Lectia de modestie si saltul inainte

 Orice adunare mai numeroasa de fran­co­foni releva un raport inegal între mo­no­lingvi (francezii - nu numai, dar în mare parte) si bi- sau multilingvi (africanii, an­ti­le­zii, canadienii, arabii, berberii, de ce nu, ro­manii etc.). In fapt, francezii descopera în astfel de ocazii ca se numara printre pu­ti­nele popoare din lume a caror omo­ge­ni­ta­te lingvistica - constituita gradual, dar solid, de-a lungul secolelor, începand cu Or­donanta Villers-Cotterêts sem­­nata de François I în 1539, visata de abatele Gré­goire în timpul Revolutiei Franceze si, mult mai tarziu, pro­movata de învatatorii celei de-a III-a Republici - este atat de pu­ter­ni­ca, atat de redutabila.

 Situatia este admirabila dupa unii, mai putin de­zi­ra­bila dupa altii, în functie de gri­la de lectura aplicata. De altfel, aceasta este relativ dificil de regasit la spanioli, ita­lieni, germani. Si înca si mai dificil în cazul di­feritelor state francofone dispersate pe cinci continente. Iar unii tru­baduri, mai hatri, se amuza pe ritmuri muzicale: "Cei ce vorbesc trei limbi sunt trilingvi; cei ce vorbesc doua limbi sunt bilingvi; cei ce vorbesc o singura lim­ba sunt... fran­­cezi".

Bineînteles, francezii au numeroase motive de a fi mandri de limba pe care o vor­besc, aceasta fiind con­si­de­rata, pentru o perioada lunga de timp, fara egal. Lu­crul acesta le-a dat un aplomb deosebit. Si o sti­ma de sine ce le-a cultivat atat omo­ge­ni­ta­tea lingvistica, pre­cum si convingerea pro­priei "exceptii culturale". Totusi, ex­­pe­rien­ta francofona le poate aduce fran­ce­zi­lor si o foarte fericita lectie de modestie. Si, gratie acesteia, unii dintre ei ajung chiar sa-i invidieze, oarecum, pe oamenii li­­zierelor africane, pe haitieni, pe romani, pe bulgari si pe multi altii pentru usurinta cu care acestia se exprima în mai multe limbi. Sunt uimiti de aptitudinea lor pentru un dialog real si nemediat al culturilor, con­sta­tand in­clu­siv avantajul imens pe care acestia îl au în raport cu con­fra­tii de origine în ceea ce priveste capacitatea de a în­frun­ta sau valorifica provocarile mon­diali­zarii.

Unul dintre marile merite ale fran­co­fo­niei este tocmai acela de a fi modificat na­tura relatiilor dintre Franta si limba sa. Fran­ceza nu mai apartine exclusiv Frantei, ci tuturor acelora care o vorbesc, fie ca re­zi­da în interiorul "Hexagonului" sau "peste mare" ori în alta parte a lumii. Optand pen­tru însusirea limbii franceze, nu se alege doar cheia lingvistica a unui singur stat, ci a unei co­mu­ni­tati semnificativ mai largi, in­clu­zand mai multe state, po­poa­re si cul­turi.

 Aceasta realitate constituie, de altfel, o con­ditie sine qua non pentru mentinerea si raspandirea utilizarii francezei pe plan mon­dial. Este si principalul motiv pentru care aceasta - în pofida impresiei ge­ne­ra­li­zate de "recul", datorata, în fapt, situatiei de la nivelul organizatiilor internationale si ofen­sivei relative a limbii engleze - ga­ses­te resurse pentru a-si largi cercul de lo­cu­tori, nefiind niciodata vorbita de atat de mul­te per­soane precum în prezent.