Pe aceeași temă
As vrea sa pornim discutia noastra de la premiul Societatii Franceze de Traducatori "Pierre François-Caillé", acordat versiunii în franceza a romanului Compunere cu paralele inegale, la sfarsitul lunii septembrie. Ce înseamna acest premiu si daca va surprinde aceasta "a doua tinerete" a romanului dvs.?
Trebuie sa spun, în primul rand, ca acest premiu n-ar fi fost cu putinta daca romanul n-ar fi avut o traducatoare de exceptie. Aceasta este Odile Serre, redactor la Editura Seuil din Paris. A învatat limba romana ca limba facultativa în perioada studiilor universitare si a fost de cateva ori în Romania la cursurile de vara de la Sinaia, dar si ca turist. Nu este o foarte buna vorbitoare de limba romana, însa are un simt deosebit pentru literatura scrisa în romaneste. A tradus destul de multa poezie, volume de Bacovia, Fundoianu si altii. In ce priveste Compunere cu paralele inegale, am constatat cu placuta surprindere ca, fiind confruntata cu o carte dificila cum este - cred eu - romanul meu, a reusit sa intuiasca toate nuantele cuvintelor, intertextualitatile lor si, mai mult decat orice, sa reconstruiasca în franceza si muzica acestei carti. M-a bucurat enorm acest premiu, în primul rand pentru traducatoarea mea, care a lucrat la carte mai bine de doi ani de zile. Cat despre varianta în limba romana, cea originara, a cartii, ea a avut la aparitie (1987) o buna primire critica, formula aleasa de mine s-a dovedit de efect, a starnit comentarii dintre cele mai interesante, contestarile au fost putine, iar cartea s-a epuizat repede din librarii, astfel încat dupa 1990 s-a pus problema reeditarii ei. A doua editie, aparuta la ALL, contine si o addenda, unde am transcris jurnalul perioadei în care a fost scrisa Epura pentru Longos, componenta fundamentala a cartii. Faptul ca acest roman înca mai poate castiga premii ma bucura si ma surprinde în acelasi timp, pentru ca nu credeam ca dupa aproape 15 ani de la aparitia lui sa mai prezinte interes. Acest tip de literatura poarta totusi marca anilor ‘80.
Este vorba despre un tip de viziune care nu e specific doar literaturii noastre din aceasta perioada, e un mod de a gandi si a simti literatura care caracterizeaza în general literatura europeana din ultimele trei-patru decenii ale secolului trecut. In spatiul nostru, acest tip de literatura în care se înscrie Compunerea... marcheaza ruperea de o viziune unitara, organica, modernista, desprinderea de modelul traditional al romanului si trecerea la romanul de tip modular, cu piese intersanjabile, specific perioadei postmoderne.
Nu ma consider, cu toate acestea, un autor postmodern. De altfel, cred ca noi traim înca o tranzitie culturala spre un model de gandire si simtire a eului descentrat, obligat la multiple identitati, la disiparea de sine, ceea ce presupune o scriitura mult mai nervoasa, o sintaxa mai taioasa si mai sincopata. Postmodernismul nu e doar ironic, parodic, ci si convulsiv, disjunctiv. Spun asta si pentru ca în momentul de fata lucrez la o noua carte, Papusa ruseasca, aflata în stadiu de finalizare, care cred ca poate fi considerata cu adevarat postmoderna, întrucat propune un nou tip de respiratie sintactica si o logica interna care nu mai respecta în nici un fel teleologia clasica a romanului.
In ce masura literatura care s-a scris la noi în ultimii 40 de ani poate avea impact în contextul cultural occidental? Avem autori sau doar carti, sunt mai potriviti tinerii scriitori decat cei vechi?
N-am nici o îndoiala ca literatura care s-a facut la noi din anii ‘80 încoace (aici ar fi si o alta discutie despre precursorii noului tip de scriitura) are nivel si competenta europene. Din pacate, datorita unor cauze politice, culturale, istorice si chiar geografice, desi au existat în proza noastra postbelica cateva ocazii de sincronizare, de raliere la marile miscari literare europene - ma gandesc, în special, la prozatorii targovisteni -, acestea au fost ratate.
Nici unul dintre targovisteni (Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olareanu si ceilalti) nu a fost tradus pana acum cu o carte într-o limba de circulatie europeana. Ceea ce e de-a dreptul scandalos! Sa nu uitam, pe de alta parte, ca s-a schitat la noi în anii ‘70 - targovistenii reprezinta un fenomen anterior acestor ani - si o miscare onirica foarte ofensiva initiata de Dumitru Tepeneag, la care poate fi afiliat si Leonid Dimov, care, pur si simplu, a fost strangulata politic în contextul unei schimbari fundamentale de orientare în domeniul culturii operata de fostul regim comunist.
Dar Dumitru Tepeneag, obligat atunci sa se autoexileze, e astazi un autor realizat în Franta. In ciuda faptului ca în momentul de fata sunt destui autori si critici care - în numele profunzimii investigarii umanului - revendica primatul unui alt tip de literatura, si anume literatura "jumatatilor de adevar" care s-a facut la noi în anii ‘60-’70 de catre prozatorii generatiei lui Nicolae Breban, deci în ciuda acestor revendicari, daca privim lucrurile din perspectiva a ceea ce este si ramane viu într-o carte, în substanta ei, putem usor constata ca modelele narativ-retorice pe care acesti scriitori le-au pus în practica sunt niste modele depasite, unele coafate dupa vechea poetica a realismului, altele resemantizand prototipuri de provenienta interbelica.
Cititorii isi schimba preferintele
Daca ne amintim politica editoriala a Editurii Paralela 45, al carei consilier editorial sunteti, si anume aceea de a promova si (re)publica literatura optzecista, cum se face ca astazi aceasta editura are colectii speciale pentru romanul anilor ‘60-’70?
De cativa ani buni traim o perioada de stabilizare si de definitivare a identitatii unor autori optzecisti. Daca atunci cand am pornit împreuna cu poetul Calin Vlasie la drum cu Paralela 45 ne-am propus sa recuperam ceea ce n-a avut sansa de a fi editat la vreme, daca tot atunci ne-am dat seama ca generatia ‘80 reprezinta o generatie de o mare coeziune ideologica, culturala si literara - motiv pentru care am si editat acele antologii bine cunoscute, intrate deja în bibliografiile universitare -, în timp am realizat ca aceasta perioada a restituirilor ar trebui sa se încheie, ca exista valori individuale certe ale generatiei pe care ar trebui sa le cultivam în continuare, dar si ca ar trebui sa repunem în discutie contextul cartilor importante de la noi, din ultimii 50 de ani. Am înfiintat colectiile despre care vorbeai nu neaparat dintr-o pornire de generozitate, cat din obiectivitate fata de istoria noastra literara postbelica. Gratie si elementelor noi pe care le-a adus în strategia editurii Mircea Martin, directorul editorial, am reusit sa lansam aceste colectii, în care vom fi foarte exigenti cu selectia titlurilor si unde vom publica carti ale scriitorilor din generatiile anterioare, cu care noi, optzecistii, nu ne prea întalnim în modul de a gandi literatura, dar de care nu se poate face abstractie.
Ma gandesc la romane ca Bunavestire de Nicolae Breban sau la prozatori precum Gabriela Adamesteanu. In plus, vrem sa marcam aceste diferente generationiste prin faptul ca, pe langa ruptura, exista si o continuare nu doar estetica, ci si critica. Anul acesta vor aparea si multe carti de critica si eseistica apartinand generatiilor ‘60, ‘70, ‘80, unele reeditari, altele titluri noi. Dintre acestea, cateva sunt foarte importante. De pilda, volumul lui Ion Bogdan Lefter, o veritabila istorie deschisa a criticii romanesti de dupa razboi, sau cartea despre proza romaneasca postmoderna semnata de Carmen Musat. Matei Calinescu, Nicolae Manolescu, Toma Pavel si Mircea Martin au fost de acord cu retiparirea unora dintre cele mai importante volume ale lor, publicate înainte de 1990.
Sigur ca, aparent, acest proiect e o cedare în politica noastra editoriala. De fapt, încercam sa demonstram ca parti-pris-urile de care am fost acuzati de-a lungul timpului au fost si nu au fost reale si ca interesul nostru pentru literatura romana nu e exclusivist, ca încercam sa privim lucrurile global, pentru a vedea ce ramane cu adevarat din literatura noastra din ultimele patru-cinci decenii.
O strategie destul de subtila, pentru ca e evident cine se va vinde astazi dintre un Breban si un Otoiu, pusi unul langa altul pe acelasi raft.
Fireste, si la acest nivel al consumului de carte lucrurile sunt la fel de interesante, contradictorii, uneori chiar tensionate. Exista preferinte si preferinte, publicul se afla si el într-un proces de schimbare a optiunilor, chiar a viziunii despre literatura. Totusi, generatiile de scriitori mai în varsta decat generatia mea au beneficiat de un statut la care astazi nu se mai poate aspira. In timp ce colegii mei au asteptat mult si bine pana si-au putut vedea numele "adunat pe o carte", liderii generatiei ‘60 au fost niste rasfatati ai vechiului regim comunist, în ciuda a ceea ce se spunea în cartile lor (sau poate tocmai de aceea!), au fost niste prezente publice notabile, apreciate ca atare, si acest lucru nu mai este valabil astazi decat în cazul celor care au intrat în politica.
Avem nevoie de scriitori profesionisti
Ce ar trebui sa faca un scriitor aflat într-un astfel de impas - si nu ma gandesc doar la saizecisti, ci chiar la cei din generatia dumneavoastra -, cum ar putea sa-i castige pe cititorii cei mai tineri? Cum ar trebui sa reactioneze un scriitor aflat în aceasta postura mai mult sau mai putin ingrata, pentru ca, urmarind ce se întampla la noi, atunci cand se pun astfel de probleme lucrurile au tendinta de a degenera destul de repede. In fond, e vorba despre foarte normale mutatii culturale.
Aici cred ca ai atins punctul sensibil al întregii noastre discutii. Si generatia mea a suferit de o anume metafizica a valorii literare, ceea ce înseamna într-un anume fel o distantare fata de public, daca nu chiar o ignorare a cititorului imediat. Literatura optzecista e dificila pentru ca e literatura unei generatii care a avut o formatie intelectuala aproape normala si care a sesizat epuizarea modelului literar neomodernist. Propunerea imediata a unui nou model de aprehendare a realului era complicata si atunci a fost nevoie de un proces de demantelare a mecanismelor vechilor modele de scriitura si de viziune. Tocmai de aceea, literatura noastra a avut un proeminent caracter experimental. Astazi exista destul de putini cititori predispusi la literatura experimentala si poate ca nici scopurile acestei literaturi nu sunt bine definite si nici macar nu se întalnesc cu principiile literaturii spectaculoase, de imediata seductie, cum se întampla în alte culturi.
Cred ca aceasta criza a scriiturii si a receptarii exista si abia acum se trece la momentul separarii apelor de uscat. Va trebui sa apara acel gen de scriitor care sa foloseasca din aria literaturii de consum elemente de atractivitate, fara însa a renunta la valorile adanci ale scrisului sau, sa stie sa integreze în ceea ce face o problematica diversa, deschisa spre imediat, spre fantasmele, asteptarile, idealurile cat mai multor categorii de cititori. Prin acestea, scriitorul va deveni si mai profesionist, el va lua mult mai în serios retetarul literar pe care i-l pune la dispozitie traditia si va scrie romane spectaculoase, fermecatoare prin detasarea scriiturii lor, fie ezoterice, fie neorealiste sau impregnate de un anume tip de poezie suprarealista. Constat, iata, ca suprarealismul revine si el la o a doua tinerete... E momentul schimbarilor adevarate. Daca vrea sa aiba succes, ca Paul Auster sau Rushdie, scriitorul e obligat sa demonstreze ca scrisul e o profesie din care sunt exclusi diletantii, sa arate ca scrisul e facut pentru cei care citesc, dar si ca aceasta zona de explorare în indeterminatul lumii interioare sau exterioare s-a cam epuizat si e nevoie de altceva. De "înscenari" pline de spectacol. Cred ca se va trece la o literatura aparent mult mai pragmatica, mult mai bine "calculata" în efectele sale, vezi cartile lui Umberto Eco, care propun modele narative vechi si noi, prelucrate în maniere extrem de seducatoare.
O civilizatie care ne solicita fizic
Va încearca un soi de nostalgie pentru literatura de pana acum? Ma gandesc la rubrica dumneavoastra Pactul somatografic din Observator cultural, unde abordati o serie de autori care nu au mii de cititori si ale caror carti sunt destul de complicate.
Cred ca trebuie sa adaug la cele spuse mai înainte ca acest nou mod de a face literatura nu se poate împlini în afara unei viziuni care sa relanseze si sa revalorizeze problematica trupului. Facem parte dintr-o civilizatie în care, în ciuda accentului pus pe informatie, a caracterului abstract al comunicarii, trupul ne este teribil de solicitat. Corpul ca tema, în sensul criticii tematiste, e în literatura noastra un element prezent la putini scriitori si în foarte mica masura ca obsesie personala a scrisului. In rubrica mea, ma intereseaza sa descopar la unii scriitori felul în care corpul da consistenta textului. Se spune deseori ca unele texte narative au sau nu au carne. Ele pot avea un schelet de idei, o constructie bine articulata, dar le pot lipsi acele elemente care dau forma, volum, individualitate, specific, adica amprenta somatografica. Prin urmare, în rubrica din Observator cultural am încercat sa vad cat de mult este hranit scrisul de materia de senzatii, sentimente, stari, pulsiuni ale corpului si în ce masura corpul se face prezent la Simona Popescu, Mircea Nedelciu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu sau Stefan Agopian. Am descoperit ca diferentele sunt evidente. Urmeaza, fireste, pe lista mea si alti autori: Livius Ciocarlie, Gabriela Adamesteanu, Nicolae Breban, Gheorghe Iova etc.
Revenind la întrebare, cred ca e nevoie sa regandim aceasta problematica a corpului si mi se pare important ca unii autori o fac sau au facut-o (chiar daca nu la modul programatic). In afara celor enumerati deja, ar mai fi Mircea Cartarescu, la care noutatea de viziune e evidenta. Corpul e reprezentat de el ca o masina vie, mecanica, producatoare de halucinatii, fantasme si care se institue de multe ori ca o prezenta tutelara a oricarui tip de viziune despre obiecte, lucruri, acte imaginare... Mi-e greu însa sa scriu despre Mircea Cartarescu, cu toate ca vad foarte bine diferentele dintre el si ceilalti autori. Din perspectiva acelui cititor care nu agreeaza experimentul, care cauta în primul rand articulatiile epice si trama erotica, Mircea Cartarescu ar trebui sa fie un autor fara prea mare succes. Or, iata, spre surprinderea noastra el are mare succes, este un scriitor care poate sta pe orice raft de biblioteca alaturi de nume de mare notorietate. Se pare ca el a descoperit destul de multe din aceste resurse nebanuite pe care corporalitatea le poate oferi literaturii. O alta calitate a lui - sustineam candva, cand Mircea Cartarescu abia se apucase de proza, în polemicile mele cu unii colegi de generatie care nu-l prea iubesc - vine din extraordinara lui disponibilitate lexicala. Orice i se poate imputa autorului, numai geniul lingvistic, nu. Dupa stiinta mea, la noi doar Arghezi a mai avut aceasta capacitate de a strabate toate zonele lexicale ale lumii în care traim. In Orbitor, performantele lingvistice, metaforice ale autorului sunt uluitoare. Am citit acest roman la modul homeopatic. Nu rezisti la o lectura sustinuta mai mult de cateva pagini, si atunci risti sa pierzi mult si sa vezi în carte mai putine lucruri decat sunt cu adevarat.
Va considerati teoreticianul optzecismului sau, mai bine, care dintre scriitorii miscarii a fost cel mai atras de teorie?
Nu sunt un astfel de teoretician. Am ajuns la teorie pentru ca m-a interesat si ma intereseaza în continuare spatiul literar în care se situeaza propriul meu scris. De altfel, fac parte din categoria acelor scriitori pentru care granitele dintre poezie, proza si teorie au devenit foarte fluide. Nu vad nici o contradictie aici. Cred ca atractia pentru reflectia literara este o caracteristica a generatiei mele. Antologia de texte teoretice Competitia continua cuprinde peste 50 de autori. Ceea ce este elocvent. Exista însa printre teoreticienii noii paradigme literare nascute în anii ‘80 si cativa scriitori de o mare luciditate: Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Mircea Cartarescu, Ion Bogdan Lefter, Magda Carneci, Caius Dobrescu s. a.
"Scriitorul trebuie sa fie un observator public"
Foarte multi dau vina pe societate si pe implicatiile pe care le are azi asupra literaturii. Pentru multi, literatura e un paradis unde n-ar trebui sa ajunga nici politicul, nici socialul, nici consumismul etc. Cum va împacati dumneavoastra cu aceasta idee si ce aveti de replicat acestor voci?
Mi se pare normal ca un scriitor sa încerce sa fie un om total, în sensul ca nimic din ceea ce-l înconjoara sa nu-i ramana indiferent. E normal, prin urmare, ca un scriitor sa se ocupe de politica, dar mi se pare mai important ca scriitorul sa fie, cum spunea Roland Barthes undeva, un "experimentator public", un observator public. Eu as interpreta aceasta sintagma punand-o în legatura cu interioritatea celui care scrie.
Scriitorul, de fapt, nu are intimitate. Intimitatea lui e un bun public. Imi amintesc de un eseu din anii ‘30-’40 al lui T.S. Eliot, unde acesta face o afirmatie la care tin enorm: scriitorul - poetul, de fapt, spune el - este acela care reuseste sa-si obiectiveze înaintea celorlalti indivizi sentimentele, starile, senzatiile, reprezentarile care anunta altceva, o noutate în ordinea lumii. El este, prin urmare, mai mult decat un seismograf, e omul care - si nu pentru ca si-ar propune neaparat asta - reuseste sa vada ceea ce urmeaza sa se întample. Tocmai de aceea am impresia ca literatura "realista", asa cum a fost ea facuta la noi între 1960-1980, e o literatura fara viitor, pentru ca nu a avut capacitatea de a prevedea. Nu e vorba neaparat de viitorul politic sau social, ci de viitorul propriei noastre sensibilitati. Or, noi vedem ca materia de inspiratie este astazi extraordinar de densa, de o mare diversitate, ca ea obliga la o existenta treaza minut de minut, la o mare capacitate de observatie, de concentrare si de distingere a ceea ce este cu adevarat semnificativ. Prin modul lor de a simti, multi contemporani de-ai nostri sunt înca oameni ai secolului XIX.
Pe de alta parte, o implicare politica a scriitorului presupune si un risc în raport cu opera lui. Nu toti scriitorii sunt Llosa.
Am vrut la un moment dat sa spun ca scriitorul, daca intra în politica animat de idealuri marete, ca Heliade-Radulescu, în ciuda faptului ca stie riscurile la care se expune, trebuie sa faca din activitatea lui politica un corolar al scrisului si personalitatii sale. Exista acest gen de scriitori ridicoli care se cred tribuni ai natiunii, foarte activi de altfel, dar care nu se deosebesc prea mult, poate doar retoric, de indivizii care se prefac a face politica, de diletanti si de farsori. Politica e un domeniu al pragmaticii, al compromisului, un spatiu de tranzactii care cere spirit diplomatic si ralierea la un alt tip de morala, aproape întotdeauna vinovata. Scriitorii au esuat cand au intrat în politica, ceea ce nu înseamna însa ca îmi retrag afirmatia de mai sus. E bine ca scriitorul sa se familiarizeze inclusiv cu acest domeniu, pentru ca si el tine de lumea în care traim si reprezinta o componenta exterioara bine definita a vietii lui.
Nu se mai poate scrie inocent
Este de condamnat scriitorul apolitic, care nu ia atitudine civica s.a.m.d.?
Te gandesti la scriitorul apolitic în sensul lui propriu, probabil, pentru ca noi suntem obisnuiti cu acei scriitori declarati apolitici, dar care fac în subteran politica partidelor la putere. Scriitorul care se izoleaza cu totul de contextul politic e o fiinta care în lumea noastra nu mai e cu putinta. Aceasta izolare e practic imposibila. Poate ca pana la 1789, cand încep miscarile sociale ce au condus la formarea paradigmei modernitatii, poate ca pana atunci era cu putinta. Astazi, observam ca pana si filozofia pare sa-si schimbe obiectul. Ea nu mai e o reflectie asupra ideilor metafizice, ci, de foarte multe ori, o reflectie asupra limbajului, asupra stiintei, o expresie a unor viziuni de tip antropologic. Exista si o filozofie a politicului si interesul pentru ea e în crestere. Dar e vorba, fireste, de abordari teoretice, nu de politica în concretul ei. Scriitorul cu adevarat izolat nu mai e cu putinta si datorita faptului ca mijloacele lui de expresie sunt marcate de aceasta lume tot mai impregnata de politic, unde nu mai exista teme si limbaje inocente, unde corpul devine si el o valoare politica si politizata. Iata ca nu se poate trai în afara ideilor si practicilor timpului nostru, ca nu se poate trai - îndraznesc sa spun - decat în democratie...
Nu e de preferat tacerea scriitorului acelui spectacol jalnic pe care-l vedem saptamana de saptamana în toate ziarele? In fond, scriitorul roman nu prea are o cultura a politicului. Stie scriitorul roman sa faca politica si sa ramana si scriitor necompromis?
Ma surprinde faptul ca exista la noi destul de multi scriitori care si-au schimbat identitatea dupa ‘90, care au migrat dinspre literatura spre politic, în sensul în care au început sa fie brusc preocupati de constructia unor institutii ale societatii civile, de relatiile dintre societatea civila si putere sau de putere pur si simplu, renuntand însa la literatura sau revenind la ea doar sporadic. Unii erau critici si prozatori foarte buni.
Personal, nu am fost nici o clipa tentat sa trec dincolo cu arme si bagaje. Am facut si eu publicistica pe teme politice si sociale, nu consecvent, dar ca reactie personala si încercand sa gandesc global ce se-ntampla, sa leg situatia noastra de un anume tip de mentalitate, de impactul noilor forme. Adevarata natura a acestor scriitori nu era însa aceea de scriitori. Ca scriitori erau probabil de la început atrasi de mirajul politic al notorietatii, sufereau - în sens bun, chiar - de placerea de a construi scenarii în imaginar... Ei ramasesera în spatiul literaturii, într-o conditie profesionala ca si anonima, fara a se putea distinge. Si iata ca a aparut ocazia visata... Dintre cei care au migrat cu totul în spatiul analizei politice exista si cativa scriitori remarcabili. Stelian Tanase si Emil Hurezeanu sunt foarte buni si ca analisti politici. Ma gandesc însa la pamfletele excesive ale lui Mircea Mihaies. Aceasta implicare spectaculoasa în joc mi se pare, pana la urma, lipsita de efect. Nu mai traim într-o lume în care sa facem pamflet. Sau putem sa-i lasam pe gazetari. Daca scriem despre politica, sa avem un pragmatism al ideilor, sa cautam elementele pozitive. De asta are nevoie acum Romania. Nu mai putem face metafore si nu ne mai putem juca cu cuvintele ca-n articolele de fond sau editorialele de prima pagina ale ziarelor obscure. N-as spune toate aceste lucruri, daca literatura - un joc cu destul de putini combatanti adevarati - n-ar avea de suferit...
