`Lumea` lui Putin

Criza din Ucraina trebuie privită prin prisma viziunii idelogice a lui Vladimir Putin, care crede că  Rusia are de îndeplinit un rol mesianic în istoria lumii în fața agresiunii unui Occident materialist, care încearcă să corupă "puritatea spirituală" rusă organică.

O mulțime de comentatori, experți și lideri politici se chinuie să descifreze "viziunea strategică a lui Putin" plecînd de la recenta anexare fulger a Crimeei, care a dat peste cap întregul concept în materie de securitate din Europa din perioada postbelică (anexarea prin forță a unui teritoriu aparținînd altui stat este inacceptabilă). Se va opri Rusia în acest punct sau va merge mai departe? Au fost introduse în ecuație tot felul de analogii plecînd de la șah (un joc de sumă zero) la teoria jocurilor sau chiar la un alt joc popular, cel de Monopoly (The Economist - Teoria Jocurilor în Ucraina: Șah vs Monopoly). Un fost mare campion de șah, Gary Kasparov, care este în același timp și unul dintre criticii vehemenți ai liderului de la Kremlin, scria recent în Wall Street Journal că e o pierdere de vreme să încerci să identifici o gîndire strategică profundă în spatele acțiunilor lui Putin. "Nu există considerente complexe care țin de interesul național în calculele unui dictator. Sunt doar interese personale și interesele celor apropiați de el, cei care îl mențin la putere." De aceea, Kasparov, la fel ca Alexandr Navalny, un alt oponent al lui Putin (aflat în prezent în arest la domiciliu) care a obținut peste 30 de procente la recentele alegeri pentru poziția de primar al Moscovei, sfătuiesc Occidentul să vizeze prin sancțiuni exact aceste cercuri. Ceea ce Washingtonul a și făcut de altfel, atunci cînd a anunțat a doua rundă de măsuri punitive la adresa Moscovei.

Fără a ignora punctele de vedere exprimate de Kasparov sau Navalny, această evaluare pare totuși una excesiv de schematică. Vladimir Putin are, totuși, o viziune strategică fundamentată ideologic, de sorginte antioccidentală. Altfel artileria mediatică rusească, controlată în proporție covîrșitoare de Kremlin, nu ar fi derulat timp de ani de zile o virulentă campanie împotriva Vestului decadent și ipocrit. Iar Moscova nu ar plănui un ambițios program de modernizare a armatei (în valoare de sute de miliarde de dolari pînă în 2020) și nu ar negocia deschiderea a nu mai puțin de 8 baze militare navale externe în țări precum Cuba, Venezuela sau Vietnam. Într-un interesant articol publicat în Washington Post, Maria Snegovaya descrie suportul ideologic al acestei viziuni care are la bază scrierile unor filosofi ruși creștini ortodocși de la începutul secolului al XX-lea, în principal Ivan Ilin, și ne dezvăluie detaliul semnificativ că Putin le-a cerut guvernatorilor regionali din Federația Rusă să citească operele acestora în timpul sărbătorilor de iarnă din 2014.

În concepția lui Ilin (Putin s-a ocupat personal în 2009 de repatrierea osemintelor sale), Rusia are de îndeplinit un rol mesianic în istoria lumii în calitate de apărător al valorilor tradiționale creștin-ortodoxe în fața agresiunii unui Occident materialist care încearcă să corupă "puritatea spirituală rusă organică". Regăsim aici elemente din celebra viziune a lui Samuel Huntington privitoare la faliile civilizaționale și înțelegem de ce Vladimir Putin vede acest tip de excepționalism rusesc, promovat de un stat autocratic naționalist cvasiteocratic, ca o alternativă la valorile si modelul de societate de tip occidental. Sigur, acest pat ideologic este utilizat în egală măsură și ca un instrument de consolidare a bazei de putere a regimului Putin (45 de procente dintre ruși sunt de pildă convinși că evenimentele de la Kiev sunt o încercare a Vestului de a include Ucraina în sfera sa de influență, prin urmare reacția Moscovei nu poate fi decît una legitimă și necesară), dar ar fi o eroare să reducem totul doar la această dimensiune, așa cum o face Gary Kasparov.

În esență, Vladimir Putin dorește o "lume a Rusiei", în contrapartidă cu cea de tip occidental. Realizarea acestui deziderat presupune: 1) recuperarea celei mai mari părți din fostele republici sovietice pierdute în 1991 prin integrarea acestora într-o Uniune Euroasiatică dominată de Moscova; 2) definirea unui spațiu tampon în zona imediat limitrofă (fostele țări comuniste, de pildă) în care "să i se recunoască Rusiei interese legitime" (un exemplu este opoziția vehementă a Kremlinului față de amplasarea elementelor viitorului scut anti-rachetă în Polonia sau România); 3) coagularea unui front antioccidental global care să cuprindă țări precum cele din BRICS, Cuba, Venezuela, Iran etc. Din acest ultim punct de vedere rușii contează pe un partenariat strategic cu China unde de altfel Putin va face o vizită în luna mai în cursul căreia urmează să semneze acorduri comerciale majore, mai ales în domeniul energetic (între altele o încercare de a diminua efectele unei previzibile diminuări a importurilor europene de gaze naturale în anii următori). China este de altfel un actor important în acest joc global. Beijing-ul nu poate fi decît mulțumit că Statele Unite sunt nevoite să se reorienteze ca atenție către Europa în locul consolidării "pivotului asiatic". În egală măsură reacția americană față de criza din Ucraina poate da indicii importante privind cea de așteptat în cazul unei posibile crize a Taiwanului.

În acest context un punct de vedere răspîndit (inspirat chiar din teoria jocurilor) atunci cînd se trec în revistă variantele prin care ar putea fi descurajate viitoare acțiuni de forță ale Rusiei dincolo arealul Crimeei este acela că prețul luat în calcul pentru evitarea conflictului este diferit în cazul Americii și Europei, pe de o parte, și a Rusiei pe de alta. Primii pleacă de la premiza că Moscova acționează ca un actor rațional care se ghidează în materie de cîștig și pierdere după logica occidentală. Or, cel puțin o parte a establishmentului de putere de la Moscova se pare că preferă în acest moment escaladarea conflictului (care devine un scop în sine) în locul unui compromis negociat.
De aceea e rațional să ne așteptăm ca anexarea Crimeei să nu fie un scop în sine, ci mai degrabă preludiul altor acțiuni vizînd cel puțin readucerea sub control a Ucrainei în ansamblu. În ce măsură va fi Rusia în stare să pună în practică acest grandios proiect strategic e o altă discuție. Pentru a aduce fostele republici sovietice într-un spațiu economic euroasiatic (în replică la UE, bineînțeles) Moscova aruncă literalmente cu miliardele de dolari în stînga și în dreapta. Se estimează că doar anexarea Crimeei va costa între 3 și 6 miliarde USD. Or, Rusia e nici pe departe în acest moment gigantul economic capabil să susțină ambițiile geopolitice ale lui Putin. Iar sancțiunile impuse de UE si America vor avea efecte semnificative. Nu neapărat în mod direct ci prin instaurarea unui climat general de incertitudine în privința economiei Rusiei, ceea ce va bloca investițiile, va provoca retrageri de capital și va crea o îngrijorare serioasă la nivelul elitelor politice și de afaceri. O fi Occidentul decadent dar toată cleptocrația rusă s-a obișnuit să cumpere proprietăți imobiliare de lux la Londra, la Praga sau pe Coasta de Azur, să-și trimită copiii la studii în Marea Britanie sau în Elveția și să-și petreacă vacanțele în destinații turistice exclusive. În plus, cu tot partenariatul strategic e puțin probabil ca Beijingul, care se confruntă cu o situație economică deloc roză (nivelul total al datoriei publice a ajuns la 231 procente din PIB!), să plătească prețul la gaze naturale pe care îl obține astăzi Rusia în Europa.

Apropo, e oare cel mai potrivit moment (la fel ca și în cazul trilateralei de la Ruse cu Serbia si Bulgaria) ca Liviu Dragnea să anunțe triumfal de la Beijing investiții de amploare chineze în România. Degeaba semnează Victor Ponta (la sfatul consultanților săi electorali) un articol în Wall Street Journal în care pledează pentru consolidarea partenariatului trans-atalantic. Washingtonul, de care avem nevoie mai mult ca oricînd pentru asigurarea securității țării, se uită în primul rînd la ceea ce faci. Or, o foarte probabilă conturare a unei falii pro si anti-occidentale la nivel global va decanta în viitor diferitele poziționări naționale din acest punct de vedere.

Într-un articol din Harvard Business Review Greg Satell, un expert reputat în strategie digitală și inovare, apreciază că criza din Ucraina este o dovadă că strategia nu mai poate fi asimilată, așa cum o făceam în mod tradițional, unui joc de șah. Avantajele aparent copleșitoare de care dispune Vladimir Putin pe termen scurt, în plan militar mai ales, pot fi contrabalansate de evoluții imprevizibile, unele aparent minore. Și Ianukovici părea să dispună de o superioritate formidabilă în raport cu opozanții săi din "Euromaidan": controla mass media, controla aparatul de forță din stat, controla Parlamentul. Rusia a subestimat probabil si reacția occidentală, mai ales cea a Americii. Acuzat constant de slăbiciune și ezitări Barack Obama nu-și putea permite să ignore agresiunea rusească. Nu e doar soarta Ucrainei în joc ci credibilitatea Statelor Unite (oricum erodată) pe plan global. În ciuda așteptărilor lui Putin, a calculelor sale privind prevalența intereselor economice europene în fața chestiunilor legate de securitate (ceea ce ar fi trebuit în plus să ducă și la o ruptură trans-atlantică) nu s-a întîmplat așa. Iată, deja și nemții și francezii au blocat derularea unor contracte importante cu Rusia din zona militară. Din contra, e de așteptat să asistăm la o consolidare a NATO, ceva deloc pe placul Kremlinului.

Din multe puncte de vedere actuala criză Est - Vest trebuie privită nu doar prin prisma evenimentelor dramatice actuale (un general NATO anticipa într-o conferință desfășurată duminică la Bruxelles o posibilă intervenție militară a Rusiei în zona Ucrainei de sud - Transnistria) ci și prin aceea a evoluțiilor pe termen mediu și lung care s-ar putea să dea cu totul peste cap grandioasa viziune strategică a liderului de la Kremlin.