La două capete

Trecând în revistă grevele profesorilor şi planurile de boicotare a examenelor şi testelor din acest an de învăţământ, te întrebi, pe bună dreptate: oare când am mai avut parte de o asemenea mobilizare a sindicaliştilor din învăţământ şi, mai ales, de atâta consecvenţă din partea lor? Nu ne va lua multă vreme să ne amintim de perioada guvernului condus de CDR, când dascălii au fost foarte vehemenţi, obţinând, în cele din urmă, în ianuarie 2000, o mărire salarială de 80% în două tranşe. Următoarea acţiune de amploare a fost în noiembrie 2005 şi s-a încheiat cu o mărire salarială de 12%. Agitaţia din ceilalţi ani a fost fără consecinţă, dând impresia că este doar de faţadă.

Constatăm aşadar că marile acţiuni de protest ale sindicatelor din învăţământ, precum şi marile lor măriri salariale au avut loc în perioadele în care la putere se afla fie CDR, fie Alianţa D.A. În schimb, nici guvernul condus de Nicolae Văcăroiu, nici cel condus de Adrian Năstase nu au fost tulburate de vreo mişcare revendicativă majoră, în ciuda faptului că niciunul nu a acordat sporuri salariale semnificative cadrelor didactice. Să creadă cine vrea în coincidenţe, dar mai întâi să ia în considerare nu numai apartenenţa la PSD a unor importanţi lideri sindicali, cum ar fi de pildă Matei Brătianu, Ion Rădoi şi Marius Petcu, ci şi faptul că PSD s-a proclamat întotdeauna aliatul sindicatelor, iar în 2004 Mircea Geoană şi-a făcut, ilegal, campanie electorală în şcoli fără ca vreun lider sindical să protesteze împotriva politizării învăţământului. Numai în cărţile cu poveşti s-ar putea spune că mişcarea sindicală din România este autonomă şi independentă faţă de politic.

Lucrurile par diferite acum, pentru că PSD se află la guvernare, iar miniştrii săi au aprobat rectificarea bugetară, care reduce cu 7% cheltuielile de personal din învăţământ şi care a declanşat ultimul val de proteste. S-ar părea că sindicaliştii s-au întors împotriva patronilor lor politici. Experienţa ne învaţă însă că aparenţele înşală şi că nu a existat niciodată revoltă sindicală în România fără substrat politic. Pentru a înţelege mai bine ce se petrece acum, să luăm povestea de la început, şi anume dinainte de alegerile din 2008, când PSD, cu mare pompă şi cu concursul preşedintelui Camerei Deputaţilor de atunci, liberalul Bogdan Olteanu, a reuşit să supună la vot legea care prevedea mărirea salariilor profesorilor cu 50%. Logic este să ne întrebăm de ce PSD, care spera să ajungă la guvernare, a forţat votarea unei legi inaplicabile, care avea să-i creeze dificultăţi ulterior?

Probabil pentru că a sperat că legea nu va fi aprobată, calculând că guvernul PNL–UDMR avea alte planuri cu banii (şi PSD era de acord cu ele), iar Traian Băsescu ar fi invocat lipsa resurselor financiare, aşa cum făcuse şi în cazul măririi pensiilor acordate de Călin Popescu Tăriceanu – ceea ce, în paranteză fie spus, s-a dovedit perfect adevărat, de vreme ce astăzi guvernul se împrumută pentru a plăti pensii şi salarii. Reticenţa preşedintelui faţă de măririle salariale urma să fie calul de bătaie în campania electorală din noiembrie 2008. Nu s-a mai întâmplat aşa pentru că şeful statului şi-a dat seama de capcana întinsă de adversari şi a instruit PD-L să voteze legea. Interesant este însă că, deşi guvernul Tăriceanu a refuzat în mod ostentativ să pună în aplicare legea, sindicatele nu au intrat atunci în grevă, limitându-se la proteste verbale.

Logica strict politică a preşedintelui s-a dovedit eficientă înainte de alegerile legislative, dar păguboasă după acestea, mai ales că PSD nu a renunţat la mobilizarea sindicaliştilor din sectorul bugetar în campania pentru europarlamentare şi mai ales în perspectiva alegerilor prezidenţiale. Cum să faci însă ca să profiţi politic de pe urma protestelor şi să pretinzi în acelaşi timp că-ţi exerciţi în mod responsabil mandatul guvernamental? Soluţia diabolică găsită de conducerea partidului a fost de a juca la două capete: miniştrii vor lua în guvern deciziile raţionale, plângându-se în public de rigorile crizei, iar restul partidului, în frunte cu Mircea Geoană, va critica politica guvernamentală de reducere a cheltuielilor bugetare. Detectăm, de altfel, în declaraţiile lui Mircea Geoană o supradoză de ambiguitate: liderul PSD se opune reducerilor bugetare, dar nu precizează în ce domeniu; îl apostrofează public pe Emil Boc, dar susţine în parlament rectificarea bugetară.

În paralel, sindicatele, coordonate de PSD, ameninţă cu mişcări de protest paralizante, menite să pună într-o lumină proastă atât PD-L, care, prin Emil Boc şi ministrul Finanţelor, Gheorghe Pogea, promovează o politică de austeritate bugetară, cât şi pe preşedintele Traian Băsescu, care susţine deschis guvernul Boc. Mesajul transmis prin televiziunile zise de ştiri, dar de fapt controlate de PSD şi de PNL, este că Traian Băsescu ar fi vinovat de actualele dificultăţi economice, pentru că el ar fi condus de facto guvernul Boc. A spus-o de altfel explicit duminică liderul PNL Crin Antonescu, cel care acum susţine revendicările profesorilor, uitând cu uşurinţă că premierul PNL a fost acela care a refuzat să le mărească salariile în 2008.

Protestele sindicale sunt aşadar folosite ca stindard de coaliţia anti-Băsescu, din care PSD, patronul politic al sindicatelor, recunoaşte că face parte. Campania anti-Băsescu este facilitată, pe de o parte, de faptul că profesorii sunt într-adevăr prost plătiţi şi pot fi folosiţi ca masă de manevră, iar pe de altă parte, de lipsa de sinceritate a guvernului cu privire la adevăratele dimensiuni ale crizei economice. Se creează astfel impresia că guvernul ar avea de fapt bani, dar nu vrea să-i dea bieţilor bugetari. Realitatea este că bugetul este la pământ, iar economia reală suferă zilnic pierderi masive fără a beneficia de sprijin din partea guvernului. Guvernul, în schimb, este blocat de presiunile bugetarilor – şi aşa va fi, cu sau fără blocarea anului şcolar, până când toată lumea va fi convinsă, cu ajutorul televiziunilor şi al politicienilor PSD şi PNL, că atât guvernul, cât şi preşedintele sunt depăşiţi de situaţie şi trebuie înlocuiţi. Şi cine altcineva să-i înlocuiască dacă nu PSD şi Mircea Geoană – aceşti artişti ai jocului la două capete?