Pe aceeași temă
In lunile de primavara, aprilie-iunie 2005, se implinesc 15 ani de la cea mai mare demonstratie postcomunista din Romania. Manifestatia-maraton initiata de studentimea bucuresteana s-a intins pe o durata de aproape 4 luni si s-a sfarsit intr-o sangeroasa mineriada in noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. Despre toate acestea, dar si despre experienta dizidentei in anii comunismului, am purtat o discutie inegala cu Doina Cornea, "Golanul numarul 1 al Romaniei".
Cum era in acele zile, dupa revolutie, cand ati simtit ca se apropie un alt pericol, cel "neocomunist"?
Eram impartita intre Bucuresti - Piata Universitatii si Cluj, si calatoriile mele in strainatate. In acea perioada sustineam in fata diferitilor lideri de partid sau parlamentari europeni cauza Pietei Universitatii. Ca urmare a interventiilor mele au si venit la Bucuresti multi demnitari din afara.
Filmul lui Stere Gulea surprinde foarte bine, mi se pare, atmosfera din Piata…
Pana acum n-am zis nimic, dar... Stere Gulea face ca toti oamenii, adica nu prezinta decat ceea ce crede el ca este interesant. Or, eu, in acea perioada, in care s-a filmat pelicula, nu eram la Bucuresti. Eu apar asa, in treacat, parca n-as fi existat. Dar acesta nu este un motiv de amaraciune, este o realitate pe care nu trebuie s-o ignoram, zic eu. Cred totusi ca tinerii din Piata au avut un crez al lor, de care Stere Gulea nu a tinut cont.
Care a fost acest crez?
Tinerii au facut niste diplome de "golani de onoare", pe care le-au numerotat in ordinea preferintelor. Diploma cu numarul 1 mi-au dat-o mie. Iar pe mine m-a bucurat aceasta distinctie cel mai mult, dintre toate pe care le-am primit. Priviti: "Primeste titlul de golan de onoare, pentru lupta impotriva comunismului si a oricarei forme de totalitarism". De curand mi-a fost trimisa din Franta o carte de-a mea, aparuta acolo, despre Piata Universitatii. Eram rugata sa o semnez si sa o trimit inapoi. Francezii aveau alta optica despre cele intamplate la Bucuresti in 1990. Uitati, pe coperta apar eu vorbindu-le celor din Piata. Stere Gulea pare sa uite asta.
"Piata" din Cluj
"Fenomenul Pietei Universitatii" s-a extins si in alte cateva orase din tara. Clujul, de exemplu, s-a solidarizat cu Capitala, printre primele…
Da. Iata ce imi spunea chiar unul dintre revolutionarii clujeni: ca a inceput "Piata Universitatii" inainte de Bucuresti, la Cluj. Protocronismul de clujean! Mandria locala. Dar eu cred ca nu e corect! Au fost multe manifestatii…
Eu am inteles, vorbind cu unii participanti, ca demonstrantii clujeni "au facut naveta" intre Cluj si Bucuresti in acea perioada.
Eu cred insa ca in Romania, dupa '89, era un lant de manifestatii. Manifestatii dupa manifestatii! Era o efervescenta extraordinara! Dar Piata Universitatii ramane distincta. Ea a fost initiata de studentimea si tineretul bucurestean, mai ales. Ei sustineau Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara si Proclamatia in ansamblul ei. In tot cazul, Clujul s-a solidarizat destul de timpuriu.
In opinia dumneavostra, atunci, cand se poate vorbi de "extinderea" demonstratiei in provincie?
Cred ca a inceput asa: cu prilejul unei vizite a lui Iliescu la Cluj, la sfarsitul lui aprilie, o vizita electorala, pentru ca se-apropiau alegerile din 20 mai, Iliescu a fost huiduit la Sala Sporturilor. Tinerii care l-au bruiat s-au incolonat si s-au intors la statuia lui Matei Corvin, in Piata Libertatii pe atunci, de unde n-au mai plecat. Iliescu sosit la Cluj a fost doar un imbold in plus, pentru ca la Bucuresti incepuse deja "Piata Universitatii", iar clujenii stiau asta. Asa cred ca s-a intamplat…
Ati participat constant, mai cu seama in Capitala, la evenimentele din aprilie-iunie '90. Va mai aduceti totusi aminte de "golanii" clujeni?
Vreau sa spun ca aici, in Piata, ca si la Bucuresti, de altfel, au fost si oameni de calitate, multi, dar si oameni mai putin de calitate. Eu am sa-i citez pe toti care mi se par importanti. Deci, a fost Ioan Deac, liberalul, despre care cred ca a fost animatorul numarul 1 al "Pietii Universitatii" din Cluj. Dansul era excelent, se pricepea la animare, era un fel de moderator si de prezentator. Domnul Deac aranja in ce ordine sa se vorbeasca si cine sa ia cuvantul. A mai fost prezent Calin Nemes, care prin meseria lui era un foarte bun vorbitor.
Cine ramanea peste noapte?
Au ramas noaptea, saptamani intregi, fratii Boila (fiii preotului Matei Boila, fost detinut politic, n.r.) Tudor si Matei. Adrian, cel mic, a facut intr-adevar, cum ai spus, naveta Bucuresti-Cluj. Cand nu era in Piata Universitatii, era la Cluj si invers. El a fost unul din grevistii foamei. Au mai facut greva foamei Eugen Tisler si Sorin Rizea, din cate imi aduc eu aminte.
Si dumneavoastra?
Eu am stat mai mult la Bucuresti in acea perioada, dar fiul meu, Iuhas a stat mai tot timpul la Cluj. Acuma, ca sa continuam, printre tinerii care aveau atunci douazeci de ani si care intr-adevar stateau noapte de noapte, mi-aduc aminte de Petrica Moldovan, un om atat de sufletist! Ar fi fost in stare de orice ca sa dispara comunismul din radacini in Romania! Au mai fost Sorin Bobis, fratii Gilda si Virgil Gocan, Francisc Astalos, Lelia Baritki, ziaristul Bogdan Eduard, Sorin Sandor. Era si domnul Borodi, muncitor, un lucrator cu mainile. Si el tinea discursuri, intotdeauna voia sa vorbeasca. Nu stiu ce face acum, dar inca il mai intalnesc…
Cum vi s-a parut participarea clujenilor?
Erau multi in piata. Si asta e ceva, deoarece clujenii nu prea accepta sa iasa in strada si sa-si deranjeze siesta. Iar acesti tineri au facut un sacrificiu stand noaptea in piata. Ganditi-va ca era martie-aprilie si era frig! Era un nucleu de 5-6 oameni care nu s-au dezlipit din piata pana dupa alegerile din mai. Personal insa, ma asteptam la o mai mare anvergura a miscarii la Cluj. Eu compar cu ce era la Bucuresti.
Ce episod din timpul manifestatiei vi s-a pastrat mai bine in memorie?
Tin minte ca intr-o noapte ploua groaznic. Eu eram la hotel, la caldura, in patul cald si m-am trezit pe la 1 noaptea. Am vazut ca afara ploua cu galeata si mi-am zis: vai, ce rusine, sa stau in hotel in pat si tinerii aceia sunt probabil uzi leoarca! Si m-am sculat si m-am dus intre ei. Cand am ajuns, m-au aplaudat...
S-a spus ulterior ca cei iesiti in strada in '90 nu sunt urmasii morali ai eroilor din decembrie '89.
Asta e teoria lui Iliescu. Primul nostru presedinte… Cum sa nu fi fost aceiasi?!!
Piata Universitatii a avut un mare efect asupra mentalitatilor
Credeti ca in mentalul colectiv, "Piata Universitatii" s-a pastrat, a insemnat, mai inseamna ceva?
Totul are o importanta, chiar daca nu are o consecinta vizibila imediata. Iar Piata Universitatii a avut totusi ecou. Romanii se descurajeaza foarte repede si acesta este un mare defect. Consecinta imediata a "Pietii" ar fi fost, "jos Iliescu", nu? "Jos comunismul!". Asta nu s-a realizat… Dar a avut un mare efect asupra mentalitatilor. Cati romani nu s-au trezit atunci? Iar deznodamantul atat de tragic al Pietei, mineriada, a trezit foarte multa lume, in toata tara.
Multi au aplaudat venirea minerilor in Capitala.
Dar eu cred ca si mai multi au fost cei care nu s-au bucurat! Sunt oameni ca si mine, anonimi, care atunci au putut sa se exprime, sa strige si ceva s-a schimbat cu siguranta in fiinta lor. N-ai cum sa mai ramai acelasi! Iata ca traim azi democratia si "Piata", cu manifestatia-maraton impotriva comunismului, este una dintre cauze! S-a trezit simtul dreptatii in populatie prin acea mineriada!
Totusi au mai fost 4 dupa aceea…
Nu spun ca nu au fost victime. Sigur ca au fost! Eu stiam atunci de 45 de tineri care au fost omorati pe strada de mineri si dusi banditeste, fara sa treaca prin medicina legala sau pe la politie, in cimitirul saracilor Straulesti 2 si ingropati acolo intr-un fel de gropi aliniate pe ale caror cruci scria "neidentificat". Romania libera din acea perioada a fotografiat cimitirul cu crucile "neidentificat" , iar eu, fiind invitata la Consiliul Europei, am dus cu mine, printre alte materiale, si acea fotografie. Am vorbit atunci despre mineriada si am dat sa circule printre parlamentari xeroxuri dupa poza din ziar. Si asta a schimbat intr-un fel optica Occidentului fata de noua putere instalata la Bucuresti. Iar eu sustineam, inca de atunci, ca nu cred ca domnul Iliescu este strain, si procuratura si politia aservite Puterii sunt straine, de acele acte criminale.
Ce credeti, acum ca s-au mai desteptat romanii si incep sa fie constienti de ce s-a intamplat intr-adevar in Romania in '90, o sa se clarifice putin istoria, o sa fie trasi la raspundere cei vinovati?
S-a tot incercat sa se puna pe tapet culisele mineriadei din '90, dar vedeti ca procuratura este tot cea veche, functionarii sunt aceiasi…Va fi foarte greu. Si noului guvern, pe care il sustin, pentru ca vrea sa faca treaba, ii va fi foarte greu sa schimbe ceva, pentru ca Justitia, in primul rand, trebuie reformata.
Comunistii nu si-au putut instala oamenii
Sa revenim putin la Cluj, si la "Piata noastra".
Vreau sa notez ca orasul Cluj a fost un oras democratic. Pana la alegerile din 20 mai 1990, FSN-ul nu a putut sa puna piciorul aici. Primarul orasului era pe atunci domnul Alexandru Serban, iar presedintele Consiliului Local era Octavian Buracu. Ei nu s-au supus dispozitiilor lui Iliescu de a feseniza Clujul. Orasul Cluj a fost primul din Romania care a aderat la Proclamatia de la Timisoara. Tin minte ca au venit autoritatile alaturi de manifestanti, in Piata Unirii, ca sa-si dea girul. Deci in Cluj, comunistii nu si-au putut instala oamenii. Dovada ca, dupa alegeri, toti din conducerea urbei au fost maturati si atunci am devenit si noi "oras FSN".
Care a fost reactia generala in randul manifestantilor, dupa alegeri?
Cred ca era o mare deceptie. Nu a mea. Romanii nu stiu sa suporte cea mai mica infrangere. Noi suntem infranti din start. Cei mai multi dintre noi. Cei care au luptat in Piata Universitatii la Bucuresti, la Cluj si in alte orase nu s-au dat batuti pentru ca voiau ceva. Restul, puhoiul acela care a iesit in decembrie '89 pe strada, s-a retras. Ca in comunism. Eu n-am avut surprize in privinta angrenarii populatiei pentru o cauza comuna, pentru ca eu cu vreo 10 ani inainte mi-am dat seama cat suntem de decazuti ca cetateni, cat am devenit de oportunisti! Am fi facut ceva, ca si polonezii, ca si cehii! N-am facut nimic, "ca nu se poate". Am avut experiente extrem de amare, va spun, nu atat din partea Securitatii, desi acestea erau groaznice in fond, cat din partea semenilor extrem de conformisti. De fricosi.
Securitatea era chiar atat de prezenta pe cat se credea?
Oamenii inregimentati faceau totul ca si cum ar fi venit o comanda de sus. De la sine deja. Nu cumva sa li se intample ceva. Pai, libertatea cere totusi sacrificii! Daca vrei adevar, daca vrei dreptate, trebuie sa platesti un pret minim. Eu stiam ca n-am sa mor, desi facusem ceea ce facusem si stiam ca n-am sa fiu ucisa, dar pretul l-am platit oricum. Data afara din serviciu, mi-am zis "nu-i nimic, merg mai departe". Fiul meu, dat si el afara din serviciu, amandoi arestati… eu batuta mar de cateva ori, urmarita zi si noapte…Fiul meu Iuhas avea doi copii mici, avea familie, dar a consimtit la acest sacrificiu. Si noi n-aveam nici macar o speranta! Eu nici in 21 decembrie '89 nu credeam ca acest regim si Ceausescu va fi doborat! Nu!
De ce credeti ca in Romania dizidentele au fost atat de izolate? Au existat un Paul Goma, o Doina Cornea… Ce va mana totusi inainte?
Eu ma gandeam asa: daca gasesc zece oameni pe care sa-i trezesc, sacrificiul meu nu e degeaba. Iar cei zece oameni vor incerca dupa aceea sa mai trezeasca altii zece. M-am luat dupa Vechiul Testament, parabola lui Lot. El n-a gasit zece oameni drepti, nici cinci macar, asa ca Sodoma si Gomora au luat foc! Eu mi-am zis ca pot gasi zece oameni sau poate cinci. Credeam cu adevarat in asta. Inca mai cred! Daca eu lupt pentru adevar, dreptate, bine, frumos, prin atitudinea mea contribui la sporirea binelui, adevarului… Sigur ca e doar o farama, un fir de praf, dar e mai mult decat nimic. Eu asa gandeam. Si m-am vindecat astfel de frica si de lasitate.
Nu am resentimente fata de cineva
Dar ceilalti? Pe toti "ceilalti", marea masa inerta, cum ii percepeati?
O sa va dau un exemplu de lasitate pe care il evoc si in cartea mea Fata nevazuta a lucrurilor. In '86 a murit Mircea Eliade. Ce mi-a trecut mie prin minte? Hai sa fac un parastas, pentru ca Eliade era admis partial, se preda la Universitate, nu era un autor interzis, numai unele carti de-ale sale. Si zic: asta e voie, sa te rogi pentru morti, hai sa fac un parastas. Ei, si l-am facut, dupa peripetii! Si pe cine sa chem ca sa fie invitati de prestigiu? Am invitat vreo treizeci de universitari de la Filologie, fostul meu loc de munca, unde mai aveam cunostinte.
Si au venit?
Nici unul! Cu exceptia domnului Marino, dar el nu preda la Universitate. 30 de persoane aveam pe lista, dintre care colegi si prieteni de la sectia romana! Mi-am zis ca ma dispretuiesc, ca nu ma considera o intelectuala de talia lor, daca nu au venit la parastas. Cei mai buni de la Facultatea de Litere erau pe lista mea, iar eu mi-am inchipuit ca si-au spus, "cine mai e si asta, Doina Cornea, si dizidenta, si cu Europa Libera?". Credeam ca ma dispretuiesc… Si as fi preferat sa fie asa, decat sa cred ca n-au venit din cauza ca le-a fost frica.
Vi s-a confirmat sau infirmat ipoteza?
Eu il rugasem pe domnul Zaciu sa-mi faca prezentarea cartii (Fata nevazuta a lucrurilor, n.r) la lansare. A acceptat bucuros si dupa ce a citit cartea a venit la mine. Eu n-as fi adus vorba despre parastas pentru nimic in lume, pentru ca il invitasem si pe el atunci si nu venise. Iar el, Zaciu, singur a spus: "sa stiti ca, la parastas, eu nu de-aceea n-am venit, pentru ca v-as fi dispretuit, ci pentru ca mi-a fost frica". Statea aici, pe scaunul asta, iar eu eram pe locul unde stati dumneavoastra. De-asta spun, cinste lui totusi, pentru ca in adancul lui era un om foarte cinstit.
Eu judec din afara lucrurile, fara sa incerc sa-mi imaginez presiunile si teroarea, dar in constiinta mea sunt de condamnat mai ales intelectualii romani, pentru ca le-a fost atat de frica sa faca ceva.
Nu cred ca trebuie sa condamnam in dreapta si in stanga. Nu suntem numai buni sau numai rai. Vedeti ca in ocazii ca asta cu Zaciu, partea buna iese la iveala. Nu e voie sa uram pe nimeni. Eu n-am resentimente fata de cineva.
Interviu realizat de Bianca Felseghi