Locul Romaniei in Tratatul de la Varsovia (III) Perspectiva diplomatica

Pentru puterile minore (...) orice politica externa serioasa poate constitui o problema de viata si de moarte. Aparatul lor diplomatic trebuie sa fie (...) capabil sa anticipeze punctele de vedere ale marilor puteri, preocupate mai mult de problemele globale decat de cele locale (...) Nu putem avea astazi indoieli serioase cu privire la modul in care conducatorii Romaniei vedeau atat securitatea tarii, cat si pozitia lor de grup de conducere la inceputul Razboiului Rece. Subordonarea fata de hotararile venite de la Moscova era nu doar o necesitate, ci un lucru perfect dezirabil si natural (...) Guvernul roman justifica aderarea Romaniei la Tratatul de la Varsovia prin pericolele existente pe scena internationala la jumatatea deceniului sase al secolului XX: remilitarizarea Germaniei, injghebarea de grupuri militare agresive legate de blocul atlantic si intensificarea cursei inarmarilor (...)
Diferitele interpretari coreleaza schimbarea rapida din domeniul politicii externe a Bucurestiului de dupa 1962-’64 cu retragerea fortelor sovietice din Romania in 1958. Unele surse romane si occidentale pretind ca acest lucru s-a petrecut la indemn sovietic, axat pe ideea de a demonstra ca sistemele comuniste pot supravietui si fara a fi sustinute de o prezenta militara ruseasca, ori macar ca acest lucru este posibil intr-o tara care aproba pe deplin politicile si principiile sovietice. Alte surse, in special romanesti, sustin ca aceste transformari au fost obtinute datorita unor miscari subtile si negocieri conduse de catre liderii de la Bucuresti, perfect constienti ca actiunile lor vizau castigarea unei mai mari autonomii si, pe viitor, a independentei de Uniunea Sovietica. Ce ar fi putut determina aceste actiuni politice?

Intr-una dintre cele mai bune prezentari a politicii comuniste romanesti de dinaintea anului 1965, Stelian Tanase sustine ca, dupa victoria, in 1952, a grupului stalinist intern condus de catre Gheorghiu-Dej, apare o viziune diferita asupra relatiilor internationale. Elita conducatoare si-ar fi dezvoltat, dupa aproape doua decenii de transformari comuniste, un simt al nationalitatii care a ajutat la reducerea prapastiei ideologice existente intre ea si populatie. Acest proces de legitimare a culminat cu afirmarea unor pozitii clare in legatura cu incercarile iugoslave, albaneze si chineze de a urmari "cai diferite catre comunism"(1). Acest fapt ne aduce mai aproape de perspectivele privind actiunile diplomatice ce au condus Romania mai aproape de focul confruntarii Est-Vest.
Inceputuri timide de relansare a politicii externe romanesti au fost facute inca in ultimii ani ai prezentei trupelor sovietice pe teritoriul tarii. Primele critici mai aspre la adresa Uniunii Sovietice apar insa dupa ce trupele acesteia nu mai exercitau un control atat de strans asupra liderilor de la Bucuresti. Astfel, primele divergente majore, perpetuate ani buni in relatiile sovieto-romane, au fost legate de propunerea specializarii economiilor tarilor membre CAER, Romaniei si Bulgariei revenindu-le roluri predominant agricole, lucru totalmente incompatibil cu politica de industrializare a tarii, al carei al doilea val fusese initiat in 1956. In 1960, desi timid, primele critici ale tendintelor de specializare ies la suprafata(2). O data cu trecerea anilor, pozitiile devin mai dure, uneori de nerecunoscut pentru un fost aliat intim al Uniunii Sovietice. In 1963, pe fondul debusarii pe scena deschisa a conflictului sovieto-chinez, nemultumirile Bucurestiului fata de instrumentele de control pe care sovieticii le foloseau direct pe teritoriul RPR ies la iveala, chiar daca initial doar in cadre foarte oficiale. Astfel, liderul comunistilor romani critica, cu o virulenta de neinchipuit in urma cu cativa ani, prezenta consilierilor sovietici, acuzandu-i voalat de spionaj(3). Aproape imediat apare in dezbaterile interne si chestiunea conflictului sino-sovietic, cu o abordare surprinzatoare a liderilor de la Bucuresti, care nu mai luau de la sine inteleasa o pozitie pro-sovietica ab initio.

Declaratia din aprilie '64

Pare a exista un consens, atat in privinta surselor romanesti, cat si in privinta celor occidentale, asupra faptului ca Declaratia din Aprilie 1964 a Partidului Muncitoresc Roman se constituie in punctul de pornire al referirilor de tipul "cu exceptia Romaniei" legate de situatia din cadrul Pactului de la Varsovia. Tintind catre contracararea "Planului Valev" pentru o mai mare integrare economica in cadrul CAER, dar mai ales intentionand a afirma un sens de autonomie al elitei politice in raport cu cea sovietica, Declaratia marcheaza distantarea Romaniei de politicile rusesti in Europa Centrala si de Est(4) (...) Este posibil chiar ca unii dintre liderii politici romani - poate si inspirati de anumite politici albaneze - sa fi incercat sa tina o politica de balanta de putere, punandu-se sub o eventuala protectie chineza fata de Uniunea Sovietica.
Declaratia era afirmarea unui mod complet nou in care liderii romani intelegeau sa-si reprezinte relatiile internationale. Pentru ei "partidele comuniste si muncitoresti din tarile socialiste au asezat la baza acestor relatii principiile independentei si suveranitatii nationale, egalitatii in drepturi, avantajului reciproc, intrajutorarii tovarasesti, neamestecului in treburile interne, respectarii integritatii teritoriale, principiile internationalismului socialist"(5). Prioritara in Declaratie ramane insa pozitia sa economica. In acest sens putem mai degraba vorbi de o tentativa de autonomizare economica a Romaniei in interiorul subsistemului coordonat de Uniunea Sovietica. Astfel, Bucurestiul afirma raspicat ca ideea organului unic de planificare, comun pentru toate tarile din CAER, comporta implicatii economice si politice dintre cele mai serioase. Conducerea planificata a economiei nationale era unul din atributele fundamentale, esentiale si inalienabile ale suveranitatii statului socialist, iar planul de stat este unic si indivizibil, din el nu se pot extrage parti sau sectiuni care sa fie transferate in afara statului.
Conducerea economiei nationale in ansamblu nu este posibila daca problemele conducerii unor ramuri sau intreprinderi sunt scoase din competenta partidului si guvernului tarii respective si trecute unor organe extrastatale. Teza dupa care acest act de contestare, fie si teoretica, a hegemoniei sovietice este inspirat de adoptarea unei linii nationale de catre comunisti este necontestata pana in prezent. Si dupa schimbarea conducerii de la Bucuresti, in urma decesului lui Gheorghiu-Dej in martie 1965, pozitia romaneasca a ramas pe linia Declaratiei. Nicolae Ceausescu, tanarul prim-secretar roman, admitea ca pot sa apara deosebiri de vederi si de interpretare cu privire la problemele miscarii revolutionare internationale sau la problemele dezvoltarii sociale contemporane. Cheia acestor probleme trebuia sa fie gasita in dezbateri principiale, bazate pe respectarea normelor de baza ale raporturilor dintre popoare, a principiilor independentei, egalitatii in drepturi si neamestecului in treburile interne ale altor popoare(6). Astfel, romanii trebuie sa se bazeze pe sistemul de securitate al Pactului de la Varsovia oricand ar aparea amenintari venite dinspre Vest si sa se distanteze de Pact oricand asemenea amenintari nu exista. Dupa 1964 si in anii urmatori, Romania a inceput a fi tot mai mult privita ca fiind un fel de noua Iugoslavie. Atitudinea titoista parea sa aiba originea mai intai in politicile lui Gheorghiu-Dej, ce au dominat in mod indiscutabil primii sapte sau opt ani ai guvernarii Ceausescu. Aceasta stare de fapt putea aduce Romaniei recunoasterea internationala a regimului, foarte necesarul capital strain, dar si, de ce nu, faima pentru noul sau lider.

- fragment -

(continuare in numarul urmator)

Note:
1. Vezi Stelian Tanase, Elite si societate, Iasi, Ed. Polirom, 1996, pp. 152-212.
2. Criticii virulenti ai specializarii erau Alexandru Barladeanu si Alexandru Moghioros, vezi Stenograma sedintei Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 8 februarie 1960, in RWP, Vol. I., f. 7-13.
3. Stenograma sedintei Biroului Politic al CC al PMR din ziua de 3 aprilie 1963, in RWP, Vol. I, pp. 157-159.
4. O referinta buna romaneasca privind aceasta perioada apartine unuia dintre cei mai inalti oficiali romani, Paul Niculescu-Mizil. Vezi cartea sa O istorie traita (Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 1997).
5. Declaratie cu privire la pozitia Partidului Muncitoresc Roman in problemele miscarii comuniste si muncitoresti internationale adoptata de Plenara largita a CC al PMR din aprilie 1964 (Bucuresti, Ed. Politica, 1964), pp. 36-39.
6. Raportul CC al PCR cu privire la activitatea Partidului in perioada dintre Congresul al VIII-lea si Congresul al IX-lea al PCR (prescurtat Raportul IX), in Congresul al IX-lea al PCR 19-24 iulie 1965 (Bucuresti, Ed. Politica, 1965), p. 85.

(Subtitlurile apartin redactiei)