Pe aceeași temă
In economia de ansamblu a miscarii ideilor din Romania, Culianu a reprezentat o exceptie fericita
Ovidiu Simonca: Sorin Antohi considera, in Prefata volumului I.P. Culianu. Omul si opera, ca prin aceasta carte se intra in etapa matura a discutiei despre viata si opera lui I.P. Culianu. E un volum pentru un public larg, deoarece ne intoarcem si la enigma asasinatului din 1991 cu textele din aceasta carte, si la relatiile lui I.P. Culianu cu Romania ceausista, si la modul cum s-a format I.P. Culianu, si la I.P. Culianu filosoful si istoricul ideilor.
Sorin Antohi: Primul volum, Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, a aparut la sfarsitul lui 2002 si este o culegere de texte teoretice ale lui I.P. Culianu. Am alcatuit aceasta culegere impreuna cu Mona Antohi, sotia mea, uitandu-ne la vasta bibliografie lasata de I.P. Culianu si incercand sa selectionam acele texte care contureaza un traseu intelectual, o reflectie asupra fundamentelor disciplinelor in care Culianu s-a ilustrat. Veti vedea ca, inca din titlu, nu este vorba de istoria religiilor pur si simplu. Pe de o parte, pentru ca eu nu sunt specialist in istoria religiilor, ci mai degraba in istoria ideilor, teoria culturii si epistemologie, dar si pentru ca am considerat ca opera teoretica a lui Culianu se adreseaza unui teritoriu mult mai vast decat istoria religiilor. Astfel, am crezut ca pot oferi, celor interesati de imensul travaliu intelectual al lui Culianu de la 20 si ceva de ani pana la moartea sa, la 41 de ani, cadrul in care aceasta reflectie s-a articulat de-a lungul unei vieti - din nefericire atat de scurta. Opera sa a fost editata in Romania sistematic, mai intai la Editura Nemira, apoi la Editura Polirom, in cadrul colectiei Biblioteca Ioan Petru Culianu, coordonata de Tereza Culianu Petrescu.
Al doilea volum, Ioan Petru Culianu. Omul si opera, este o lucrare colectiva: ea apare aproximativ la un an si jumatate dupa o alta, in doua tomuri, poliglota, pe care am coordonat-o la Nemira in 2001: Religion, Fiction, and History. Essays in Memory of Ioan Petru Culianu. Exista anumite asemanari si deosebiri pe care nu le pot detalia aici, am facut-o in introducerea cartii de fata, care pune pe piata de carte romaneasca un instrument compact, relativ accesibil, reunind abordari plurale, uneori inedite, ale operei si personalitatii lui I.P. Culianu. Intentia mea a fost sa marchez, intr-o tara in care exista un cult oarecum salbatic al lui I.P. Culianu, maturizarea exegezei, in vederea trecerii la etapa ei mai tehnica.
Jocurile mintii va cunoaste o versiune in limba engleza si va avea o difuzare internationala: Mind Games. A Cognitive Turn in the History of Ideas and Religions (CEU Press, 2004). Scriu, cu acest prilej, o introducere substantiala in ansamblul proiectului intelectual al lui I.P. Culianu. In introducerile volumelor lansate azi m-am referit foarte putin la creatia literara a lui I.P. Culianu, in introducerea la Mind Games voi insista mai mult, pentru ca exista importante simbioze, transferuri, sinergii, inspiratii reciproce, suprapuneri, etc. intre creatia savanta si creatia fictionala.
Toate aceste lucrari fac parte dintr-un program de memorializare a contributiei extraordinare a unui savant roman si in alte locuri decat in Romania. In acest sens, imi face placere sa va anunt ca la Universitatea Central-Europeana (Central European University, CEU) de la Budapesta, unde sunt profesor, voi conduce un seminar doctoral in aceasta toamna, dedicat studiului religiei, care se va chema Approaching Religion (limba noastra de predare este engleza). Seminarul va fi tinut an de an si poate va deveni nucleul unui program de studii religioase. Seminarul va avea un nucleu constituit dintr-o serie de cinci conferinte, tinute de personalitati mondiale din domeniul studiilor religioase. Anul acesta The Ioan Petru Culianu Lectures of Religion vor fi tinute de reputatul savant israelian, nascut la Tg. Neamt, Moshe Idel. Conferintele vor fi publicate in fiecare an in volum separat, in colectia Studies of Pasts, Inc. in care apar cartile produse sub auspiciile institutiei pe care am infiintat-o la CEU in 2002, Pasts, Inc. Center for Historical Studies (www.ceu.hu/pasts). Este pentru mine o datorie morala sa incerc sa fac ceva pentru perpetuarea operei lui Culianu. Nu l-am intalnit niciodata pe autor, dar l-am citit, gratie legaturilor cu familia sa din Romania. Daca nu este readusa in memoria activa a profesiunii, opera sa poate sa treaca in raftul al doilea sau al treilea. Or, Culianu este un autor de raftul intai.
O. Simonca: D-le Sorin Antohi, ce inseamna pentru dvs. “retragerea din prim-planul acestei intreprinderi” si ce inseamna influenta lui I.P. Culianu fata de dvs.?
S. Antohi: Despre influenta mi-e foarte usor sa vorbesc, am facut-o si in introducerile mentionate. Aveam o anumita inclinatie timpurie catre teoria stiintelor, epistemologie. Cautam un traseu convingator dinspre fizica, astronomie, cosmologie catre stiintele umaniste, unde mi se parea ca impasul poststructuralismelor era masiv. Si atunci, am descoperit maniera in care Culianu insusi opera aceasta legatura. A fost o revelatie! Consecintele ei vor deveni mai vizibile in propria mea activitate abia in anii urmatori, am revenit la preocupari de natura teoretica: timp si temporalitate; ontologii etnice; cosmologii ale istoriei (poate voi avea cursanti din Romania in iulie 2004, cand tin un curs de vara la CEU pe aceasta ultima tema, folosind texte de Ricoeur, Eliade, Culianu si altii); si asa mai departe.
Am spus ca ma retrag din prim-planul discutiei despre Culianu pentru ca a venit vremea specialistilor, terenul este deja marcat si definit. Nu e vorba de a construi o hagiografie si de a muzealiza o opera, ci de a o discuta critic, de a o integra intr-o gandire vie. De pilda, Culianu s-a inscris la un anumit moment in turnantul cognitiv. E normal ca dupa 15 sau 20 de ani sa facem alte judecati, alegeri sau interpretari. Sa pastram insa acest ferment de creativitate interdisciplinara, reprezentat cel mai bine in cultura romana de opera lui Ioan Petru Culianu. E un pariu intelectual colosal ceea ce a incercat Culianu. In pariuri asemanatoare, de obicei, oamenii esueaza. Dar exista o forma inteligenta, fertila de interdisciplinaritate. Ea a fost reprezentata cu brio de Culianu. Nu e vorba de a divaga elucubrant pe temele cele mai diferite, ci de a integra superior, printr-o munca competenta si chinuitoare, de cateva decenii, campuri disciplinare, paradigme, sisteme de gandire si viziuni despre lume, care sunt greu de stapanit si izolat. Culianu a facut acest lucru; in economia de ansamblu a miscarii ideilor din Romania, el a reprezentat o exceptie fericita.
Misterul mortii lui Culianu
Andrei Oisteanu: Daca vorbim despre “viata si opera” lui Culianu, nu putem uita modul brutal si misterios in care a murit. Liviu Antonesei semneaza in volum o biografie fictiva a istoricului religiilor, care se incheie astfel: doi ofiteri de Securitate participa la asasinarea profesorului Culianu. Scenariul este verosimil. Pe de alta parte, in ultima carte a lui Saul Bellow, Ravelstein, cu postfata lui Sorin Antohi (ambele controversate), ucigasii lui Culianu sunt asociati cu legionarii români din Chicago, cu “prietenii” profesorului Grielescu, alias Mircea Eliade. Ma gândesc ca Bellow, scriitor din Chicago si prieten cu Eliade, stia bine povestile care circulau in mediile intelectuale ale orasului despre asasinarea lui Culianu. Probabil ca ipoteza pe care a ales sa o crediteze Bellow nu este departe de adevar.
Iata deci, din doua texte fiction, doua solutii aparent opuse privind uciderea lui I.P. Culianu: securistii din România sau legionarii din America, extrema stânga sau extrema dreapta. Si totusi exista un scenariu care impaca ambele solutii: colaborarea dintre o factiune radicala a legionarilor din exil (destui folositi ca agenti ai Securitatii) si o aripa ultra-nationalista a Securitatii, scapata de sub control dupa decembrie ’89. O astfel de teorie am sustinut si eu (in prefata cartii Calatorii in lumea de dincolo), si Tereza Culianu (intr-o excelenta biografie a fratelui sau, publicata in volumul pe care il prezentam), si Moshe Idel (prietenul lui Culianu de la Universitatea din Ierusalim), si Matei Calinescu, si Dorin Tudoran, intr-un fel si publicistul american Ted Anton (in cartea sa Eros, magie si asasinarea profesorului Culianu). Sigur ca nu putem face decat speculatii teoretice pe marginea acestui subiect. Dar, cum stim chiar de la Culianu, miturile devin câteodata mai importante decât realitatea, imaginea unui fenomen devine mai “reala” decât fenomenul insusi.
Continuitatea, fie si paradoxala, intre cele doua forme ale extremismului românesc (de stânga si de dreapta) este cunoscuta. Cu intuitia sa politica, I.P. Culianu a intrevazut complicitatea dintre securisti si gardisti. O coniventa care pâna la urma i-a fost probabil fatala. Ma refer la nuvela Jormania libera, o povestire premonitorie despre revolutia din România, publicata in martie 1989 si reluata in 1990. Unii activisti din nomenclatura securisto-comunisto-nationalista a Jormaniei sunt vechi membri ai “Garzii de Lemn”. Asa este, de pilda, patriarhul Jormaniei, Preafericitul Ananghia. În acest caz, intuitia lui Culianu a functionat formidabil. De curând, Institutul Român de Istorie Recenta a dezvaluit, in Anuarul sau pe anul 2002, un document din care rezulta ca in timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 câtiva clerici gardisti, printre care Teoctist (Teodor) Arapasu, pe atunci student la Teologie, au devastat sinagoga din cartierul Manastirii Antim. Cartier in care astazi se afla Parlamentul României si in care, cu acordul aceluiasi Preafericit Teoctist, Ceausescu a darâmat biserici in anii ’80. In orice tara democrata publicarea unui astfel de document ar fi generat un imens scandal si s-ar fi declansat o ancheta. In eterna si fascinanta Românie nu s-a intâmplat nimic.
Datorita eruditiei sale, dar si datorita unui al saselea simt, Culianu avea un vizionarism politic exceptional. El detecta mine acolo unde nimeni nu le banuia. Era un genist de geniu. Stia sa detecteze punctele nevralgice ale unui regim politic. De altfel, concluzia lui Ted Anton asta este: ca, intr-un moment de deruta, el i-a facut pe asasinii sai sa creada ca stie ceea ce n-ar fi trebuit sa stie si sa-l perceapa ca periculos.
Nu e de mirare ca dosarul de Securitate al lui Culianu este masluit si descompletat. Chipurile, “siguranta nationala” trebuie protejata! El contine câteva zeci de file insignifiante si practic se termina in 1972, când Culianu a parasit România. Dosarul mai cuprinde instrumentarea procesului din 1973 in urma caruia Culianu a fost condamnat la 6 ani inchisoare pe motiv ca - fiind invitat la o bursa in Italia - ar fi plecat, asa-zicând, “in interes de serviciu”. Evident, dupa aceea familia a fost hartuita politic, iar el s-a trezit cu o prapastie in spate. Nu mai putea sa revina nici ca turist. In acest dosar apare si tânarul capitan de Securitate Marian Ureche, plin de abnegatie la acea vreme. Cu un nume predestinat pentru lucrul la Securitate, cpt. Ureche a incercat sa-l racoleze pe studentul Culianu. Astazi el este directorul unui serviciu secret din cadrul Ministerului Justitiei. In orice caz, toate referirile la Culianu au fost chiuretate cu grija din dosarele prietenilor sai din România.
Asa s-a intamplat si cu dosarul meu de Securitate, pe care l-am consultat recent.
O acolada a operei: unitatea gandirii lui Ioan Petru Culianu
H.-R. Patapievici: O sa fie destul de exotic ce vreau sa va spun acum, dupa ce Andrei Oisteanu ne-a adus cu picioarele pe pamant si am fost fortati sa ne reamintim ca pamantul pe care stam e destul de sordid. In interventia mea, as dori sa fac o acolada a celor doua volume, pentru a incerca sa imbratisez, intr-o privire unica, opera lui Ioan Petru Culianu. Inainte de asta, insa, trebuie spus un cuvant special despre editorul acestor doua volume, Sorin Antohi, si despre calitatea remarcabila a muncii depuse. Rezultatul este ca studiosii lui Ioan Petru Culianu au acum la dispozitie, gratie talentului, inteligentei si vastei stiinte de carte a lui Sorin Antohi, doua importante si sigure instrumente de lucru. La editarea volumului Jocurile mintii a participat si Mona Antohi, a carei munca imi face placere sa o semnalez aici.
Daca incercam sa grupam pe clase, dupa subiectul studiat, contributiile de istoric al religiilor ale lui Ioan Petru Culianu - sa folosim pentru convenienta eticheta de “istoric al religiilor”, desi nu cred ca ii convine in totalitate -, putem identifica imediat trei: (1) Renasterea; (2) ascensiunea la cer a sufletului; si (3) gnosticismul. Sa le luam pe rand.
(1) Pentru Culianu, Renasterea a fost o preocupare constanta. Incepe cu lucrarea de diploma, Marsilio Ficino e il platonismo nel Rinascimento, sustinuta in 1972, inca inedita, continua cu o carte neterminata, intitulata Iocari serio: stiinta si arta in gandirea Renasterii, scrisa cand in franceza, cand in romana, probabil prin 1978 si 1979, si culmineaza cu una din capodoperele sale, Éros et magie à la Renaissance. 1484, aparuta la Flammarion in 1984, cu o intarziere de trei ani fata de data incheierii ei. In paranteza fie spus, e un lucru ciudat cu intarzierile in publicare ale cartilor importante ale lui Ioan Petru Culianu: si importantul sau studiu monografic si morfologic despre gnoze apare cu intarziere fata de data incheierii redactarii - editia italiana cu o intarziere de trei ani (I miti dei dualismi occidentali, Jaka Book, 1989), cea franceza cu patru (Les Gnoses dualistes d’Occident, Plon, 1990). Revin la tema Renasterii. Pentru Culianu, ceea ce s-a petrecut in Renastere nu a fost, asa cum se crede indeobste, urmand traditia umanista, un fenomen cultural si artistic, ci a fost, inainte de toate, incununarea unei foarte speciale aventuri a cunoasterii. Aceasta aventura a cunoasterii a fost ilustrata de ceea ce am putea numi “stiintele Renasterii”, in primul rand magia, si incarnata de tipul uman specific al Renasterii hermetice, magicianul Renasterii, al carui tip complet, pentru Culianu, a fost Giordano Bruno. Noutatea acestei abordari este ca pune in centrul Renasterii ceea ce pentru eruditia traditionala era fie aberant, fie marginal, in cel mai bun caz - este vorba de magie -, si isi propune sa reconstruiasca epoca mai degraba dinspre epistemologie si filozofie, decat dinspre descriptivismul filologico-istoric. Inca de acum Culianu dezvolta cele doua trasaturi pe care, intr-o adresa din 28 septembrie 1987, Joseph Kitagawa, un istoric al religiilor de tip traditional, le gasea ca definitorii pentru el: “eruditie iesita din comun” si “perspicacitate metodologica”. Daca “eruditia iesita din comun” nu il distinge pe Culianu de alti cercetatori eminenti, “perspicacitatea metodologica” e, as spune, numai a lui. Aceasta “perspicacitate metodologica” l-a ghidat pe Culianu prin labirintul stufos al studiilor despre Renastere, orientandu-l spre o tema slab frecventata pana la el, tema pe care am putea numi-o “mecanismele cognitive ale functionarii magiei” si care raspunde la intrebarea: “cum ar trebui sa fie construit aparatul cognitiv uman (adica subiectul transcendental al lui Kant) si care ar trebui sa fie principiile ontologice ale lumii pentru ca magia sa nu fie o superstitie, ci o realitate, precum stiinta moderna a naturii?”. Originalitatea lui Culianu este de a fi pus o astfel de intrebare de tip kantian in studiile sale de istoric al religiilor. Un istoric al religiilor nu isi pune astfel de intrebari. Prin faptul ca si le punea, Culianu depasea cadrul de stricta observanta al disciplinei sale, universitar definita.
(2) A doua clasa de subiecte pe care s-a exercitat inteligenta lui Ioan Petru Culianu a fost ceea ce am numit deja, succint, “ascensiunea la cer a sufletului”. Doctoratul de stat de la Sorbona, cel mai complet si dificil doctorat din lume, si l-a luat cu o teza despre experientele extazului si simbolurile ascensiunii in elenism si Islam. Din aceasta teza, sustinuta in 17 iunie 1980, au iesit doua carti - Psychanodia I: o prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celesta a sufletului, aparuta la Brill, in Olanda, in 1983, in limba engleza, si Expériences de l’extase, aparuta la Payot, in limba franceza, in 1984, care se ocupa de extaze, ascensiuni si povestiri vizionare din elenism pana in Evul Mediu - si numeroase articole, publicate de-a lungul timpului in periodice de specialitate si in volume colective. Numele de specialitate al subiectului tratat de Culianu este Himmelsreise der Seele (calatoria la cer a sufletului), subiect asupra caruia Ioan Petru Culianu a inceput sa lucreze din 1973, sub indrumarea lui Ugo Bianchi, pe cand era student la Universitatea Catolica din Milano.
Teoriile astrologice, legendele despre mi’raj, razboaiele ceresti, apocalipsele iudeo-crestine, misterele antichitatii tarziii, cosmologiile gnostice, neoplatonice si crestine au ca fundal o teorie unitara a cosmosului si a sufletului, care poate fi reconstruita pornind de la cosmologiile stiintifice ale antichitatii, teoriile medicale ale scolilor grecesti de medicina, psihologia cognitiva dezvoltata de neoplatonicieni si bazata pe Aristotel, doctrina stoica a pneumei si teoria platonica a perceptiei. Oricine este familiarizat cu studiile de istoria religiei, cu Eliade de exemplu, stie ca modalitatea cea mai raspandita de a ordona materialul extrem de bogat al ideilor si credintelor religioase este clasificarea acestora in clase morfologice. Nu aceasta a fost calea urmata de Culianu. Uzand de ceea ce Kitagawa numise perspicacitatea sa metodologica, Culianu a gasit unitatea tuturor Himmelsreise studiate in unicitatea teoriilor cosmologice si psihologice de fundal care le faceau inteligibile. El a proiectat diversitatea ascensiunilor celeste pe fundalul cosmologiei de referinta, studiile sale straduindu-se sa scoata la lumina anume aceasta referinta - implicita pentru protagonisti si, de aceea, inaparenta; uitata de moderni si, de aceea, doar intamplator abordata in literatura temei. Originalitatea lui Culianu, si aici, consta in faptul de a fi urmarit cu insistenta in labirintul enormei literaturi religioase o idee de rationalitate tipic filozofica: ideea ca inteligibilitatea temei Himmelsreise tine de cosmologia care o face posibila si ca aceasta sta sau cade impreuna cu consistenta epistemologica a tipului uman care a ilustrat extazele asociate ascensiunii celeste a sufletului - samanul, iatromantul, medicul-vrajitor, vraciul psihopomp. Asa cum tipul magicianului renascentist ilustra cognitiv inteligibilitatea stiintelor Renasterii, tipul samanului era reconstruit de Culianu pentru a ilustra cognitiv inteligibilitatea ascensiunilor celeste ale sufletului.
Ultima oara cand Culianu a abordat tema ascensiunii celeste a fost in cartea care in italiana poarta titlul I viaggi dell’anima: sogni, visioni, estasi (Mondadori Editore, 1991), iar in engleza se cheama Out of this World: otherworldly Journeys from Gilgamesh to Albert Einstein (Shambhala Publications, 1991). Noul mod de a organiza materia ascensiunilor sufletesti si de a privi calatoriile celeste ale sufletului arata cu claritate ca Ioan Petru Culianu, la data elaborarii acestei carti, isi schimbase complet modul de a intelege Himmelsreise der Seele: el intrase deja, in acel moment, in posesia metodei sale universale de interpretare a tuturor fenomenelor culturii, stiintei, filozofiei si religiei, asa cum apare aceasta prezentata in articolele pe care le-a publicat in revista sa, Incognita, in cartea The Tree of Gnosis, in “Introducerea” la The Eliade Guide to World Religions si in cele patru propuneri de carti pe care a mai apucat sa le trimita unor edituri prestigioase, intre 1990 si 1991. Potrivit acestei noi mathesis universalis, el a tratat acum Himmelsreise der Seele ca pe un caz particular de explorare a universurilor mentale (sau, in particular, o aplicatie a teoriilor despre a patra dimensiune), ocurentele istorice ale temei fiind vazute ca niste fragmente dintr-un discurs atemporal si nelocalizat geografic, pe care il genereaza, pornind de la un set de reguli universale, un mecanism de optiuni binare innascut, constitutiv mintii tuturor reprezentantilor speciei homo sapiens. Se vede imediat ca noua unitate data de Culianu temei Himmelsreise der Seele vine dintr-o dispunere speciala a materialului erudit, obtinuta, adica, printr-o inovatie metodologica.
(3) Ei bine, tot “perspicacitatea metodologica” l-a orientat pe Ioan Petru Culianu si in abordarea domeniului luxuriant al miturilor si doctrinelor gnostice - a treia clasa de subiecte asupra carora si-a aplecat geniul si ingeniozitatea. Interesul sau in studiile gnostice vine, ca si cel fata de ascensiunile celeste ale sufletului, din perioada in care a lucrat la Milano cu Ugo Bianchi (1973-1976). Ugo Bianchi i-a fost, cum a spus-o Culianu in 1989, in Cuvantul inainte la Gnozele dualiste ale Occidentului, “initiator in misterele gnozei”. Din aceasta initiere au rezultat trei carti: o culegere de articole, de tiraj redus, intitulata Iter in silvis: saggi scelti sulla gnosi e altri sudi, publicata in Italia, la Antonino Sfameni, in 1981, din care, pe coperta, se semnala faptul ca avem de-a face cu primul volum (ca si pentru Psychanodia I, nu au mai aparut altele); si doua incercari de a sistematiza totalitatea miturilor gnostice, pornind de la un acelasi material de baza: una scrisa in franceza, Les Gnoses dualistes d’Occident: histoires et mythes, terminata in 1986, dar publicata abia in 1990, la Plon, si alta, reprezentand editia engleza complet remaniata a acesteia, The Tree of Gnosis: Gnostic Mythology from Early Christianity to Modern Nihilism, aparuta dupa moartea autorului, in 1992, la HarperCollins. Problema oricarui studios in ale gnozei este: cum poate fi interpretata varietatea deconcertanta a miturilor gnostice? care este unitatea lor? exista o doctrina gnostica unica? un original? si cate variante? care este originea miturilor gnostice? etc. Toate contributiile oferite de religionsgeschichtliche Schule (adevarata bête noire a lui Culianu) la dezbaterea gnostica au mobilizat o metodologie bazata pe ideea ca exista un original, ca are sens sa vorbim de o origine geografica determinata, de o metafizica unica, originara, ca mitul de baza a patruns si in alte zone geografice printr-un proces de difuziune prin contact, ca diversitatea este derivata, iar unitatea prima, in fine, ca fenomenul gnostic este contributia culturala a unui anumit mediu cultural, rasial etc. E usor de observat ca ontologia care sta la baza acestor reprezentari-explicative este aceea a fizicii secolului al XVII-lea: exista corpuri separate, interactiunea se realizeaza prin ciocniri, orice propagare a unei proprietati oarecare se explica prin actiunea de contact a constituentilor etc. Culianu a contestat acest model ontologic.
Dar, la inceput, si el a incercat sa raspunda la intrebarile standard ale disciplinei sale in chip traditional: cu formidabila sa capacitate morfologica si analitica, a incercat sa claseze miturile gnostice in chip morfologic si dupa ideea identificarii unui mit central. Studiile culese in cartea Iter in silvis ilustreaza aceasta metodologie. Aplicarii acestei metodologii continua sa ii dedice Culianu cele mai importante eforturi in cartea pe care a terminat-o, cu un sfortare suprema, in 1986, Gnozele dualiste ale Occidentului, unde urmele incercarii de a clasa miturile gnostice sub raport morfologic ori sub cel al identificarii unui mit central sunt inca foarte vizibile. Ceea ce inseamna ca, pana in 1986, cu Iter in silvis si partial cu Les Gnoses dualistes d’Occident, Culianu inca mai era solidar cu metodologia traditionala a disciplinei sale, istoria religiilor - morfologia: metodologia pe care o ilustrase cu stralucire maestrul sau din tinerete, Mircea Eliade. Dar, cu timpul, dupa 1986, Culianu ajunge sa conteste presupozitiile de adancime ale metodei morfologice, asa cum pusese in criza, din motive metodologice, si solutiile propuse de religionsgeschichtliche Schule. Contestatia incepe sa fie vizibila in Gnozele dualiste ale Occidentului si ajunge sa fie perfect articulata in Arborele Gnozei, unde el abandoneaza incercarea de a clasifica miturile gnostice fie morfologic, fie sub specia unui mit central.
Daca Gnozele dualiste ale Occidentului reprezinta deja o abordare originala a miturilor, doctrinelor si teoriilor gnostice, Arborele Gnozei este o carte revolutionara. In cele din urma, pentru Culianu, diversitatea ajunge sa fie prima, un dat, in timp ce unitatea devine un construct, o inventie a posteriori. Argumentul sau este ca veritabila unitate a diversitatii miturilor nu e de gasit la nivelul formelor lor de manifestare, ci la nivelul structurilor de generare. In particular, diversitatea miturilor gnostice nu isi are unitatea intr-o imposibil de gasit forma originara, cu atat mai putin intr-o anumita forma mentis cultural-rasiala, ci in maniera in care au fost generate toate miturile gnostice. Altfel spus, unitatea miturilor gnostice nu este nici metafizica, nici geografica, nici culturala, nici formala, nici morfologica, ci cognitiva. In felul acesta, toata problema - clasica in istoria religiilor - a difuziunii unui mit, a locului de origine, a suporturilor materiale prin intermediul carora un mit ajunge sa fie atestat in alta regiune geografica decat aceea a originii sale sau care este traiectoria istorica a unui motiv, toata aceasta problema a fost complet abandonata, pentru ca ideea pe care Culianu a pus-o in joc este una care nu mai raspunde la intrebari de tip cultural sau istoric, ci la intrebari de natura cognitiva. El a mutat unitatea miturilor gnostice in subiectul cunoscator. Asa cum tipul magicianului renascentist ilustra cognitiv inteligibilitatea stiintelor Renasterii, asa cum tipul samanului era reconstruit de Culianu pentru a ilustra cognitiv inteligibilitatea ascensiunilor celeste ale sufletului, tipul generic uman - spatiul mental si mecanismele sale de generare - a fost postulat de Culianu pentru a ilustra unitatea cognitiva a tuturor miturilor si doctrinelor gnostice.
Aceasta este unitatea profunda a tuturor studiilor lui Ioan Petru Culianu. Deoarece a gandit, metodologic, ca unitatea manifestarilor sta in unitatea de generare, iar aceasta e situata in subiectul cunoscator, Culianu a putut muta unitatea gnosticismelor, din manifestarea lor istorica si geografica, in modul cum au fost ele generate, in minte. Spatiul din afara noastra a fost inlocuit cu spatiul nostru mental. Altfel spus, Culianu a mutat problema unitatii morfologice a gnosticismului in problema unitatii generative a miturilor gnostice. In aceasta mutatie, Gnozele dualiste ale Occidentului reprezinta un terminus a quo, iar Arborele Gnozei un terminus ad quem. Folosind un acelasi material mitografic, cele doua carti, care ar fi trebuit sa fie doar una traducerea intr-o alta limba a celeilalte, ofera o remarcabila si aproape didactica ilustrare a modului in care, pas cu pas, mutatia pe care am semnalat-o a operat o formidabila schimbare de viziune asupra gnosticismului. Numai asupra gnosticismului? Nu. Este o schimbare de viziune care modifica felul in care ar trebui sa vedem toate disciplinele spiritului - in fond, toate creatiile omului. Si, de fapt, nu numai creatiile omului, ci si felul in care intelegem experienta, deoarece, in Out of this World, Culianu vorbeste, e drept ca destul de enigmatic, de o experienta mentala a realitatii, care ar fi responsabila de realitatea experientelor pe care critica pozitivista a religiilor a decis sa le socoteasca iluzorii, fantasmagorice si, fireste, suprema condamnare - inexistente. Hotarand sa distinga, in discutia despre ascensiunile sufletului, intre “spatiul nostru mental” si “spatiul din afara noastra”, Culianu nu intentiona sa il faca de ras pe primul, in beneficiul ultimului. Voia sa revendice in favoarea experientelor desfasurate in spatiul nostru mental un tip de realitate care fusese mereu refuzat fenomenelor religioase de catre criticii religiei, in numele imposibilitatii de a obtine o expresie concluziva a lor, in spatiul din afara noastra. Din faptul ca realitatea miturilor e mentala, Culianu nu a dedus ineficacitatea lor exterioara, tot asa cum, din convingerea sa ca si stiintele naturii se bazeaza pe mituri, el nu a imbratisat relativismul.
Ating astfel miezul a ceea ce voiam sa va impartasesc in aceasta seara. Ce uneste, ca o viziune unica, toate aspectele extrem de diverse, de plurimorfe, de variate tematic ale operei lui Ioan Petru Culianu? Am sa incerc sa raspund la aceasta intrebare, reconstruindu-i contributia pe care a adus-o cercetarii magiei Renasterii, in cartea sa neterminata Iocari serio (1979). Cercetarile sale privind magia Renasterii se inscriu intr-o anumita traditie erudita, ai carei cei mai de seama reprezentanti mi se par a fi Will-Erich Peuckert, Frances Amelia Yates, Daniel Pickering Walker si Giorgio Agamben. Toti acesti autori, spre deosebire de alti mari studiosi ai Renasterii, precum Eugenio Garin, Oskar Paul Kristeller, Charles B. Schmitt ori Brian P. Copenhaven, a caror imagine despre Renastere datoreaza inca foarte mult figurii centrale a umanismului, au acordat anume magiei un rol determinant in formula mentala a omului renascentist - ocupand oarecum locul pe care stiinta moderna a naturii il ocupa in economia reprezentarilor despre lume a omului modern. Pentru Peuckert, Yates, Walker ori Agamben, omul deplin al Renasterii era, am putea spune (fortand putin nota) magicianul. Pentru Peuckert, acest tip complet era Paracelsus, pentru Yates, ca si pentru Culianu mai tarziu, era Bruno. Pentru Peuckert, Paracelsus a fost reprezentantul cel mai stralucit al unui anumit fel de a face stiinta, un fel de intelepciune universala, Pansophia, pe care a studiat-o intr-o exceptionala monografie, intitulata Pansophie: ein Versuch zur Geschichte der weissen und schwarzen Magie (1936). Pentru Frances Yates, Bruno a fost un savant complet in sensul Renasterii, adica un magician. In Giordano Bruno and the Hermetic Tradition (1964), Yates argumenteaza ca toata activitatea de literat, filozof si magician a lui Bruno nu este inteligibila decat raportata la cadrul unei mari traditii intelectuale uitate, pe care ea a numit-o “traditia hermetica”. In identificarea si descrierea acestei traditii, uitate de eruditia care nu vedea in Renastere decat umanismul literatilor, Yates mergea pe urmele lui Daniel Pickering Walker, a carui carte despre magia Renasterii (Spiritual and Demonic Magic from Ficino to Campanella, 1958) a devenit un clasic al domeniului.
Intr-o carte putin cunoscuta in afara cercului specialistilor, dar, evident, binecunoscuta lui Culianu - de altfel, a si recenzat-o (Stanze: la parola e il fantasma nella cultura occidentale, 1977) -, Giorgio Agamben a mers si mai departe: pornind de la texte literare care pentru noi au ajuns sa sune enigmatic (sonetele lui Dante din Vita nuova, de pilda), Agamben incearca sa regaseasca, pe urmele unui admirabil articol din 1965 al lui Robert Klein, Spirito peregrino, traditia de gandire care conferea inteligibilitate speculatiilor despre iubire ale poetilor Dulcelui stil nou. Ceea ce Agamben gaseste la capatul arheologiei filologico-filozofice pe care o intreprinde este ceea ce am putea numi un continent scufundat: epistemologia subiectului cunoscator construita in jurul notiunii de “fantasma”, o traditie continua care pleaca din Aristotel si isi atinge apogeul cu Bruno. Ceea ce stiinta moderna a naturii si discreditul stiintelor traditionale ne-a facut sa uitam este ca psihologia subiectului cunoscator elaborata de antici, extinsa de medievali si confirmata de renascentisti nu era nici lipsita de rigoare, nici pre-stiintifica, nici, cu atat mai putin, metaforica. Era, in termenii lui Culianu de mai tarziu, cognitiva. Agamben denumeste acest capitol al epistemologiei subiectului cunoscator medieval teoria pneumofantasmologica a cunoasterii.
In aceasta serie de cercetatori se inscrie contributia lui Ioan Petru Culianu. Meritul lui Culianu este a-si fi conceput materia - cum sa spun? - mai filozofic decat predecesorii sai: el pleaca de la observatia, curenta intre epistemologi, absenta intre eruditii umanisti, ca modificarea modului de a vedea lumea in stiinta moderna a naturii a fost concomitent cu, sau a fost precedat de, o modificare a modului in care era vazuta natura. Pentru a se naste stiinta, natura a trebuit sa devina “stiintifica”, iar aparatul cognitiv uman a trebuit sa se adapteze metodei de investigatie stiintifice. Acelasi lucru, schimband ce este de schimbat, trebuie sa se fi intamplat si in cazul stiintelor traditionale, stiintele care ilustrasera traditia hermetica. In acest mod a fost adus Culianu la abordarea care, cu timpul, i-a devenit tipica. El a privit enormul material privind magia sub specia unei intrebari kantiene: ce anume face cu putinta magia, ca stiinta? Originalitatea abordarii, cum bine a vazut Kitagawa, tinea de o anumita “perspicacitate metodologica”. Cheia contributiei lui Culianu la tema magiei in Renastere sta, ca si mantuirea Regelui Pescar, de o intrebare bine pusa: cum trebuie sa fie alcatuit subiectul cunoscator si lumea in care el traieste, pentru ca magia sa nu fie o superstitie, pentru ca credinta in astrologie sa nu fie prosteasca, pentru ca alchimia sa fie cu putinta si sa nu fie un fel de pre-chimie, destul de copilareasca, destul de natanga? La aceasta intrebare - sigur ca nu asa formulata - a incercat sa raspunda Culianu in cartea de care am pomenit mai inainte, Iocari serio. Din pacate, aceasta carte a ramas neterminata.
Culianu a preferat sa dea la iveala o alta, care pastreaza rezultatele referitoare la magie prilejuite de cercetarea din Iocari serio, dar le monteaza intr-un cadru care era orientat de alte interese culturale: Eros si magie este in primul rand o teorie despre schimbarea in istorie. Proiectul de cercetare din Iocari serio - care sunt mecanismele cognitive ale functionarii magiei? cum ar trebui sa fie construit aparatul cognitiv uman si care ar trebui sa fie principiile ontologice ale lumii pentru ca magia sa nu fie o superstitie, ci o realitate, precum stiinta moderna a naturii? - a fost subordonat in Eros si magie teoriei despre schimbarea istorica: si anume mutatia de imaginar care a fost preconditia nasterii modernitatii, ma refer la teoria despre nasterea si supravietuirea mustei aptere. Dar proiectul din Iocari serio, proiectul de a gasi mecanismele cognitive ale functionarii magiei, nu a fost complet abandonat. Partea istorica, da, a fost abandonata. Ambitia de a reconstrui complet, din punct de vedere istoric, cadrul mental si de gandire care a facut posibile stiintele Renasterii ca discipline rationale si “stiintifice” a fost abandonata. Nu a fost insa abandonata ideea de a oferi o baza cognitiva teoriilor medievale si renascentiste referitoare la magie: spre acest obiectiv mergeau eforturile sale in momentul in care a fost asasinat.
Simtiti acum, trag nadejdea, unitatea gandirii lui Ioan Petru Culianu. Daca la intrebarea referitoare la magie el a raspuns printr-o arheologie si genealogie a subiectului cunoscator care face cu putinta magia, la fel a rezolvat si problema varietatii gnosticismelor: unitatea acestora e de gasit in sistemul lor cognitiv de generare. Fie ca a oferit un raspuns istoric, fie ca s-a indreptat spre unul structural, Culianu a avut mereu aceeasi intrebare de pus, in studiile sale: cum e cu putinta ceva? Aceasta nu este intrebarea unui istoric, ci a unui filozof. Materia preocuparilor sale a fost indiscutabil istorica. Ca incadrare academica, obiectul studiilor sale tinea de istoria religiilor, dar, in fond, preocuparea lui majora era aceea a unui epistemolog si a unui filozof. El a incercat sa raspunda la astfel de intrebari: cum este cu putinta magia in subiectul cunoscator? cum este cu putinta diversitatea gnostica in subiectul cunoscator? cum trebuie sa arate lumea, astfel incat aceste lucruri sa nu fie naluciri, fantezii arbitrare, ci lucruri veritabile, care spun ceva adevarat despre ceva real? - intrebari care nu sunt cele curente ale istoriei religiilor. Imi imaginez ca ideile sale cognitiviste aplicate miturilor gnostice ii descumpanesc teribil pe specialistii in gnoze de la universitatile occidentale: “ce vrea sa spuna omul asta? nu asa se face disciplina noastra!”, ar putea exclama ei. Fireste, nu asa se face disciplina lor daca ramai un specialist de stricta observanta. Dar, as spune, cu un ochi filozofic, asa se face. Cred ca absenta acestui ochi filozofic la multi specialisti explica reticenta pe care au starnit-o contributiile lui Culianu in multe medii academice…
As incheia interventia mea cu o judecata de valoare. Am sentimentul, anume datorita acestui ochi filozofic pe care il avea, anume datorita acelei “perspicacitati metodologice” pe care unii savanti sagace i-au recunoscut-o, ca opera lui Ioan Petru Culianu bate mai departe decat opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a ramas un excelent istoric al religiilor din scoala morfologica. Desi exercitandu-se tot in domeniul istoriei religiilor, Ioan Petru Culianu a fost altceva - si anume ceva mai mult, mai adanc si cu bataie mai mare.
Pana la urma, sper ca si cu interesele cognitive ale lui Culianu sa se intample in spatiul romanesc ce s-a intamplat cu pasiunile de studiu ale lui Mircea Eliade: sa devina populare si oarecum obligatorii omului care doreste sa fie considerat cultivat. Succesele internationale ale lui Ilie Nastase au adus o multime de tineri pe terenul de tenis. Asta datorita faptului ca noi, romanii, emulam in mod spontan cu ceea ce vedem ca unii dintre noi reusesc sa faca foarte bine peste hotare. Vedem bine numai lucrurile omologate superior de altii. Acum o generatie, succesul international al lui Mircea Eliade a convertit o multime de tineri la lecturi din zona istoriei religiilor. Sper ca si acum aceasta convertire prin emulatie indusa sa functioneze in cazul lui Ioan Petru Culianu. Si poate ca nu cea din urma idee care ar trebui sa rodeasca aici ar fi aceea ca oricarei discipline specializate, daca avem curaj cognitiv, ar trebui sa indraznim sa ii punem adevarate intrebari filozofice. Asa cum, citita cu atentie, a facut si opera lui Ioan Petru Culianu.
O. Simonca: Exista in volumul coordonat de Sorin Antohi un text semnat H.-R. Patapievici despre Ultimul Culianu, in care spune ca “dupa 1985 creatia lui I. P. Culianu capata un profil nou, deopotriva straniu si ultimativ si totul la ultimul Culianu devenise urgent si trepidant”. Care sunt semnele pentru care spuneti acele lucruri in acest text?
H.-R. Patapievici: Cine citeste biografia lui Culianu scrisa de Ted Anton sau textul pe care sora lui, Tereza Petrescu-Culianu, l-a scris pentru unul din volumele pe care azi le lansam vede imediat ca Ioan Petru Culianu avea inzestrari care nu erau comune. Era capabil sa invete copta intr-un an, stia greaca, latina, sanscrita, nu mai vorbesc de limbile moderne, scria in cinci dintre ele, in fine, cunostea instrumentarul filologic al disciplinei lui intr-o maniera care, pe oricine s-a nevoit in astfel de incercari, te cam lasa in ofsaid. Fireste ca muncea foarte mult, dar cheia este mintea sa, care era foarte buna. Avea o minte exceptionala. Aceasta constatare este baza de pornire. Ceea ce am sustinut in citatul pe care Ovidiu Simonca l-a dat este ca pe la mijlocul anilor ’80 ceva s-a petrecut cu Ioan Petru Culianu. Este, cred, momentul in care el devine constient de unitatea studiilor lui si de faptul ca aceasta unitate poate fi foarte simplu exprimata printr-o inovatie metodologica: a muta unitatea miturilor gnostice, din morfologia formelor finite, in regulile dupa care ele sunt generate, in mintile oamenilor. Eu sustin ca el a fost permanent orientat de o astfel de idee, numai ca, pana atunci, doar in mod instinctiv, iar dupa, sa zicem, 1985, in mod constient. Pe la mijlocul anilor ‘80 Culianu devine constient ca se afla in posesia unei chei universale - o mathesis universalis - cu care ar putea intelege nu numai disciplina, istoria religiilor, ci mult mai mult decat atat, si anume unitatea culturii, unitatea dintre filozofie, stiinta si religie si asa mai departe. In acel moment, asta este conjectura mea, Culianu intra intr-un soi de palnie vertiginoasa a consecintelor pe care le poate extrage din descoperirea metodei sale universale. Si asta se traduce prin faptul ca in ultimul sau an de viata, in perioada 1990–1991 - el a fost asasinat in 21 mai 1991 -, el a trimis catorva importante edituri occidentale patru propuneri de carti, foarte diferite ca subiect, foarte serioase ca intentie, propunerile sunt facute in detaliu, ceea ce inseamna ca Ioan Petru Culianu avea nu doar ideea, ci si desfasurarea lor - si pe care planuia sa le predea editurilor pana la 31 decembrie 1991. Va dati seama? Patru carti de nivel academic de scris, practic, intr-un an! In calculatorul sau, dupa moarte, nu s-au gasit nici macar fragmente din aceste carti, ceea ce inseamna ca totul urma sa fie facut.
Cum era posibil? Pentru un om obisnuit sa evolueze in sistemul occidental de termene si angajamente, unde a nu-ti tine cuvantul este echivalent cu a te sinucide, va dati seama ca Ioan Petru Culianu nu putea, rational vorbind, sa ia in desert aceste angajamente. Sunt convins ca ar fi reusit sa si le respecte, daca ar fi trait. Sentimentul pe care il am este ca Ioan Petru Culianu intrase intr-o stranie potentare a tuturor talentelor si darurilor stiintifice pe care le avea, ca se afla pe pragul unei infloriri extraordinare. Este ghinionul formidabil al oamenilor, in general, nu numai al romanilor, in special, ca aceasta stralucita flacara de inspiratie si creatie a fost ucisa in plina ecloziune. De un singur dement? De un grup de cretini? Cine stie… Acesta e lucrul care ma stupefiaza: am avut de-a face cu o minune a lui Dumnezeu si am ucis-o. Ioan Petru Culianu incetase sa mai semene cu noi, oamenii obisnuiti - asta am vrut sa spun in fragmentul pe care l-ai citat, Ovidiu Simonca.
Dan Petrescu: Aceste volume sunt instrumentele de lucru, absolut indispensabile, pentru cei ce sunt interesati de gandirea lui I.P. Culianu. Primul volum, Jocurile mintii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie, numit asa cu o sintagma pe care a folosit-o si Culianu, este o radiografie a evolutiei lui metodologice. Texte sunt absolut limpezi, desi unele sunt usor mai complicate, avand si un aparat critic, dar care, in mod simptomatic, n-au produs nici o reactie in Romania, lucru pe care eu il privesc absolut pozitiv si normal. Acest efect masoara intr-un fel insolitul pe care il aduce Culianu fata de nivelul epistemologic al intelighentiei noastre. Volumul al doilea, I.P. Culianu. Omul si opera, care are ca punct de plecare festschrift-ul, aparut acum un an la Nemira in doua volume, se distinge dupa mine prin faptul ca e mult mai bun ca punctul de plecare. Este un volum din care as remarca in primul rand contributiile semnate de Gregory Spinner, de Moshe Idel, Eduard Iricinschi, Matei Calinescu. Matei Calinescu pornind de la eseul pe care l-a publicat in acest volum a scos dupa aceea o carte despre Mircea Eliade si I.P. Culianu care este deja la a doua editie. Contributia mea pleaca de la textul lui Matei Calinescu, care mi-a redat gustul de a ma ocupa de aceste lucruri. Ce mi se pare foarte interesant in acest volum este faptul ca autorii, cumva inconstient, sunt intr-un dialog de culise, isi trimit unii altora note, se folosesc, se combat. Asta face ca in arrière-planul cartii sa fie un murmur continuu, care o face, cel putin pentru mine, extrem de vie.
A consemnat Rodica Diaconu
