, deţinut de Constantin Şorănescu, şeful unui restaurant, care probabil vedea în patronarea unui ziar un anume blazon, astfel că publicaţia, atât timp cât a existat s-a ţinut departe de zonele mocirloase. În fine, mai există bisăptămânalul 7Est, al unui om de afaceri imobiliare interesat să preia controlul pe mica publicitate, deţinut dintotdeauna de cotidianul „Evenimentul”. Lider de piaţă este „Ziarul de Iaşi” (continuatorul reţelei naţionale de ziare locale „Monitorul”) deţinut de grupul elveţian Goldbach.

Un punct critic în istoria sa a fost anul 2002, când, ajuns sub aripa afaceristului Mihai Iacob, care cumpărase marca „Monitorul” de la SOV, echipa redac]ională a decis să îşi recapete independen]a. Înotând de unul singur, vulnerabil din punct de vedere financiar, cu un nume nou, „Ziarul de Iaşi”, cotidianul a riscat atunci să piardă şi cititorii, şi libertatea; dar, fără a aspira la sfin]enie, a reuşit să rămână la suprafa]ă, să îşi men]ină decen]a şi să îşi consolideze apoi pozi]ia, într-o vreme când independen]a editorială a presei a suferit mult.

Ziare „trompetă” şi ziare „trambulină”

Dacă în general, comportamentele sateliţilor mărunţi de pe piaţa presei locale – şi raţiunile lor de a exista - sunt în linii mari aceleaşi în diferitele zone ale ţării, liderii de piaţă se deosebesc între ei şi se comportă diferit. Întâlnim, de pildă, tipul liderului care reflectă pe faţă interesele susţinătorului, cum este, de exemplu, „Deşteptarea de la Bacău”, a fostului primar Dumitru Sechelariu sau „Telegraf” de Constanţa, în care putem citi că  „Mazăre surclasează primarii celor mai mari oraşe din ţară”, iar „Răducu Mazăre, fiul primarului Constanţei, Radu Mazăre, a uimit pe toată lumea prin bunul simţ şi modestia pe care le afişează”, însă niciodată nu putem găsi şi ştiri critice la adresa onorabilei familii. Important este însă faptul că atitudinea liderului influenţează etica, standardele şi comportamentele celorlalţi.

Chiar dacă Adrian Mititelu din Booveni şi interlopul Dorel Petrescu, zis Măgaru - patronii ziarelor craiovene „Ediţie Specială”, respectiv „Expresul de Sud” - or fi văzut în George Constantin Păunescu vreo fantezie de mărire şi putere, să admitem, totuşi, că nivelul presei din Oltenia este mai bun decât cel din Constanţa şi datorită „Gazetei de Sud”, liderul absolut pe întreaga regiune, recunoscut ca un exemplu de bune practici în presa locală românească. Tot aşa cum, la Iaşi şi în Moldova, reţeaua de cotidiane locale „Monitorul” (continuată de „Ziarul de Iaşi”, „Monitorul de Cluj”, de Sibiu, de Mediaş, „Obiectiv de Vaslui” – deţinute acum de Goldbach)  a impus până la falimentul ei la finele anilor 90, standarde nu doar editoriale şi etice, ci şi de organizare şi funcţionare în redacţiile altor instituţii media locale. A nu se înţelege de aici că în timp ce unele ziare sunt în întregime rele, altele sunt întru totul bune. Se ştie că şi ziarele decente, şi cele care se consideră independente, au vulnerabilităţile lor, cel mai adesea cauzate de raţiuni economice, şi care obligă uneori la coborârea standardelor, la îngăduinţă editorială faţă de un client de publicitate sau la a ţine spiritul critic cu „ochii larg închişi” în faţa unui aliat de nădejde. După cum, trebuie spus că şi în ziarele de tip „trompetă” sau „trambulină” există jurnalişti talentaţi şi corecţi, dar care acceptă temporar compromisul din motive ce ţin de condiţia ingrată a ziaristului din provincie.

Bune practici vs servilism

Reţelele naţionale de presă locală, cu surse de finanţare independentă au reprezentat de altfel, în multe zone ale ţării, singura garanţie de presă liberă şi profesionistă. Un caz elocvent este şi cel al judeţului Hunedoara, unde în afară de Hunedoreanul - cel mai bine vândut produs de presă locală din reţeaua MediaPro - celelalte ziare pendulează între devotament politic, servilism faţă de autorităţile locale ori faţă de sindicatele miniere. Aici criza a pus recent capăt fostului ziar „Drumul socialismului” care, ca o expresie a nostalgiei pentru activiştii de odinioară, nu a reuşit să se adapteze şi să îşi găsească locul după renaşterea sa capitalistă sub numele de „Huneodoara Expres”. Mai există la Deva cotidianul „Mesagerul hunedorean”, unde printre acţionari se află liberalul Ioan Timiş şi director e Mircea Lepădatu, care a întrerupt o vreme cariera de om de presă spre a fi purtător de cuvânt al prefectului liberal Aurel Pricăjan. Drept urmare, al cui mesager este cotidianul amintit îşi poate da seama şi cel mai neiniţiat cititor, din moment ce găsim aici articole ca cel intitulat „Dan Radu Ruşanu şi Ioan Timiş, oameni de cuvânt”.

Un alt cotidian: „Servus Hunedoara”, în ale cărui pagini autorităţile locale din comunele judeţului sunt bine servite cu articole ample pe pagini întregi, însoţite de fotografii mari şi titluri de-o şchioapă de genul „Criscior, comună europeană” sau „Investiţii la Orăştioara de sus”. Este normal că în acest context, „Hunedoreanul” lui Adrian Sârbu a reprezentat o gură de aer profesionistă, şi că acum anunţata sa dispariţie va lăsa întreaga regiune fără singurul formator de opinii critice, rolul cel mai important al presei, în ultimă instanţă.

Decesul, motiv de bucurie

Evident, moartea unora, bucuria celorlalţi. La Cluj de exemplu, unde „Clujeanul” a relatat fără pudoare de afacerile acţionarului majoritar Sorin Dan de la „Ziua” - ediţia locală, un editorialist de aici nu a ezitat nici el să scrie: „vestea recentă a decesului unei reţele de tabloide, (şi, bineânţeles, şi a ediţiei de Cluj a acestui ziar, “Clujeanul”) m-a umplut de bucurie”. Tristeţea cea mare rămâne însă aceea că criza amenin]ă cu precădere presa independentă sau, în orice caz, decentă, lăsând în urmă un mediu septic, cu efecte care privesc întreaga noastră societate civilă.