De același autor
Scriitorul nu își imagina cât de adevărată va deveni afirmația în epoca presei online și a rețelelor sociale. Cercetătorii mass-media de peste tot au fost siliți să investigheze și să înțeleagă fenomenul hate-speech, inducerea urii în mase și stimularea sciziunii sociale tocmai în era globalizării, a accesului liber la informație prin Internet, a recuperării aparente a dialogului prin intermediul rețelelor sociale. S-au scris sute de cărți pe această temă. The Net Delusion.The Dark side of Internet Freedom, semnată în 2011 de un american originar din Belarus, Evgeny Morozov, ajunge la concluzia îngrijorătoare că Internetul - un adevărat călcâi ahilean al democrației - creează un egalitarism vicios dând voce cinismului, sarcasmului, urii, care acoperă vocile rațiunii și ale decenței. L-au contrazis adepții optimiști ai utopiilor cibernetice, însă n-au putut demonta demonstrația că noile tehnologii pot deveni deopotrivă instrument de cenzură și de tortură psihică. În comparația pe criterii etice cu presa clasică, noile media sunt pline de noi păcate - susține Matt Taibbi, autorul unei cărți de referință Hate Inc.How, and Why, the Media Makes Us Hate One Another: „Păcatele vechii prese, așa rea cum era, sunt zero față de păcatele noii prese. Mass-media au degenerat nu doar într-un furnizor de bârfe, de teorii ale conspirației și de divertisment obscen, ci, încă mai rău, într-un furnizor de ură“.
În spațiul cultural românesc a apărut recent Anii urii. Volumul de cinci sute de pagini al lui Horia-Roman Patapievici este o vivisecție: autorul acceptă, după ani de renunțare la publicistica de ziar, să scoată la vedere trauma de a fi fost subiectul defăimării, stigmatizării, calomniei și urii promovate prin mass-media. Pe lângă articolele scrise între 2006 și 2010, partea introductivă intitulată Există undeva o minciună analizează cum, prin mecanismele fricii, „ura de conjunctură“ s-a transformat în „ură de principiu“ cu consecințe sociale grave: „Intoxicarea societății cu ură este cea care a făcut ca azi să fim conduși, cu aplomb și dezinvoltură, de derbedei. Derbedeii fac justiția (de fapt, injustiția), derbedeii fac politicile publice (de fapt, le desfac pe cele care mergeau), derbedeii conduc parlamentul (rău și în folos propriu)... derbedeii sunt miniștri (producând enorme pagube țării, prin corupție și incompetență...)“. Patapievici își amintește cu o uimire care persistă peste ani că oameni complet necunoscuți, care n-au citit un rând din cărțile sale, l-au agresat, l-au pus la zid ca „băsist“ sau ca „denigrator al lui Eminescu“, stimulați de televiziunile oligarhilor, Antenele lui Dan Voiculescu fiind promotoarele de mare audiență ale „ceremoniilor înjosirii“. Strategul media Ryan Holiday le descrie în bestseller-ul Crede-mă, te mint!: „Scopul lor este de a permite publicului să-l aleagă și să-l acuze pe unul dintre membrii săi, să îi slăbească statutul sau să-l expulzeze din grup. Să-și verse furia colectivă pe el, lăsându-l fără demnitate... Totul despre acea persoană este distrus și rescris“.
Linșajul mediatic are efect garantat în contextul digital care lansează defăimarea pe circuitul online-televiziune-Facebook,Twitter, blogosferă cu viteza luminii. Lumea în care ne mișcăm este atât de întoarsă pe dos, încât o mare parte din publicul românesc preferă să îl privească cu îngăduință pe infractorul Voiculescu, condamnat la pușcărie pentru corupție, în schimb este gata să îl scuipe pe Patapievici, intelectual cu deosebite merite culturale și civice. „În mod clar, am ajuns la capăt“ - spune autorul - „nu se mai poate continua așa. Ura de semenii noștri ne îneacă. Te uiți la televizor: vezi ură și ești învățat să o practici. Te duci la piață, intri în vorbă cu oamenii și simți imediat cum ești luat în colimator: o sete de linșaj face ca vocile să tremure și argumentele să dispară... Avem o uluitoare imaginație a distrugerii și o descurajantă incapacitate de a construi... Soluții practice? Soluția morală, de totdeauna“. Volumul Anii urii este mai mult o exorcizare a răului decât o terapie, fiindcă cel care se privește pe sine în timp ce se află pe scaunul de tortură, expus unei condamnări fără apel, are rănile deschise. Mai ales că tortura a avut efectul scontat de orchestratorii execuției: din 2010, Patapievici a încetat să publice riguroasele sale analize politice, iar din 2012 s-a retras din viața publică. De o luciditate îndurerată, cartea, lipsită de orice frază revanșardă, rămâne „un manifest în favoarea bunătăţii“, cum accentua autorul la una dintre lansări. //
