De același autor
Am scris în 2002 un ghid de comunicare pentru jurnaliști și purtători de cuvânt. Nu era doar obligație didactică legată de statutul academic, ci și convingerea că era nevoie de un îndrumar la început de drum. Instituțiile abia își construiau birourile de comunicare cerute de Legea 544/2001 a accesului la informațiile de interes public, iar jurnaliștii se descurcau cum puteau în fața autorităților de stat, care considerau că sunt stăpânii informației. Au fost pe parcursul anilor mai multe instruiri pe subiectul relațiilor dintre jurnaliști și oamenii de PR, dintre care o serie a fost ținută de olandezi la București și la Timișoara.
Așteptările jurnaliștilor și cele ale personalului de comunicare, provenit adesea dintre jurnaliști, erau juste. Jurnaliștii cereau de la comunicatorii administrației publice transparență, disponibilitate la dialog, promptitudine în livrarea informațiilor, colaborare permanentă, tratament egal pentru mass-media și, mai ales, să așeze în prim-plan dreptul la informație al publicului, iar nu servirea „șefului”. Purtătorii de cuvânt au și ei așteptări de la ziariști: să fie documentați, să pună întrebări serioase, să fie politicoși, să fie onești și de bună-credință, să nu divagheze inutil, să accepte principiul loialității față de instituție și evidența că nu se poate răspunde pe loc la toate întrebările. Profesionalismul rămâne exigența comună.
După două decenii s-au schimbat multe. Digitalizarea a făcut mai eficientă comunicarea, jurnaliștii au la dispoziție site-uri instituționale complexe de unde își pot lua unele informații, conferințele de presă au devenit periodice. Ce nu s-a schimbat este sistemul non-răspunsului. În perioada pandemiei, sute de cereri de informații pe Legea 544 au rămas fără reacție la Ministerul Sănătății, la DSP sau la Educație. Mai curând răspundea ministrul la telefon decât purtătorul de cuvânt. Instituțiile și-au alcătuit direcții și birouri de presă cu personal abundent, angajat de multe ori pe criterii politice, nu profesionale. Și asta se simte.
De când comunicarea administrației publice s-a mutat online, pe grupuri WhatsApp sau Facebook, jurnaliștii plasează acolo întrebări sau când pot veni în contact intermediat pe aplicații ca Zoom, Teams, Meet ș.a. cu șefii instituționali, pot interacționa primind răspunsuri sau explicații. Grupurile virtuale pentru jurnaliști sunt administrate de birourile de comunicare.
„România de astăzi nu excelează ca spațiu de comunicare. Circulația informațiilor fiind precară, au – în compensație – o mare vitalitate zvonurile, bârfele, stereotipurile anecdotice care substituie realitatea de fapt”, scria într-un articol Ion Bogdan Lefter. E de adăugat slaba prețuire pe care atât jurnaliștii, cât și publicul o au pentru informația curată și corectă.
Dar ce te faci dacă grupurile oficiale destinate informării jurnaliștilor devin o mahala, stimulată de câțiva jurnaliști needucați și fără anvergură profesională, care își permit să arunce zeci de comentarii nesărate, să insulte oamenii de PR ai instituției și chiar pe colegii de breaslă, să transforme totul într-un bâlci în care se pierd mesajele esențiale. Din păcate, nu este teorie, se întâmplă în prezent pe câteva grupuri instituționale din Timișoara, unde sunt înscriși zeci de jurnaliști perturbați de câteva voci ireverențioase.
Răspunsul la întrebarea „ce te faci cu ei?” nu e simplu. Majoritatea breslei tace, pe de o parte, ca să nu intre în colimator, pe de alta, ca să nu se identifice cu comportamente inadmisibile. Iar personalul de la comunicare tolerează situația, pentru a nu provoca probleme instituției și propriei poziții. Să fie clar: nu e vorba de puncte de vedere critice care ajută la ameliorarea comunicării, ci de conduita de mahala care discreditează profesia de jurnalist. Riscul implicit este caracterul contagios al fenomenului, asocierea altor voci care pot crede că platforma de comunicare este un loc de amuzament și bășcălie la discreția Măriei Sale, jurnalistul. Și în acest caz, conlucrarea dintre jurnaliștii profesioniști și comunicatorii profesioniști ar putea limita fenomenul, fără să afecteze nici libertatea presei, nici transparența instituțională. //
