Pe aceeași temă
Alături de volumul de proză scurtă cu care a debutat în 1983 (Maestrul de lumini), romanul Tainele inimei (1988) l-a impus pe Cristian Teodorescu drept un prozator al cotidianului şi al existenţelor mărunte. Totuşi, cel mai tradiţional-realist dintre desantişti a rămas perceput (doar) ca un bun autor de proză scurtă. Iată însă că, după două culegeri postdecembriste onorabile, dar fără relief (Povestiri din lumea nouă, Îngerul de la benzinărie) şi un lung stagiu publicistic, Teodorescu s-a întors la filonul Medgidiei natale, explorat episodic încă din primul său volum (Casa), pentru a-l lua, după un bun obicei, în proprietate narativă. În Medgidia, oraşul de apoi* lumea din mica urbe dobrogeană e reconstituită „monografic“ şi surprinsă în plin „delir“ al istoriei. Mai exact: între dictatura legionară din 1940 şi instaurarea deplină a comunismului.
Apărută pe bucăţi în cadrul rubricii sale din România literară, cartea se alcătuieşte modular din capitole de câte două-trei pagini. Dar, aşa cum din cărămizile prozei scurte se construieşte un roman „maximalist“, aparenţa de experiment pune în valoare o proză clasică ţesută cu un calm imperturbabil. Stilul e alb, cu ochiuri fine şi cu un ceremonial discret al evocării de epocă. Unele personaje din Tainele inimei (comisionarul Iacob Haikis, maiorul Scipion) apar surprinse la vârste mai tinere. Într-un prolog, suntem înştiinţaţi că noul roman e alcătuit din peste o sută de „piese detaşabile“ şi că poate fi citit „de oriunde“, „pe sărite“ sau „de la cap la coadă“. Secvenţele apărute haotic în România literară au fost supuse însă unei selecţii şi organizate într-un montaj coerent, pe firul cronologic al Istoriei şi al puzderiei destinelor individuale, intim legate între ele şi profilate pe fundalul istoriei comunităţii.
Un sud levantin cu aspect de mozaic multietnic ne întâmpină în paginile Medgidiei..., făcând pandant provinciei transilvano-bănăţene din cărţile mai noi ale lui Horia Ursu, Daniel Vighi sau Alexandru Vlad. Avem de-a face, apoi, cu un roman indirect memorialistic, oarecum ca în Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian. Căci, deşi faptele sunt în general atestate, iar personajele au stare civilă verificabilă, ele ţin de memoria prenatală a autorului (n. 1954) şi au ajuns la el „auzite în familie sau din oraş, de la unul şi altul...“.
În centrul cărţii se află propriul bunic, Ştefan (Fane) Theodorescu, ajuns în Medgidia via Slobozia şi stabilit aici, prin tertipuri de el ştiute, ca proprietar al restaurantului gării. Nici vorbă de realismul magic al unui Ştefan Bănulescu, deşi un personaj zis Constantin Pierdutul, fost contabil de bancă, trece prin cadru. Totul e narat obiectivist, la persoana a III-a, iar ficţiunea ţine de modul verosimil în care lumea dispărută a târgului este reconstruită, în tradiţia Moromeţilor. Cu o artă necalofilă, evenimente şi personaje din viaţa târgului sunt decupate şi reproiectate pe pânza vremii, ridicând micile povestiri de viaţă (cu suflu narativ limitat...) la puterea marii Istorii (care respiră, amplu, prin ele). Ca şi alţi optzecişti relansaţi în ultimul deceniu, autorul decolează dinspre explorarea cotidianului mărunt către asumarea dramelor memoriei colective. Atmosfera se instituie firesc, fără poetizări, prin exactitatea robustă a acestor povestiri narate de o voce comunitară, cu treceri savuroase de la prezentul continuu („Pricepe cârciumarul şi i-o întoarce, cu respect...“) la imperfect sau perfectul compus. Nu e lipsit de semnificaţie într-un plan de adâncime nici faptul că Theodorescu fusese, înainte de a ajunge la Medgidia, artist-fotograf, o îndeletnicire pe care n-o abandonează şi prin care „fixează“ memoria lumii din jur.
Fiecare secvenţă e narată tacticos, pe un ton complice de tacla, cu naturaleţe, sobrietate comprehensivă şi un zâmbet mucalit în colţul gurii. Chiar şi puţinele fragmente mai fade îşi au rostul lor. Lucru rar: toate personajele se reţin. Multe sunt memorabile: cârciumarul Theodorescu, negustor „moromeţian“ şi diplomat, descurcăreţ dar nu lipsit de naivităţi, meşter la jocurile de noroc şi iubit de femei; soţia lui Virginica, gospodină aşezată şi cam analfabetă, dar voluntară şi bună ghicitoare în cărţi; legionarul Stelian, un Victor Bălosu fanatic; angrosistul evreu Haikis, fidel al locului şi admirator al comicului Tănase (un capitol imediat postbelic îl arată şi în corespondenţă cu un prieten Iosif, alias Mihail Sebastian...); doctorul kemalist Tefik şi împăciuitorul imam Hassan, melancolic şi tuberculos; maiorul Scipion şi iubita lui, doctoriţa evreică Lea, firi independente şi intransigente; moşierul scăpătat Caludi, un Lai Cantacuzin în mizerie, şi labilul primar Mitică, devenit după război colaboraţionist al sovieticilor şi denunţător; chelnerul poliglot Ion, fost stewart internaţional şi „eşuat“ definitiv la restaurantul lui Fane, unde moare după ce înghite 40 de ardei iuţi în urma unui pariu; poliţistul Pomenea şi incoruptibilul judecător Livius, cu Buick-ul său de holtei timid; muscalul Grigori, fugit din calea revoluţiei sovietice în 1917, însurat la Medgidia cu o bulgăroaică şi întors inexplicabil în Rusia după venirea trupelor sovietice; frumoasa şi intransigenta machidoană Chiruţa, văduvă a unui legionar, devenită, după o lungă asceză, partenera singurului ilegalist comunist din oraş; versatilul cafegiu armean Sarkis, modista Jeni, feministă vag lesbiană, prostituata Neli, îndrăgostită fără speranţă de comicul Tănase (aflat în trecere prin urbe) şi ajunsă actriţă în America; frumoasa şi inaccesibila grecoaică Sandra...
Expresivi, credibili sunt şi figuranţii, de la militanţii legionari la ocupanţii comunişti, de la generoasele fete de la bordelul din deal al lui Chelu la doamnele serioase, membre ale asociaţiilor de binefacere, de la „societatea civilă“ a urbei la turco-tătarii din cartierele sărace şi de la pretenţioşii ofiţeri nemţi sau italieni la militarii ruşi petrecăreţi, agresivi şi plini de blenoragie.
Comportamentele politice sunt înfăţişate verosimil, fără tezism retrospectiv; dominante rămân cele „rezonabile“, de „oameni sub vremi“ dispuşi să cadă la pace cu orice Putere, dar vulnerabili la marile ei agresiuni. Lui Cristian Teodorescu îi reuşesc atât secvenţele de normalitate cotidiană, cu momente de pitoresc al observaţiei caracterologice, cât şi întunecarea „în valuri“ a peliculei epocii. Înregistrate la firul ierbii, obiceiurile zilnice, comportamentele sociale, religioase, familiale, sexuale, relaţiile economice, moravurile din poliţie, justiţie şi armată se adună de peste tot în această mare naraţiune „în fărâme“. Medgidia apare deopotrivă ca lume autonomă şi ca răspântie spre drumurile Dobrogei, României şi Europei, un loc unde oamenii vin să se aşeze şi de unde dispar, pe rând, după venirea noului regim: unii mor accidental sau se sinucid, alţii cad pe front, ajung în puşcării sau fug unde văd cu ochii. Treptat, senzaţia de crepuscul şi apocalips devine copleşitoare, iar destrămarea vechii lumi – cu deosebire a celei mic-burgheze şi negustoreşti - e înregistrată din detalii infinitezimale de memoria narativă a „oraşului de apoi“. Iată o viziune a târgului privit de fostul cârciumar, la întoarcerea din puşcăriile comuniste: „Când a ieşit în oraş, îmbrăcat în cel mai bun costum de toată ziua, care cam fâlfâia pe el, Fănică Theodorescu n-a mai văzut birjele de la gară. Nu mai avea cine să meargă cu ele. Hotelul Traian devenise, la parter, clubul ceferiştilor, iar la etaj, acolo unde îşi avusese Haikis biroul şi locuinţa, apăruseră nişte birouri ale CFR-ului şi sediul sindicatului. Singurele prăvălii de pe strada principală care nu trecuseră la stat erau ceasornicăria lui Zizi tatăl şi atelierul modistei, care-şi pierduse aproape toate clientele pentru rochii de comandă. În casa judecătorului se instalase biroul Securităţii Statului, iar în curte, în locul Buick-ului său, era un automobil de teren vopsit într-un verde posomorât. Stabilimentul din deal, abandonat după interzicerea îndeletnicirii fetelor aduse de Sorica în oraş, se transformase într-un hotel fantomatic, cu geamurile sparte. (...) În cartierul turcilor lucrurile păreau neschimbate. (...) Imamul încă se ducea pe la moschee în zilele de predică, dar părea umbra propriei sale umbre, iar muezinul îi chema la rugăciune pe credincioşi cu ţipete tot mai stridente, ca şi cum voia să anunţe şi sfârşitul, nu numai începutul rugăciunii“.
Prin Medgidia... - noua carte de vizită a lui Cristian Teodorescu - micul târg dobrogean de altădată capătă ieşire la ţărmul prozei substanţiale.
//Cristian Teodorescu
// Medgidia, oraşul de apoi
// Editura Cartea
Românească
Bucureşti, 2009
