Pe aceeași temă
Dacă Mircea Cărtărescu poate fi considerat, retrospectiv, John Lennon-ul trupei, e mai greu de apreciat cine i-ar corespunde lui Paul McCartney, George Harrison sau Ringo Starr. Important e, în definitiv, ce ne mai „spune“ această antologie cenaclieră, a cărei lectură ideală ar trebui să suprapună percepţia proaspătă, actualizată, a textelor cu recuperarea contextului de receptare din 1982, când strălucirea „diamantelor“ cu pricina era considerată periculoasă de oficialii regimului ceauşist şi ironizată drept evazionistă de către lupii tineri şi radicali ai generaţiei, ce dăduseră hedonismul flower-power pe mizerabilismul punk.
Recitită azi, cartea de vizită generaţională a celor patru tineri poeţi de atunci, dintre care niciunul nu mai era debutant la acea dată, rezistă deopotrivă „estetic“ (prin virtuozitatea şi feeling-ul artistic al protagoniştilor) şi „etic“ (prin libertatea faţă de poncifele epocii). Inclusiv diagnosticele critice şi portretele din prefaţa lui Nicolae Manolescu (Bilete de papagal) îşi păstrează valabilitatatea, peste mode şi timp. Într-o cronică din Dilema veche, Marius Chivu a sesizat avenit caracterul surprinzător de politic al acestui volum, acuzat, nu o dată, că ar fi prea ludic şi estetizant, un fel de „drog“ plezirist într-o realitate intolerabilă pe care, vezi Doamne, poezia era chemată, spre a-şi salva obrazul, să o denunţe urâţindu-se, nu să o sfideze prin frumuseţe, talent şi inteligenţă, instalată confortabil în „paradisul din tomberon“ al visului occidental. „Şopârle“ anticeauşiste apar încă din primul vers al primului poem cu care se deschide antologia: „Vorbea la televizor o eclipsă bâlbâită de lună / în duminica în care, închişi ca într-un tub de neon, compătimeam / împreună / compătimeam şi rânjeam, miorlăiam, ne înfăşuram în cherry / wine chinezesc, ardeam gazul / şi îţi muşcam pandantivele, şi imaginea din oglinzi, şi grumazul“ (Mircea Cărtărescu, Poem de amor) şi apar la tot pasul în fiecare grupaj. La Traian T. Coşovei: „Eu aici sunt un june /…/ un cruciat al ideii sfinte de Coca-Cola. Şi de blue-jeans. / Un misionar al spaţiilor verzi, democratice“ (Sunt şi eu un june), la Florin Iaru: „Aş fi învăţat să fiu orb. / Am iubit pentru că am văzut. / M-aş fi străduit să fiu surd. / Însă am urechi folositoare. / Torţionar aş fi fost urcând pe la Baab-el-Mandeb / treptele schingiuitorilor / Politică aş fi făcut / vis-a-vis de Caliopi şi California“ (Cu ochii deschişi) şi, mai ales, în Pentameronul lui Ion Stratan, cel mai radical-politic poet al antologiei: „S-a tras cortina de piatră, cortina de bronz / Şi cortina de fier. Aplaudă un spectator prizonier. / Filatura, turnătoria mare e-n toi, pentru ale / Conştiinţei nevoi. Nu vreau să mă întorc la natură / Nu vreau. Vreau să fiu înţeles cu scârbă şi ură“ (Argument), „Deceniu / de geniu // Sori / de urdori // De ce să fii poet / În timpuri mari? / Cu ce să compari? /…/ Limbi de jeg. Laşitate. Covor / De redacţii. Fără gură. Fără reacţii. / Vicleni şi miţoşi. Sugaci în etate / În stare de orice ebrietate“ (Cinci). Te şi miri că asemenea versuri au fost îngăduite de cenzură, chiar într-un volum apărut în tiraj modic, la singura noastră editură unde scriitorii publicau, de bine de rău, în regie proprie. Inclusiv sugestia „narcotică“ a titlului era suspectă în context. Aveam de-a face – repet - cu o frondă în beneficiul frumuseţii şi spectaculozităţii poetice (manifestă în piesa-titlu a volumului, ascensionala Aer cu diamante de Florin Iaru), nu cu o frondă manifestată prin urâţirea programatică a poeziei, la concurenţă cu realitatea mizerabilă a ceauşismului târziu.
Dacă grupajul lui Mircea Cărtărescu are un caracter multidimensional, de sinteză, cu poeme tentaculare, luxuriante, celelalte trei dezvoltă şi adâncesc, fiecare, câte o dimensiune interioară, echivalentă unei atitudini artistice: melancolia fantastă şi dezabuzată (Traian T. Coşovei), exasperarea în faţa unei lumi ieşite din ţâţâni (Florin Iaru), voluptatea amară a compromiterii valorilor înalte (Ion Stratan). Dincolo de glazura postmodernă în care fantasmele şi percepţiile cotidiene sunt mixate, dexter, cu intertextualisme parşive, se străvăd modelele de adâncime: romantismul vizionar şi totalizant (Cărtărescu), simbolismul decadent (Coşovei), existenţialismul expresionist (Iaru) sau hermetismul tratat în cheie dadaistă (Stratan). Impresia de ruptură ireverenţioasă, frapantă mai mult pentru cititorii de atunci decât pentru cei de acum, trădează, apoi, puternice legături cu „tradiţia“, fie ea persiflată ironic sau asumată intim, dată afară pe uşă sau reprimită pe fereastră. În plus, raportate la programul optzecist de prozaizare, deliricizare şi demetaforizare a poeziei, textele îşi dezvăluie din plin caracterul liric şi metaforic, pornind, e drept, de la puternica înrădăcinare în real a eului biografic, aflat cu picioarele pe pământ şi cu capul în… aerul cu diamante. Toate fac în felul lor spectacol, toate vădesc o contaminantă încredere în puterea artei.
Există, desigur, o posteritate fecundă a formulelor reunite în ID-ul Aerului…, dar ea nu e neapărat „cărtăresciană“ - cum s-au grăbit să decreteze unii comentatori, pornind de la apartenenţa anumitor poeţi mai noi la cenaclul „Litere“, condus de Mircea Cărtărescu. Un T.O. Bobe, spre exemplu, se înrudeşte ca sensibilitate mai mult cu Traian T. Coşovei, iar Sorin Gherguţ – cu Ion Stratan sau Florin Iaru…
Ar fi de văzut şi cât de bine „rezistă“, retrospectiv, fiecare dintre cele patru grupaje şi formule. În privinţa lui Mircea Cărtărescu, lucrurile sunt suficient de stabilizate pentru a mai lăsa loc de reevaluări, senzaţia de ansamblu fiind, atunci ca şi acum, a unui lider şi a unui om-orchestră ce filtrează prin prozaismul discursiv, aluvionar al beatnicilor linia autohtonă Eminescu-Arghezi-Voronca-Dimov. Iaru rămâne acelaşi copil teribil, neliniştit, mascând imperfect printr-o frenezie ludică, agorafilă şi un umor caragialian mari spaime existenţiale, semnalizând la tot pasul agresiuni şi pericole („În panica unui sfârşit de emoţie / se pierde numărul celor care ţi-au umblat la creier“, Moarte luminată ca ziua). Cel mai inegal este Ion Stratan, în cazul căruia flash-urile lucide, sarcastice, deconstructive, generate de ciocnirea dintre macabru, distopic şi burlesc („Aici, unde noi am ajuns, este mai bine ca binele / Egali în prostie. Aici este finele“), au drept pandant o anumită desincronizare între registrul înalt şi cel plebeu, manifestată uneori prin jocuri de cuvinte forţate. Excelent se conservă în schimb poezia de atmosferă a lui Traian T. Coşovei, prin ale cărui poeme circulă un fluid depresiv, visător şi nostalgic, desfăşurat în fastuoase imagini calofile. Angoasele civilizaţiei industriale produc, compensator, fantasme retro, manieriste, depănate cu ricanări de clovn trist („Parking scufundat în ceaţă – timpul / pare un azil de caroserii şi pneuri uzate. / Un bâlci de alămuri şi cabluri. Şi de sute de oglinzi retrovizoare / care te-arată cu degetul şi-mi vorbesc numai de tine // Căci despre tine e vorba. / Şi despre moartea care e o marchiză ieşind la ora cinci. / O aşteptare în gol, / un fel de somnolenţă greoaie / într-o gară în care trenurile trec mai repede / ca o domnie fanariotă“, Parking scufundat în ceaţă – timpul). Egal cu sine, acest Ion Vinea al generaţiei `80 este şi cel mai pur liric al ei. Textele sale îndreptăţesc din plin o fericită caracterizare formulată, cândva, de regretatul Radu G. Ţeposu: „poet prea poet“.
Chiar dacă a devenit, deja, o piesă de colecţie cu tentă vintage, Aer cu diamante nu şi-a pierdut libertatea artistică, farmecul şi virtuozitatea prin care s-a impus la prima apariţie, dimpreună cu o coerenţă internă pe care nici o altă antologie de grup, optzecistă sau postoptzecistă, n-a mai putut-o avea. Aerul timpului s-a schimbat, valoarea diamantelor a rămas practic neschimbată. Un drog optzecist eficient de pe vremea când Poezia era încă regină… //
// MIRCEA CĂRTĂRESCU,
TRAIAN T. COŞOVEI,
FLORIN IARU,
ION STRATAN
// Aer cu diamante
// Prefaţă de Nicolae
Manolescu
// Ilustraţii de Tudor
Jebeleanu
// Editura Humanitas,
// Bucureşti, 2010.
