Pe aceeași temă
Si nu atat o parafraza ludica si, desigur, postmoderna dupa Eminescu este "Pururi tanar, infasurat in pixeli", cat o bravada. In locul mantiei romantice, pixelii. Vesmantului nobil din versul eminescian - "Pururi tanar, infasurat in manta-mi" - i se substituie o banala unitate de masura. Sunt preferati pixelii, dar la fel de bine se putea recurge la biti, octeti ori decibeli. Infasurarea "in pixeli" echivaleaza cu o imbalsamare in anonimatul mecanic, in cel mai bun caz cu o performanta tehnica de genul in fond angoasant al prefacerii cantaretului Michael Jackson intr-o creatura de sinteza, jumatate om, jumatate aparat. Aspectul superficial parodic disimuleaza un oximoron, iar sensul acestuia este unul defensiv, de nu chiar depresiv. Autorul sufera in carte, dar surade amar in titlu. "Mi s-a intamplat in aceasta viata cel mai trist lucru cu putinta: dintr-un poet am devenit un autor" - asa isi incepe volumul Mircea Cartarescu. Jelind unicitatea pierduta, prefacerea poetului in autor, inserierea contabila. Caderea in pixeli, identificarea prin tehnologie. Farsa ori cronica unei sinucideri literare anuntate? Rasfat narcisiac sau deprimare? Ifose ori drama adanca? Intrebari ce n-au fost totusi puse.
Dar nu din delicatete, inutila totusi cata vreme cartea e un exercitiu public de autodisectie, mai degraba dintr-o carenta de sensibilitate. Pentru cine se poate mira, poate fi chiar uimitor: Mircea Cartarescu inalta drapelul de naufragiu, el e scriitorul cel mai cunoscut din ultima serie de literati romani ce avea sa mai beneficieze de privilegiile mitului valorii artistice, inainte de prabusirea probabil definitiva a acestuia, dar nimeni nu tresare.
Mai rau, cartea i-a fost citita ca un manifest si, in consecinta, simetric aplaudata si contestata. Doi eminenti critici universitari, ambii cu importante contributii de domeniul teoriei si metodologiei literare, ambii cu bibliografia "la zi", Cristian Moraru si Marin Mincu in ordinea cronologica a interventiilor (cel dintai in Observator cultural, celalalt in Cotidianul), au vazut in Pururi tanar, infasurat in pixeli o pledoarie ferventa pentru globalizare, multiculturalism, corectitudine politica, postmodernism s.c.l.; primul a fost entuziasmat, al doilea oripilat.
Chiar daca se bat cap in cap, cele doua atitudini sunt in sine perfect justificate, soarta manifestelor fiind sa fie ori patetic sprijinite, ori patetic refuzate. Dar Pururi tanar, infasurat in pixeli nu este catusi de putin un manifest si nu are nimic de manifest. E, ca forma si la nivelul evidentei, o culegere de publicistica eterogena tematic, discontinua in atitudini si preponderent confesiva, motiv pentru care si poate fi socotita, in buna parte, o "addenda" la Jurnalul tiparit de Mircea Cartarescu in 2001. Apoi, cum e compus, cu subtila ingrijire insa, din texte ocazionale de tot felul, de la mici articole de gazeta la comunicari si interventii cu aspect eseistic prezentate la colocvii, simpozioane si alte mondenitati internationale, volumul nu poate fi situat decat prin abuz ori neintelegere in categoria scrierilor combative de factura conceptuala, cum in principiu se cade sa fie un "manifest".
Textele sunt rareori datate, dupa cum tot rar se indica si locul primei aparitii, desi selectia a fost facuta dintr-o activitate publicistica intinsa aproximativ pe durata a doua decenii, de la inceputul anilor '80 pana spre prezent. Eroare, neglijenta, arogant refuz al situarii? Mai curand, poate, compozitie de volum de poeme, urmand alta logica si alte criterii decat cele cuvenite pentru un volum normal de publicistica militanta, cu "program", "idei", "doctrina" si "obiective". Din periodice - s-a multumit sa indice, sub titlu, pe pagina de garda, Mircea Cartarescu, lasand in seama recenzentilor sa incerce a deduce dupa ce criterii a facut alegerea si sa stabileasca, de ce nu, cand si unde au fost publicate prima data articolele retinute in carte. Neavand, in locul unde ma aflu, posibilitatea materiala de a face o asemenea operatiune, si necesara, si instructiva, ma marginesc sa observ ca au fost lasate pe dinafara destule articole de atitudine sociala, civica sau direct politica.
Si ca textele adunate-n carte sunt neabatut poematice. Scriitor, si numai scriitor, exclusiv scriitor, artist si nu teoretician ori ideolog, Mircea Cartarescu preface in "literatura" tot ce scrie. Poetul din el nu suporta jugul preciziei, respinge tirania exactitatii, sfideaza dictatura adevarului comun. Poate, la rigoare, sa scrie ca Pamantul e un morcov si ca Homer era chinez, Ho-Mer. Plasticitatea trece inaintea sensului, fantezia se elibereaza de constrangerile documentatiei. Excursiile printre nume, titluri si citate au, ca uneori la G. Calinescu si deseori la Eugen Barbu (in Caietele Princepelui, de care Jurnalul lui Mircea Cartarescu se apropie nu o singura data), rostul de a produce fumigatie poetica si de a excita liric, asemenea unui drog. A-i reprosa "erorile", inadvertentele si anacronismele este o greseala, eu insumi am facut-o, cand am scris candva, nepotrivit morocanos, despre Postmodernismul romanesc: am luat drept "studiu" ceea ce era o reverie eseistica. In litera aveam, probabil, dreptate, dar in spirit nu.
La fel stau lucrurile si in destule articole din Pururi tanar, infasurat in pixeli, iata cateva exemple. Gellu Naum s-a nascut in Bucuresti, nu in provincie, si nu era evreu, cum scrie Mircea Cartarescu ("Tristan Tzara, Benjamin Fundoianu, M. Blecher, Gellu Naum, considerati printre cei mai mari scriitori romani, provin din prafoase si mizere cartiere evreiesti de prin oraselele din provincie, dovada ca ghetoizarea a fost..." etc., p. 242). Marin Preda nu poate fi cu nici un chip livrat generatiei '60, in care il vara Mircea Cartarescu, punandu-l alaturi de Nichita Stanescu (moartea lor e socotita retezarea celor "mai inalte ramuri ale generatiei '60" - p. 110). Desigur, adolescentul Cartarescu nu avea cum sa-si cumpere, in 1972, Antologia poeziei romane moderne alcatuita de Nicolae Manolescu si publicata in 1968: cartea fusese retrasa la scurta vreme dupa aparitie si din librarii, si din biblioteci (cf. p. 11).
Populism este un concept politic suficient totusi de precizat pentru a fi cu desavarsire imposibil de sustinut ca in D-ale Carnavalului Caragiale ar fi infatisat "problematica dureroasa" a contaminarii Romaniei de "populism" ("Romania devenise deja bolnava de populism", p. 259). Dar a face asemenea indreptari, care pot fi de ordinul zecilor (o lunga lista a intocmit de altfel Marin Mincu), nu e de nici un folos pentru buna pricepere a textelor lui Mircea Cartarescu. El a si sugerat asta, cu destula discretie, dar nu mai putin util. Textul pus la sfarsitul cartii se numeste Zaraza si are aerul de a fi o "istorie" a cunoscutei romante. Autorul precizeaza, intr-o nota, ca in anul 2000 a publicat "o varianta, continand tot felul de anacronisme", in Romania literara. "Am mai curatat din inadvertente ulterior" - continua nota lui Mircea Cartarescu - , "fara ca Zaraza sa aiba, mai departe, pretentia de a fi altceva decat un gratuit joc al imaginatiei".
Amanuntul ca dupa aparitia in revista numita a "variantei" tot acolo s-a primit si s-a publicat un articol in care se semnalau "tot felul de anacronisme" nu este insa mentionat de Mircea Cartarescu in nota de acum, incat nu se poate sti daca el a "curatat din inadvertente" ca urmare a acelei intampinari sau independent de ea, nici din ce anume ratiuni nu le-a eliminat pe toate (spre exemplu, actiunea din Zaraza e plasata "prin 1944", pe cand - se poate citi in varianta de acum - "la Opereta canta inca Leonard", desi acesta era mort din 1928!). In genul sau, Zaraza e insa o mica si foarte reusita proza in registrul ironicului livresc, un fin exercitiu de stil in genul admirabilelor mai vechi povestiri ale lui Alexandru George, iar nota ca este vorba de "un gratuit joc al imaginatiei" ar fi trebuit asezata, ca avertisment, chiar in fruntea volumului...
Dar jocul, fie el si gratuit si al imaginatiei, nu e totusi joaca (demult, foarte demult, un mic si stralucitor eseu despre joc si joaca a publicat tanarul, pe-atunci, Sorin Vieru, il va fi pus oare-ntr-o carte?!). Daca Pururi tanar, infasurat in pixeli nu e o carte "de probleme", in sensul in care au citit-o Cristian Moraru si Marin Mincu, o "problema" totusi exista. Este Mircea Cartarescu insusi. Scriitorul traverseaza in mod cert o criza, este pe culmile nefericirii, totul e, pentru el, un dezastru. Sufera ca s-a nascut si traieste in Romania, sufera ca s-a nascut si traieste in Bucuresti, sufera ca este scriitor roman si nu occidental, este nefericit ca locuieste la bloc si nu intr-una din acele "case minunate", pe care le vede zilnic, "de pe marginea bulevardelor sau din zonele tacute si aurii ale orasului", se simte "ostracizat" de lumea literara, cumpara nevrotic ziare si reviste in care, inevitabil, gaseste ceea ce cauta - "banalizata muscatura, previzibila aluzie".
Departe sunt vremurile tineretii, cand functionau, vital si incandescent, sentimentul de generatie, cel de cenaclu si cel de metropola (exista, bine marcat, un complex de superioritate fata de scriitorii din provincie - "puteam simti cat de in urma erau, tehnic vorbind, chiar si cei mai buni poeti din provincie", p. 65, "noi, optzecistii, cand intampinam rezistenta incapatanata a celor din provincie", p. 80, "cu poetii din provincie eram foarte severi", p. 131, "obscurul club al celor opt din Iasi", p. 190), departe e si vremea, totusi mai apropiata, cand, nu mai spun in numele a ce si al cui, chiar Mircea Cartarescu il recomanda pe "poetul Tataie" de la BUG Mafia, opunandu-l ierarhiilor literare ale trecutului, ce trebuiau ingropate, aruncate la pubela, scoase din uz si din circulatie. Acum, azi, aceasta intrebare: "Ce e cu aceste generatii de dupa '89, din ce in ce mai troglodite, mai incapabile sa-si vorbeasca propria limba si sa-si inteleaga propria cultura?".
Chiar asa, ce-o fi fiind?!
