De același autor
Curand, cand vom afla ce a fost, de fapt, 2005, vom boteza acest an cu unul din titlurile care anunta, în cartile de istorie, sfarsitul unei epoci. Doar cateva din nefericirile care au încoltit în umbra acestui an trist sunt vizibile. Restul promite o catastrofa fabuloasa. Cine se teme sau se jeneaza de cuvintele mari poate sari peste randurile de mai jos. Pe scurt, ele încearca sa explice ca, în 2005, semnele si faptele ireversibile care anunta o mare cadere istorica s-au înmultit. Ele nu mai pot fi ignorate sau respinse, în numele optimismului automat care a prezidat asupra ultimilor 60 de ani de pace. Prosperitatea lumii postbelice continua, dar îndaratul ei s-a ridicat o constelatie, o combinatie sau, daca vreti, o conjuratie de forte fara antidot. In 2005, ele au castigat teren, în fiecare zi, si au alimentat lipsa de vointa a lumii în care traim, azi, si în care nu vom mai trai, maine. Lumea occidentala, mai precis, lumea europeana clasica, se apropie de sfarsit. Aceasta prevestire dadea, odinioara, miez marilor kitsch-uri istoriografice si însufletea isteric predicatori deliranti. Din 2005, asemenea profetii sunt bun sinistru comun. Abaterile si aberatiile, dezicerile si nestiinta s-au intetit într-atat, încat aplecarea generala spre gol nu mai e o amenintare, ci una dintre disciplinele cele mai pretuite ale timpului nostru. Vatamarea frenetica a ceea ce ne-a ramas din alte timpuri a subtiat rezistenta lumii europene, pana la bunavointa senila a condamnatilor care întampina plutonul de executie cu paine si sare.
Bogatiile subsolului, subdezvoltarea solului
S-a vorbit, în 2005, despre “frontierele” Uniunii Europene cu o amanuntime nemaiauzita de la discutiile despre lungimea fustei pe care Britney Spears a uitat sa o poarte în ultimul videoclip. Si frontierele europene, si fustele d-nei Spears au aceeasi problema: abia au apucat sa îmbrace ceva, ca au cedat pe flancuri. Uniunea Europeana a terminat anul cu o configuratie virtuala, imprimata numai si numai în mantra recitata permanent la Bruxelles si cu o lipsa totala de configuratie, vizibila în realitatea politica si istorica a momentului. Peste un an, admiterea Romaniei si a Bulgariei va da curs ideii dupa care UE are un flanc estic bine consolidat. Asa ceva nu exista. Acolo unde era de banuit o linie de separatie politica, economica si mentala între platoul european si Rusia se afla, în cel mai bun caz, conductele de gaz care leaga Gazprom de teritoriile dependente ale Occidentului. O conducta nu e un lucru de nebiruit. a dat, deja, lumii o populatie gata sa opereze asupra oricarui fel de conducta. Insa Gazprom nu e doar despre conducte. Mama supercompaniilor de gaze aduce din toate unghiurile cu statul rus, iar acesta cu Putin si prietenii. Presedintele Gazprom e viceprim-ministru al Guvernului Federatiei Ruse. Asa cum n-au reusit sa afle dusmanii europeni ai imperialismului american, numele principalei obsedate de petrol a lumii e Rusia. Companiile rusesti (si nu “multinationalele” americane) au statul în buzunarul din buzunarul în care statul are companiile rusesti. Nefericirea si marginirea discernamantului politic rus a venit, mult timp, din ideologie. Acum vine din resurse. Mai nou, bogatiile subsolului asigura saracia solului, de la talpa tarii pana la cortexul din Kremlin. Rusia a coborat la distinsa politica de bantustan petrolier, cu care sauditii si nigerienii au reusit sa garanteze bastinasilor benzina ieftina si înapoiere pe gratis. Nenorocirea e ca, în 2005, Rusia a atins apogeul bananier al acestui gen de politica si a devenit, în acelasi timp, o putere vest-europeana. In ultimele zile ale lui decembrie 2005, toata lumea a ramas cu convingerea ca Rusia a trecut la santaj. De aici, o serie lunga de poze care au înfatisat, în toate ziarele lumii, aceiasi doi-trei muncitori învartind maneta care închide conducta. Figurantii din poza n-au nici o vina, iar gazul rusesc va continua sa curga spre Vest. Adevarata problema tine de figuranti infinit mai bine îmbracati si de obiceiul lor vechi de a se prosterna spre Rasarit.
Gerhard, Matthias si Vladimir se cunosc
Intrebare: daca Gerhard Schroeder a devenit consultant Gazprom, îndata dupa ce a încetat sa mai fie cancelar, ce a fost el, înainte de a deveni consultant Gazprom? Indicii ajutatoare: Schroeder s-a simtit bine la Moscova, înca din anii ’80, cand gasea ca Brejnev e mai interesat de pace decat americanii. Fascinatia germana pentru Rusia nu e un diabet recent. Insa ultima ei înfatisare e pur si simplu o revelatie catastrofala pentru credibilitatea estica a proiectului european. Caci dedesubturile afacerii Rusia-Schroeder-Gazprom sunt, pur si simplu, indecente. Giuvaerul e, de departe, Proiectul Conductei Nord-Europene. Noua conducta va fi construita prin Marea Baltica si va pompa gaz spre Germania (cu posibile derivatii spre Olanda si Marea Britanie) pe o ruta care ocoleste, cu grija, Republicile Baltice si Polonia. Proiectul are în vedere confortul casnic al populatiilor vest-europene si plaseaza nota în contul est-europenilor exclusi de la alimentarea cu gaz si, prin urmare, dependenti în modul cel mai brutal de bunavointa noului conglomerat ruso-german. Cine crede ca doar întamplarea sau geografia au decis aceasta situatie are, acum, la dispozitie o serie de amanunte instructive. Proiectul noii conducte e “gestionat” de un board în care îl gasim, din nou, pe Gerhard Schroeder. Presedintele board-ului e Matthias Warnig, un alt cetatean german, apropiat de Vladimir Putin. Mult mai apropiat decat s-ar putea crede. Povestea lui Warnig a fost publicata, exact acum un an, de cotidianul american Wall Street Journal, pe baza documentelor din arhivele Stasi, risipite de multimile care au luat cu asalt sediile institutiei în 1989. Urmeaza cel mai prost, dar si cel mai documentat scenariu de film de spionaj, cu buget redus.
Gerhard, Matthias si Vladimir se cunosc tot mai bine
Warnig a fost maior Stasi si l-a cunoscut pe ofiterul KGB Vladimir Putin pe cand acesta se afla la post, la Dresda, în RDG. Documentele spun ca Warnig si Putin s-au înteles foarte bine si au ramas prieteni. Warnig a fost detasat, în 1989, la Dresda, si acolo ar fi colaborat cu Putin la un plan de recrutare de agenti, centrat pe Düsseldorf, mare centru comercial si financiar, în vestul extrem al Germaniei de Vest. Dupa caderea Zidului, Warnig reapare la Sankt Petersburg, în calitate de sef al filialei locale Dresdnerbank. Acolo se întalneste cu vechiul sau prieten, Vladimir, acum sef al relatiilor externe în primaria orasului. De aici înainte, Vladimir si Matthias sunt de nedespartit. Vladimir se muta la Moscova, unde devine sef al Serviciilor Secrete, apoi prim-ministru si presedinte. Warnig se muta tot la Moscova, unde devine sef al operatiilor Dresdnerbank în Rusia. Cei doi continua sa se vada. Dresdnerbank preia auditurile Gazprom, dar se ocupa si de tratamentul doamnei Putin, dupa un nefericit accident de circulatie, de scolarizarea, la Hamburg, a celor doi copii ai sotilor Putin si de o serie de calatorii de afaceri ale lui Vladimir Putin. Cand cancelarul Schroeder aproba Proiectul Conductei Nord-Europene, Warnig devine presedinte al board-ului companiei care ia lucrarea în regie. Noua companie si-a stabilit sediul fiscal la Zug, în Elvetia, si e girata, acolo, de un elevetian care apare în documentele Stasi drept avocat al catorva dintre firmele care au furnizat, ilegal, tehnologie Uniunii Sovietice. Unde am ajuns?
Schroedentop-Gazpromov
Marea îmbinare germano-rusa miroase urat, pentru ca are suruburi vechi. Putin si Warnig aduc cu ei institutii oficial defuncte (Stasi, KGB) si revin la obiceiul de a privi Europa ca masa testamentara. Ribbentrop-Molotov n-a fost o întalnire accidentala, ci o regula de agregare si diviziune pe care Europa de Est o întalneste, iar, în termenii jenanti ai versiunii Schroedentop-Gazpromov. Acolo unde limbajul oficial presupune o “frontiera” europeana de est, betonata prin contractul EADS, se întinde, de fapt, uriasa bresa ruso-germana. Dupa 30 de ani de presiuni bezmetice, rolul miscarii ecologiste paneuropene e limpede si dezolant: Europa a intrat în vrie energetica, ecologismul a fortat lepadarea de varianta nucleara si a pregatit, astfel, fagasul pe care înainteaza acum coloana ruso-germana.
Centrul e prea corupt pentru Teheran
Are, în schimb, Uniunea Europeana o “frontiera” de sud? Nu. La sud, conturul european e dictat, ca si la est, de o alta bresa gigantica. Golul nu mai e dat de complicitatea vicioasa a doua puteri care nu îsi pot reveni din esecuri istorice vechi. La sud, situatia e pur si simplu Ceruta, Mellila si Lampedusa, cele trei puncte de intrare de sub pantecul moale al Europei. O linie aproape dreapta uneste, de-a lungul Mediteranei, enclavele spaniole Ceruta si Mellila din Maroc, cu insula Lampedusa, un colt de piatra scapat de Sicilia, spre Africa. In fiecare zi, sute de fugari africani ajung în cele trei puncte de acces si calca pe pamant european. Presiunea e enorma. Definitia minima a calitatii de refugiat a fost de mult maturata de puhoi. Cine reuseste sa se agate de una dintre paramele pachebotului european va fi ridicat la bord si va ramane pe punte. Mai departe. Flancul de sud e o iluzie. Flancul de vest si de nord n-au fost niciodata o problema. Amandoua se sprijina pe masa atlantica si au o existenta strict nominala. Dinspre , Marea Britanie si Scandinavia nu bat vanturile unei culturi incompatibile si nu preseaza obiectivele unei politici de anexiune. Ramane centrul. In 2005, am aflat ca spatiul central, camera interioara europeana, sunt corupte grav. Violenta din banlieues-urile Parisului a fost spectacolul principal. In celelalte mari centre urbane europene, la Malmö, Birmingham, Aarhus, Toulouse sau Milano, ghetourile musulmane au încheiat un proces mai putin comentat, dar nu mai putin eficient. Reteaua urbana europeana scapa de sub autoritatea culturala si administrativa a unui continent din ce în ce mai putin sigur pe propria identitate. Referendumurile pierdute, în 2005, de adeptii fantomaticei identitati post-crestine a Europei spun ca întreg centrul european e înghitit de confuzie. Cu ce autoritate au ajuns, la negocieri, trimisii prin care Uniunea Europeana crede ca încearca sa opreasca avalansa populist-nucleara care sta sa porneasca dinspre Teheran? Iranul e spectrul mortal pe care 2005 l-a lasat în urma, nerezolvat si nerezolvabil. Presedintele Ahmadinejad e îndragostit de programe nucleare, de vandalismul referintelor la inexistenta Holocaustului si de programe utopice de renastere nationala si revansa musulmana. Avem, într-o singura minte, fisiunea teologiei, a nationalismului si a disperarii culturale. Daca nu e blocat cumva, Iranul lui Ahmadinejad va exploda curand, repetand psihologia si sacrificiul teroristilor sinucigasi. In fata acestei forte aproape de detonare cred ca se pot impune emisarii unei Uniuni fara flancuri, priponita de tevile complexului Kremlin-Gazprom si comandata demografic si urban de o cultura straina. 2005 glumeste.
Ce urmeaza (dupa Kyoto)
Am încheiat un an care nu s-a încheiat. Consecintele si datoriile acestui an desuchiat si irational se vor stinge tarziu. Nota de plata va fi enorma, poate definitiva. 2005 a lasat în urma dovada esecului practic al UE si a repetat demonstratia cu privire la impotenta fastuoasa a ONU. Scandalul Petrol pentru Hrana a înghitit atatea miliarde de dolari si atatea nume de politicieni, guverne si companii, încat Koffi Anan, manieratul sef de taraf global, s-a strecurat fara sa explice tot felul de noutati din viata recenta a fiului sau. De pilda, povestea Mercedes-ului importat, fara impozite, în , pe numele tatalui si spre folosul fiului. Dar afacerea Anan-Benz are, macar, personaje, replici si raspunderi. Kyoto, marele fiasco ecologic pe care a trebuit sa-l acceptam, o vreme, drept noua religie de stat, n-are nici eroi, nici ratiune. Kyoto e exemplul tipic de investitie în supranatural si irational dupa care elitele Occidentului se dau în vant. Esecul acestei fabuloase fabrici de frisoane a fost mascat de o conferinta organizata, la Montréal, dupa toate regulile propagandistice ale dezinformarii. Participantii au fabricat un nou set de obiective ecologice globale si au plecat, apoi, zambitori, acasa. Frauda reusise. Aproape nimeni n-a remarcat ca întrunirea a avut rolul de a înmormanta discret protocolul Kyoto. Urmeaza 2006.
