De același autor
administratie irakiana (30 iunie), cu un sentiment de frustrare si regret.Scriam anul trecut mai multe articole in care luam apararea actiunii americano-britanice in Irak, criticand in acelasi timp ceea ce mi se parea a fi antiamericanismul franco-german, ca si inconstienta majoritatii actiunilor de masa pacifiste. Nu cred nici azi ca antiamericanismul respectiv merita mai mult respect si nici nu mi se pare ca inconstienta sau chiar reaua-credinta pe care le denuntam la multi dintre pacifistii occidentali sunt de trecut cu vederea. Din pacate insa, trebuie sa admit ca felul in care administratia Bush a tratat chestiunea irakiana nu a facut decat sa incurajeze antiamericanismele de toate nuantele si culorile. Astfel incat, fara a retracta anumite aspecte din criticile prezente in acele articole, cred ca, tinand seama de intreg contextul, multe dintre ele au fost lipsite de o judecata corecta de ansamblu.
Recunosc asadar ca m-am inselat sau m-am lasat inselat prea usor: nu m-am asteptat ca dupa atata timp sa nu fie gasite in Irak, practic, nici un fel de arme de distrugere in masa - nici biologice, nici chimice, nici nucleare, nici rachete, nici macar programe serioase pentru punerea lor la punct. Nimic! Pe de alta parte, nu s-a adus nici cea mai mica dovada a unei legaturi serioase dintre regimul Hussein si islamismul international. Erori multiple ale serviciilor secrete americane si britanice? Probabil. Dar e greu sa eviti gandul ca administratia Bush, in obsesia ei de a-l rasturna pe Saddam de la putere, si-a pus voit la ochi ochelari maritori si deformatori. A vazut ceea ce voia sa vada, gandindu-se ca, poate, va gasi in situ ceea ce era hotarata sa gaseasca. A incercat sa pacaleasca o lume intreaga si s-a pacalit pe sine. Este o atitudine inacceptabila din partea unui guvern democratic si, venita din partea guvernului singurei supraputeri, de-a dreptul iresponsabila. Consecintele sunt perfect vizibile: lipsa de legitimitate a actiunii americane, ceea ce incurajeaza in schimb legitimarea insurgentei irakiene. Si, lucrul cel mai periculos, daca pe vremea lui Saddam Al Qaeda nu exista in Irak, acum exista si are o justificare in plus pentru a inspira si organiza actiuni teroriste globale antiamericane si antioccidentale.
A existat insa si o alta justificare a razboiului din Irak invocata de mine (pomenita acum si de Andrei Plesu intr-un recent articol): aceea de a elibera o tara de opresiune si de a impune acolo, fie si cu forta, de vreme ce altfel nu parea posibil, respectarea drepturilor omului. Argumentul tinea seama si de faptul ca dreptul international este deficitar la acest capitol, el tratand cam la fel tarile care respecta drepturile omului si pe cele care le violeaza in modul cel mai abject. Pana la urma, se putea spune (si am spus-o eu insumi): chiar daca nedescoperirea unor arme de distrugere in masa in Irak a lipsit razboiul de un pretext formal, doborarea unui regim tiranic si teribil de opresiv ramane un obiectiv greu de criticat in sine, fie si in situatia cand interventia militara propriu-zisa nu avea acoperirea unei rezolutii ONU. Argumentul ramane valabil in continuare, cu o conditie esentiala insa: forta de interventie eliberatoare trebuie sa respecte ea insasi, cu maxima scrupulozitate posibila, drepturile omului; cu alte cuvinte, daca americanii (sau oricare altii) vor sa impuna respectarea drepturilor omului, trebuie sa le respecte ei insisi, ramanand astfel inclusi in propriul lor proiect eliberator. Ceea ce inseamna ca actiunea eliberatoare devine imorala daca agentul eliberator nu-i trateaza pe cei eliberati ca pe niste oameni liberi.
Or, se pare ca exact aceasta "iesire" din propriul proiect eliberator s-a intamplat la inchisoarea Abu Ghraib. Umilintele si chiar torturile la care au fost supusi o parte a detinutilor din partea unor soldati si ofiteri americani nu pot fi considerate simple scapari, excese izolate din partea unor soldati instabili psihic. Ancheta in curs desfasurata de catre o comisie speciala a Congresului american a aratat deja destul de limpede ca exista un "sistem": detinutii erau sistematic "inmuiati" pentru a deveni mai cooperanti cu anchetatorii care voiau sa afle informatii despre insurgenta irakiana. Din pacate, este foarte probabil ca, pentru multi comandanti americani, detinutii irakieni (la fel ca si detinutii arestati in Afganistan de la Guantanamo pentru administratia americana) nu apareau ca oameni deplini, inzestrati cu "dreptul la viata, libertate si cautarea fericirii". Vechea idee ca ratiunea de stat justifica orice mijloace a triumfat in acest caz. Au stiut Donald Rumsfeld sau George Bush despre aceste abuzuri, pe care altminteri le-au denuntat foarte vocal, dupa ce ele au fost dezvaluite de presa? Le-au tolerat? Le-au ordonat? Nu stim. Dar, chiar si in cel mai bun caz, exista suspiciunea ca le-a pasat prea putin de consecintele pe care neglijentele si abuzurile unor comandanti si in general slaba pregatire a armatei pentru ocupatie le-ar putea avea.
E de sperat ca ceea ce s-a petrecut la Abu Ghraib va ramane o exceptie si ca justitia, ajutata de dezvaluirile presei, va decela responsabilitatile, pe cat posibil. Si e de dorit ca nu numai "acarii Paun" sa fie facuti vinovati. Si totusi, simpla aparitie a unor astfel de exceptii sinistre arata destul de bine cat de exceptional de fragila ramane chiar si capacitatea guvernelor democratice de a-si respecta principiile fundamentale atunci cand in joc sunt celebrele "interese nationale". Si culmea: nerespectarea acestor principii nici macar nu asigura salvarea "intereselor nationale": haosul si violenta, aparent irezistibile, din Irak sugereaza ca, adesea, pragmatismul imoral nu e in stare sa triumfe nici macar pe plan practic - adica acolo unde el se pretinde superior unei atitudini etice. Sa fie aceasta lectia de la Abu Ghraib?
