Mozart, sau triumful capitalismului liberal

Tocmai ma enervasem intr-o discutie cu un prieten ecologist, care ma batea la cap ca gerul de crapau pietrele de saptamana trecuta e un efect al incalzirii globale, si planuiam sa scriu ceva despre asta. Dar ocazii vor mai fi, pentru ca cei in mintea carora ideologia bate realitatea nu se vor imputina prea curand (dimpotriva, as zice). Hai deci sa lasam un pic imediatul si sa ne aplecam catre lucruri mai importante sub specie aeternitatis: azi, cand scriu, se implinesc 250 de ani de la nasterea celui mai mare muzician al tuturor timpurilor, Wolfgang Amadeus Mozart.

Bun, acum ca am scapat de profesionisti cu afirmatia hazardata de mai sus si am ramas intre noi, afonii superficiali, va impartasesc revelatia pe care am avut-o urmarind pe diverse televiziuni, mai mult straine, programele dedicate Anului Mozart 2006. Anume, ca fascinatia perpetua pentru acest compozitor este datorata nu doar talentului sau iesit din comun, ci si bunului simt si normalitatii sale ca om, intr-o lume a artei prea des populata cu tacaniti si grandomani, care vor libertate de creatie, dar pe bursa de la stat, si vor sa fie directori de constiinte, dar fara sa-si asume raspunderea pentru ce spun. Asemenea lui Shakespeare, pe care chiar l-a folosit ca sursa de inspiratie, Mozart a fost un freelancer, nu un functionar public cu leafa fixa, ca multi dintre contemporanii sai. De mic a fost tarat de colo-colo prin Europa de tatal sau, tot un muzicant traind din comisioane, invatand pe pielea lui regulile dure ale comertului liber. Mozart a compus pe bani pentru comanditari, chiar ca “ghost writer”: el producea opera, iar platitorul o semna si o dadea drept a lui. Recviemul neterminat, una din cele mai tulburatoare piese, a fost cerut de un conte cu ambitie, dar fara chemare, ce urma sa achite onorariul prin intermediari, pentru a pastra discretia si a putea trece drept adevaratul autor. De unde si misterul ulterior in jurul cazului.

Mozart a reusit insa totdeauna sa faca cu ochiul, peste capul beneficiarului platitor, inspre publicul larg, cel mai bun prieten al sau, uneori luandu-se in serios, alteori nu, penduland intre gravitate si frivolitate (din nou, ca Shakespeare), intre subiecte de telenovela si meditatii profunde. A devenit astfel accesibil tuturor, de la aristocrati educati pana la targoveti, dar a ridicat totul in absolut datorita gratiei si talentului. A atins prin geniu acel obiectiv ultim al artei bune: de a satisface spectatorul, dar in acelasi timp de a-l provoca si conduce catre culmi pe care singur nu le-ar fi atins. In rest, sa va explice profesorii daca Mozart e preclasic sau clasic, daca e stadiul ultim al Rococoului sau precursorul altor curente. Sau mai bine cautati singuri pe Internet, cum am facut si eu, ca geme de pareri mai avizate si mai bine argumentate decat cele din statuta noastra presa culturala. Dupa mine, ca amator rudimentar ce sunt, el este un varf la care s-a ajuns printr-o lunga evolutie a muzicii universale - adica europene -, dupa care lucrurile s-au spart in multe directii, din ce in ce mai greu de elucidat sau comparat. Succesul de box-office al lui Mozart, din vremea lui si pana azi, bazat pe muzicalitate si frumusete izbitoare a frazelor, in spatele carora nu se mai vad efortul, inovatia si sofisticarea tehnica, i-a creat renumele de compozitor accesibil (adica facil). Cum sa mai iei in serios pe cineva din care pasajele cantabile curg suvoi precum apa la robinet, in vreme ce altii se chinuie fara spor, si a carui muzica a ajuns generic TV sau sunet de apel pe mobil? Dar tocmai la asta duce geniul lasat sa functioneze pe piata libera: la triumf artistic si comercial deopotriva.

Ca sa fiu mai clar, hai sa-l comparam pe Mozart cu un confrate la fel de talentat (spun specialistii - si cine sunt eu sa-i contrazic?): Richard Wagner. Nu cred ca se pot gasi oameni mai diferiti, iar asta se vede in muzica lor. Desi pentru multi intelectuali subtiri Wagner este de fapt culmea rafinamentului cultural, marturisesc fara jena ca pe mine ma calca pe nervi. Sigur, te fura unele pasaje uluitoare presarate prin operele lui, debordand de optimism sau, dimpotriva, de anticipari sinistre tremurand in alamurile orchestrei, un fel de neliniste fluida legata de ce va urma. Dar intre ele se intind ceasuri intregi de zbierete insuportabile (wallala-ha, walalla-hu), de pitici si uriasi absurzi care se foiesc pe scena de colo-colo, de babe teutone agitand reumatic si implauzibil halebarde, ca la sedintele de yoga pentru pensionari. Muzica e praf si pulbere de mult si totul se reduce la o lunga conversatie racnita despre moarte eroica si bijuterii de familie furate, sange si razbunare, intre puzderie de personaje confuze care intra si ies fara vreo logica, o chestie care nu curge catre nici o concluzie si tine tot asa, cale de vreo 18 ore (intregul ciclu Inelul Nibelungilor). Eu inteleg ca arta are conventiile ei - si opera mai mult de orice - care cer o suspendare a dubiilor spectatorului, dar deja aici mi se pretinde prea mult. Si, de fapt, nici nu e asta problema cea mai mare cu Wagner.

Nu vreau sa cad in clisee ieftine: Mozart si Austria vesela si senina, versus Wagner si germanismul lui sumbru, greoi si lipsit de umor (cel putin, de umor cu intentie). Nici n-o sa vin cu argumentul ca muzica wagneriana a fost repertoriu oficial in al Treilea Reich, desi as putea s-o fac. Nu intamplator a fost febletea  lui Hitler si a conducerii naziste, din moment ce el insusi a teoretizat superioritatea rasiala in scris, vezi brosura Iudaismul in muzica. Ce conteaza este insa ca Wagner a avut o agenda mai ampla, explicita: de a uni politica si cultura intr-un gigantic happening national, un fel de Cantarea Romaniei in décor medieval timpuriu. Ideea centrala a festivalului de la Bayreuth, pe care l-a pus pe roate, tocmai asta era: de a contribui la renasterea unei Germanii eroice, in tiparele legendelor nordice, reinventate in acest scop. Pentru asta a incurajat un intreg cult al personalitatii sale usor megalomane (“Sunt cea mai germana fiinta in viata, eu sunt intruparea spiritului germanic”; a ales Bayreuth ca sediu al operei pentru ca era in centrul geografic al tarii si astfel cetatenii puteau veni mai usor in pelerinaj la fantana acestui spirit), exagerari ce au ajuns sa-l deranjeze chiar si pe un autoritarist pragmatic precum cancelarul Bismarck, care a refuzat sa apara la inaugurare. Ce a vrut de fapt sa intemeieze el a fost nu atat un festival muzical, cat o secta artistico-politica nationala.

Deci e legitim sa judecam muzica lui Wagner si cu criterii extraestetice, din moment ce chiar el a vrut asta. Spre ghinionul sau, cum se intampla cu genul asta de arta, ea a prins mai mult la intelectuali radicali si elite snoabe, nu la publicul mare, deci nu s-a putut sustine decat prin subventionare cu bani publici. Prima reprezentare a Nibelungilor pe scena de la Bayreuth a fost o apoteoza a wagnerismului, dar un fiasco financiar. Nici aceea, nici urmatoarele nu s-au putut monta fara preluarea datoriilor la buget de catre Ludovic II de Bavaria, acel print pe jumatate nebun si complet lipsit de gust, inventator al kitsch-ului (a construit bizarul castel Neuschwanstein, a carui silueta o stiti pentru ca a folosit ca model lui Walt Disney pentru cunoscutul generic cu Alba ca Zapada). Traditie perpetuata intr-o forma sau alta pana azi de autoritati.

Or, paradoxul este ca Mozart e superior nu doar ca artist, cum am spus, ci chiar dupa criteriile etico-politice ale lui Wagner. Austriacul a fost mereu mai bine pozitionat moralmente, iar asta s-a intamplat datorita fundamentalului sau bun-simt de om obisnuit si mic intreprinzator. Cochetarea cu francmasoneria (aripa iluminista) l-a apropiat de cluburi ce promovau rationalismul si libertatea sociala. In scurta sedere la Paris a cunoscut familia lui Lafayette si pe ambasadorul Thomas Jefferson, invartindu-se in cercuri umanist-catolice care priveau cu simpatie noua republica americana. (Ca sa vezi, ce premonitoriu; la fel de premonitoriu cum, in tinerete, inainte de a se converti la cultul neogotic al walkiriilor, Wagner a fost pentru scurta vreme atras de anarhismul lui Bakunin. Secolul XX la scara redusa, si alta nu!) Dar Mozart n-a socotit cu cale sa introduca ideologia in arta. A fost un om echilibrat, ca majoritatea oamenilor de rand, care si-a vazut de meserie: cu jovialitati si umori, suisuri si coborasuri, cum se intampla. N-a avut nici viziuni paranoice, nici n-a fost fluturasul de saloane cu gura bogata pe care ni-l arata Milos Forman in filmul lui dulceag si de doi bani (in care a inventat tot felul de aiureli, dramolete sentimentale si crize de constiinta cu Salieri in prim plan, ca asa se ia Oscarul). Mozart fost un tip normal, cu familie si copii, care muncea mult ca sa castige o paine si a murit tanar din cauza unei boli, probabil de rinichi. Firescul vietii sale, in combinatie cu geniul sau muzical fara egal, il face profund si nemuritor, in vreme ce estetica lui Wagner sufera din tocmai cauza agendei ideologice si a reprezentarii caricaturale a firii umane pe care o au aceia care vor sa revolutioneze omenirea.

Si aici vine morala povestii, care ma bucura teribil, pentru ca e una optimista. Intre liberul intreprinzator pe piata si intelectualul cu idei fixe, rearanjand lumea conform cu visurile sale zaltate, la talent egal, invingator pe termen lung iese intotdeauna primul. Aspiratiile general-umane bat eroii sangerosi ai tribului. Chiar in cultura, teren al imponderabilului, echilibrul si rationalitatea supravietuiesc asaltului elucubratiilor bombastice (walalla-hu) si sunt mai potrivite pentru a comunica emotii reale, pentru ca au finalmente acces la straturile noastre profunde. Iar geniul lasat sa functioneze pe piata e mai fertil decat cel pus in slujba politicului si decontat cu leafa la stat. Slava Domnului ca exista acel tip de societate numita capitalism liberal, care face ca unii ca Mozart sa castige mereu cursa cu unii ca Wagner.