NATO la 60 de ani

Un summit esenţial

În zilele de 3–4 aprilie, la Strasbourg (Franţa) şi Kehl (Germania) se vor aniversa 60 de ani de la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, actul fondator al celei mai de succes alianţe politico-militare din istorie – NATO. Pe agenda summit-ului se află probleme esenţiale pentru definirea rolului şi a relevanţei Alianţei în securitatea internaţională. Este de aşteptat ca Afganistanul să fie capul de afiş al reuniunii. Totodată, se doreşte conturarea unui document de viziune care să reafirme consensul statelor membre asupra rolului NATO la începutul secolului XXI. Această Declaraţie asupra Securităţii NATO ar urma să formalizeze o viziune politică de tranziţie, interimară, care să conducă anul viitor la adoptarea unui nou Concept Strategic (după sfârşitul Războiului Rece au existat două astfel de redefiniri strategice, în 1991, respectiv 1999). Lărgirea Alianţei nu pare să fie, la acest moment, o prioritate politică pe niciunul dintre cele două maluri ale Atlanticului. Totuşi, este previzibilă reafirmarea de principiu a disponibilităţii NATO de a se extinde cu state precum Georgia şi Ucraina. Nu se va preciza un orizont de timp predictibil, pentru simplul motiv că, astăzi, la nivelul Alianţei, nu pare să existe suficient consens politic asupra oportunităţii continuării procesului de lărgire cu state plasate într-o zonă atât de sensibilă pentru Rusia. Summit-ul anticipează consolidarea relaţiilor dintre NATO şi UE, pe fondul revenirii Franţei în structura militară a Alianţei.

Afganistanul – prioritate zero

În toată istoria sa, NATO s-a adaptat continuu unor realităţi mereu noi – iniţial Războiului Rece, apoi anilor ‘90, iar acum unui mediu de securitate în care geografia ameninţărilor şi a securităţii este variabilă şi se află preponderent în afara spaţiului acoperit de tratatul fondator. „În esenţa sa, NATO rămâne o organizaţie de apărare colectivă, însă trebuie să recunoaştem faptul că, dacă Alianţa doreşte să protejeze eficient statele membre, asta înseamnă că trebuie să fie prezentă în zonele de unde provin ameninţările; iar ameninţările nu provin din interiorul Europei, ameninţările provin din afara Europei“ ne-a declarat James Goldgeier (Council on Foreign Relations). Tocmai de aceea Afganistanul va fi tema centrală a summit-ului aniversar. Afganistanul devine, încet, dar sigur, testul relevanţei NATO pe piaţa geopolitică inaugurată în 2001, la 11 septembrie. Imediat după preluarea oficială a mandatului, în ianuarie 2009, administraţia Obama a anunţat iniţierea unui amplu proces de reevaluare a strategiei din Afganistan. A stabilit simultan un calendar clar al retragerii grosului forţelor militare americane din Irak, urmând ca o mare parte a acestor resurse să fie transferate gradual în Afganistan. Stabilizarea Afganistanului devenea astfel prioritatea anunţată a noii administraţii, context în care Washingtonul a decis o suplimentare cu 17.000 de militari a forţelor sale dislocate în partea de sud şi est a Afganistanului. Pe fond însă, se aşteaptă şi din partea aliaţilor europeni eforturi similare de suplimentare a contingentelor lor naţionale. Se estimează că forţele ISAF (Forţa Internaţională de Stabilizare) deja existente în teatrul de operaţiuni (61.000 de oameni) trebuie consolidate cu încă cel puţin 30.000 de militari. În perspectiva alegerilor prezidenţiale din Afganistan (august 2009), următoarele luni sunt cruciale pentru crearea unui climat de securitate stabil, mai ales în zonele nesigure expuse raidurilor talibane. Totuşi, într-o Europă preocupată din ce în ce mai mult de costurile sociale ale crizei economice, sprijinul la nivelul opiniei publice pentru misiunea NATO din Afganistan pare din ce în ce mai redus.

Întoarcerea Franţei

Revenirea Franţei în structura de comandă militară a NATO este fără îndoială un succes de politică externă al preşedintelui Sarkozy şi în special pentru „Europa Apărării“ (viziunea franceză asupra unui rol mai important al UE pe dimensiunea de securitate). Preşedintele Sarkozy a semnalat această intenţie a Franţei încă din vara anului trecut, în momentul publicării unei doctrine de securitate. Pe fond însă, mişcarea Parisului anunţă o ruptură cu orientarea de politică externă consacrată de generalul De Gaulle, artizanul retragerii Franţei din comandamentul militar al Alianţei în 1966. Euroatlantismul preşedintelui Sarkozy este însă un mijloc pentru atingerea unui scop clar definit: transformarea UE într-un actor militar semnificativ, care să aibă capacitatea şi spaţiul de a se manifesta autonom. Mesajul Parisului, care pare să fi fost acceptat la Washington, este următorul: dacă ne sprijiniţi în consolidarea UE, vă vom sprijini în consolidarea NATO. În plan practic, acest lucru presupune acceptul de principiu al Statelor Unite faţă de dezvoltarea, la nivelul UE, a unei capacităţi proprii de planificare şi coordonare operaţională, independentă de NATO. Ce ar putea însă obţine Washingtonul din acest aranjament care pare să submineze preeminenţa NATO în spaţiul securităţii europene? Dacă, la acest moment, pe fondul sprijinului extrem de redus al opiniei publice pentru misiunea din Afganistan, o suplimentare de anvergură a forţelor europene din ISAF este puţin probabilă, totuşi Europa ar putea oferi prin UE o suplimentare semnificativă a capacităţilor civile de reconstrucţie şi stabilizare. Remarcăm doar că pledoaria generalului David Petraeus (Conferinţa de Securitate de la München, februarie 2009) se potriveşte extrem de bine cu discursul Parisului sau Berlinului pe această temă. În concluzie, toţi spun acelaşi lucru: „a civilian surge is needed“ („o suplimentare a capacităţilor civile este necesară“). Să nu uităm niciun moment că natura unui conflict de contrainsurgenţă presupune 20% acţiune militară şi 80% o dimensiune de reconstrucţie politico-economică, cea de a doua fiind esenţială pentru obţinerea loialităţii populaţiei locale. Cu siguranţă că va fi nevoie şi de o suplimentare generoasă a resurselor financiare investite în infrastructura Afganistanului, pentru că de fapt aici „nu reconstruim, ci construim“ (David Petraeus). Din nou, UE ar putea juca un rol central în acest sens.

Corespondenţă de la Bruxelles

RONALD ASMUS*

Strategia NATO faţă de Rusia: descurajare şi destindere

Cât de credibile mai sunt astăzi garanţiile oferite de Articolul 5, într-un moment în care Alianţa pare periculos de supraextinsă?
În ultimă instanţă, credibilitatea Articolului 5 depinde de voinţa Statelor Unite şi a unor aliaţi cheie de a veni în apărarea statelor membre NATO. Nimeni nu trebuie să pună sub semnul întrebării acest lucru. Faptul că astăzi luptăm în Afganistan nu înseamnă că mâine suntem mai puţin angajaţi faţă de apărarea României. Cred că Statele Unite şi ceilalţi aliaţi ar veni în apărarea oricărui stat membru NATO care ar fi ameninţat de eventualitatea unui atac.

După 11 septembrie 2001, Alianţa – sub conducerea Statelor Unite – şi-a reorientat priorităţile pentru a se concentra pe misiuni expediţionare în afara Europei, în zone precum Afganistanul. Am făcut acest lucru pentru că am crezut că de acolo provin noile ameninţări la adresa securităţii euroatlantice şi pentru că am crezut că Europa este sigură. Astăzi, încă mai credem că acolo este sursa noilor ameninţări de securitate, dar suntem mai puţin convinşi că Europa se află în siguranţă – şi asta din cauza afirmării unei Rusii mai agresive şi mai naţionaliste, pe fondul războiului din Georgia, din august 2008. Poziţia timidă adoptată de Alianţă faţă de Moscova a determinat anumite state membre NATO din Europa Centrală şi de Est să se întrebe dacă garanţiile de securitate furnizate de Alianţă sunt cu adevărat credibile.

În consecinţă, Alianţa trebuie să se reechilibreze: să ofere ceea ce eu numesc reasigurarea strategică a membrilor actuali ai NATO, dar complementar cu desfăşurarea noilor misiuni. Într-un recent editorial publicat în Wall Street Journal, recomandam o formulă de echilibru, de compromis între reasigurarea securităţii anumitor state membre în faţa Rusiei (prin consolidarea infrastructurii NATO pe teritoriul acestor state) şi dorinţa celorlalte state membre de a colabora diplomatic cu Moscova. Este exact ceea ce a făcut Alianţa ca răspuns la invazia sovietică din 1968 şi asta trebuie să facă şi astăzi. La acel moment, NATO a trebuit să reconcilieze necesitatea de a răspunde sentimentului de insecuritate produs de invazie cu dorinţa de a progresa diplomatic cu Moscova pe o serie de alte dosare, precum controlul armamentelor. Iar Alianţa a reuşit acest lucru deopotrivă prin descurajare şi diplomaţie, printr-o strategie în doi paşi, care reuşea să combine apărarea cu logica destinderii (a detensionării). S-a ajuns la concluzia că, pentru a interacţiona eficient pe plan diplomatic cu Rusia, statele membre trebuiau mai întâi să se simtă în siguranţă, iar pentru asta solidaritatea aliaţilor era vitală.

Va reuşi oare Alianţa să ajungă la o cale de mijloc între operaţiunile desfăşurate în afara Europei şi misiunea sa originară – apărarea teritorială?
NATO trebuie să îşi apere membrii în faţa celor mai importante ameninţări de securitate pe care aceştia le întâmpină. Statele Unite se simt astăzi mult mai ameninţate de evoluţiile din Afganistan decât de Rusia. Estonia ar putea gândi diferit. Alianţele funcţionează atunci când reuşesc să armonizeze interesele diferitelor state membre. Totuşi, nu cred că statele NATO, preocupate în mod special de Rusia, nu vor să participe la misiuni de tipul celei din Afganistan. Am fost acolo recent şi am fost uimit de diversitatea vocilor din jurul meu – polonezi, români, unguri şi cehi. Este şi lupta lor. Dar ei vor ca Statele Unite să acorde o mai mare atenţie acelor preocupări (sensibilităţi geopolitice) de acasă. Şi cred că se impune o reorientare a politicilor de securitate ale Statelor Unite în acest sens, pentru că, în cele din urmă, voinţa de a contribui şi participa în Afganistan este strict legată de capacitatea de a răspunde preocupărilor de acasă. Cu cât se simt mai în siguranţă aliaţii Americii, cu atât mai puternică va fi solidaritatea Alianţei şi mai eficientă în politicile sale faţă de Rusia.

A schimbat invazia Georgiei regulile jocului între NATO şi Rusia?
Invazia Georgiei de către Rusia ar fi trebuit să schimbe mult mai profund regulile jocului decât a reuşit. Există încă foarte multă confuzie şi prea puţin realism în ceea ce priveşte cauzele războiului. Georgienii au făcut fără îndoială greşeli, dar Occidentul trebuie să se uite în propria oglindă şi să realizeze faptul că şi noi avem partea noastră de vină. Acesta este un război care ar fi putut fi prevenit. Şi nu este vorba doar despre Abhazia sau Osetia de Sud. Miza a fost mult mai amplă: blocarea aspiraţiilor Georgiei de a merge spre Vest, dar şi achitarea unor poliţe mai vechi – pentru Kosovo şi Summit-ul de la Bucureşti.

Avem cu siguranţă nevoie de o nouă strategie pentru Rusia care să îşi propună în mod prioritar două lucruri: să apere şi să protejeze valorile euroatlantice în vecinătatea Europei şi să menţină deschisă opţiunea consolidării şi dezvoltării democratice în Eurasia. Pe fond însă, trebuie să reuşim să negociem cu Rusia pe acele dosare şi probleme unde, din punct de vedere strategic, s-ar putea să avem obiective comune – Afganistan, controlul armelor, poate Iranul. Oricine deţine reţeta acestei strategii ar trebui să aplice pentru un job la Departamentul de Stat condus de Hillary Clinton.

* Director executiv al Centrului de studii transatlanice şi planificare strategică, German Marshall Fund (GMF), Bruxelles; a fost unul dintre principalii arhitecţi ai extinderii NATO în anii ’90.

Corespondenţă de la Berlin

JOHN HULSMAN*

Articolul 5 este sacrosanct

Cum vedeţi rolul Alianţei la 60 de ani de la crearea sa?
Într-o anumită privinţă, NATO va deveni mult mai importantă. Generic, atunci când vine vorba despre rolul Alianţei în lumea de astăzi, există două perspective, şi ambele sunt greşite.

Pe de o parte, avem grupul celor care vor să globalizeze NATO, ceea ce ar fi o eroare tragică. În procesul său de extindere, Alianţa trebuie să rămână extrem de prudentă, să primească înăuntru numai state care pot fi cu adevărat apărate. NATO este cea mai de succes alianţă din istorie, „etalonul aur“ al comunităţii internaţionale, tocmai pentru că oamenii cred în garanţiile de securitate oferite de Statele Unite şi în angajamentul celorlalţi membri că vor veni în apărarea oricărui stat aflat sub atac. Acesta este motivul pentru care Polonia sau România au dorit să se integreze. Alianţa este un mecanism de descurajare care funcţionează. Dacă NATO se va extinde cu state imposibil de apărat, efectul va fi distrugerea credibilităţii Alianţei şi diluarea până la irelevanţă a Articolului 5. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă Georgia s-ar fi aflat în NATO. Nu am fi făcut nimic. NATO ar fi fost aproape distrusă, exact ceea ce urmăreşte Vladimir Putin. Şi nu vreau să le ofer inamicilor mei această oportunitate. În consecinţă, este foarte important ca Alianţa să nu se supraextindă, iar America să nu îşi asume angajamente pe care nu le poate onora, să nu ofere „cecuri geopolitice“ fără acoperire.

De cealaltă parte este grupul celor care doresc renunţarea la NATO. „Asigurarea de viaţă“ (Articolul 5) poate să nu fie atât de atractivă, dar am văzut pe fondul războiului din Georgia că, pentru foarte mulţi oameni din Europa Centrală şi de Est, contează enorm că sunt membri NATO şi că SUA ar putea veni în apărarea lor dacă ceva se întâmplă pe flancul de est. De-altfel, securizarea flancului de est reprezintă misiunea noastră principală în următorii 10 ani; iar asta presupune identificarea unei căi de mijloc în relaţia cu Rusia, reconcilierea intereselor noastre legitime şi specifice, complementar cu transmiterea unui avertisment foarte clar Moscovei – nu plecaţi de la premisa că America este slabă şi rănită şi că nu va veni în apărarea aliaţilor săi. Articolul 5 este sacrosanct. Fiţi siguri că în spatele său se află America.

Un club al democraţiilor euroatlantice

Sunt foarte multe voci care spun că o Alianţă configurată pentru Războiul Rece este depăşită şi că a venit vremea pensionării.
După cum spunea Regina Victoria: „nu obişnuiesc să renunţ la ceea ce am“, de ce aş renunţa la acest minunat mecanism de coordonare a consensului sau de gestiune a situaţiilor în care există un dezacord de fond între aliaţi? De ce aş renunţa la cea mai de succes alianţă din istorie? Ideea este că, la nivelul raporturilor şi interacţiunilor zilnice, NATO contează enorm. Pe fondul unei multipolarităţi crescânde, NATO este o formulă de coordonare a celor doi poli de putere care au mai multe lucruri în comun decât lucruri care să îi despartă. În această lumină, NATO este o alianţă în care se coordonează flexibil acest capital de a lucra împreună şi de a formula politici comune. Pe de altă parte, NATO este un club politic al democraţiilor euroatlantice, pentru că, asemenea oricărei organizaţii politice, o mare parte a activităţii sale se desfăşoară pe marginea şi în spatele uşilor închise. Una dintre marile sale virtuţi rezidă în capacitatea de a limita şi gestiona dezacordurile majore (îndeplinind un rol fundamental de „damage control“). NATO este un club politic, o cutie cu unelte şi, oricât de puţin ambiţios sau sexy ar suna, acestea sunt funcţii vitale. Dacă am dizolva Alianţa, ar trebui să creăm instituţii noi care să facă exact aceleaşi lucruri. Atât este de importantă.

Va reuşi Alianţa să creeze o balanţă funcţională între misiunea sa tradiţională şi cele din afara continentului?
Cred că preocuparea centrală a NATO trebuie să rămână apărarea teritorială. NATO înseamnă un angajament de apărare colectivă a spaţiului euroatlantic care funcţionează în logica celor trei muşchetari: toţi pentru unul, unul pentru toţi. Articolul 5 este garanţia de securitate şi „poliţa de asigurare“ care a protejat prosperitatea economică europeană în ultimii 60 de ani. Cu Articolul 5 în spate, nu trebuie să te mai temi de „ursul rusesc“, nu trebuie să îţi mai fie frică de un război mondial. NATO a transformat pur şi simplu Europa, creând o comunitate de securitate – o ruptură radicală, chiar revoluţionară faţă de anarhia primilor 50 de ani ai secolului XX. A fost un succes atât de mare încât nimeni, în Europa, nu se mai gândeşte la acest lucru. Este asumat ca o normalitate, se crede că aşa funcţionează lumea. Ei bine, eu sunt istoric şi nu pot să plec de la premisa că aşa funcţionează lumea. După cum spunea secretarul Apărării, Robert Gates: „Atât timp cât natura umană este ceea ce este, atât timp cât istoria îşi continuă cursul, nu putem să eliminăm necesitatea de a fi pregătiţi pentru război. A fi pregătit pentru război este unul dintre cele mai eficiente mijloace de a păstra pacea. În schimb, slăbiciunea este întotdeauna o tentaţie pentru calcule eronate şi agresiune“.

Trăim într-o epocă în care America este o putere în declin, primus inter pares, dar totuşi una dintre puterile majore, iar Europa este un alt pol relevant de putere. Când văd că aceşti doi poli, împreună, dispun de mai multă putere economică şi militară decât orice altă alianţă din lume, atunci misiunea noastră este clară: prezervarea securităţii economice şi geopolitice a spaţiului euroatlantic trebuie să fie prima noastră preocupare. Toate celelalte pornesc de aici. Articolul 5 este fundamentul Vestului.

Va putea NATO, vreodată, opera eficient în afara Europei? Spre exemplu în Afganistan?
Nu putem să nu observăm că administraţia Obama nu mai vorbeşte de o extindere nelimitată a NATO (dincolo de orizont) sau de utilizarea sa ca mijloc preferat pentru soluţionarea şi gestionarea problemelor majore ale securităţii internaţionale (acea tentaţie de a folosi NATO ca elixir pentru toate relele lumii). Ultimul lucru de care avem nevoie este o nouă Ligă a Naţiunilor, o Alianţă globală extrem de slabă. Pentru că, pe fond, într-o lume multipolară, NATO nu poate să mai fie un poliţist global. Acest lucru ar fi fost posibil într-o lume unipolară, dar astăzi acea epocă este de mult apusă. În plus, actuala criză economică globală va eroda şi mai mult solidaritatea Alianţei (mai mult chiar decât Irakul sau Afganistanul), iar disponibilitatea politică şi economică a statelor membre de a participa şi susţine misiuni globale se va diminua profund. Dincolo de Irak şi Afganistan, declinul economic al Statelor Unite va limita drastic ambiţiile sale globale. În ultimele 14 luni, nivelul de prosperitate al americanilor s-a redus cu un sfert. Ultimul lucru pe care americanii îl doresc acum este să meargă în căutarea unor monştri externi pe care să îi distrugă. Dacă cetăţeanul american ar fi întrebat dacă vrea înapoi cele 3 trilioane de dolari, cât a costat războiul din Irak, pariez că 100% ar spune da. Iar acest lucru va schimba totul, condiţionând şi limitând tentaţiile intervenţioniste ale oricărei administraţii.

Să nu uităm că Alianţa nu este gândită pentru desfăşurarea de operaţiuni de contrainsurgenţă. NATO nu este o armată unificată, ci un mecanism de coordonare. În Afganistan, NATO ar fi trebuit să rămână un mecanism esenţial politic, prin care să coordonăm obiectivele strategice largi ale campaniei operaţionale. Alianţa ar fi trebuit să fie implicată mai degrabă în faza de planificare, nu în cea propriu-zis militară.

Hai să încetăm odată să inventăm şi să căutăm misiuni potenţiale sau noi raţiuni de a fi pentru NATO. Misiunea sa originară – apărarea teritorială şi rolul său de club politic al democraţiilor euroatlantice – este mai importantă ca niciodată.

Cum evaluaţi politica externă a noului preşedinte al SUA faţă de marile puteri?
Administraţia Obama a descoperit filozofia realistă a compromisului strategic. Ceea ce Washingtonul pare să spună astăzi Moscovei este în esenţă că avem nevoie de cooperarea Rusiei pentru a opri nuclearizarea Iranului, iar noi, în schimb, suntem dispuşi să amânăm eforturile de construire a unui scut antirachetă în Europa Centrală. Să nu uităm că administraţia Obama nu a fost de la început prea entuziasmată de ideea apărării antirachetă. Dilemele sale pot fi rezumate astfel: este un proiect problematic politic, fezabilitatea sa tehnologică este incertă şi presupune costuri financiare pe care nu putem să le suportăm. Un alt exemplu interesant este vizita secretarului de stat Hillary Clinton în China, context în care aceasta a fost extrem de atentă să nu critice politicile drepturilor omului practicate de Beijing. Hillary a preferat o abordare pragmatică pentru simplul motiv că, economic, depindem de ei. Chinezii sunt cei care ne finanţează uriaşul nostru deficit bugetar. În acest sens, nu ne foloseşte la nimic să umilim public Beijingul.

Ceea ce mă îngrijorează, pe fond, este absenţa la nivelul administraţiei a unui gânditor strategic de talia lui Kennan, Kissinger sau Brzezinski, care să înţeleagă lumea multipolară în care trăim şi care să propună o platformă strategică plecând de la această realitate fundamental nouă. Administraţia Obama rămâne în esenţa sa profund reactivă. Dar nu este cea care fixează agenda. Iniţiativa pare să aparţină mereu celorlalţi jucători.

* Preşedinte al John C. Hulsman Enterprises (o firmă de consultanţă în probleme de securitate internaţională); expert în securitate euroatlantică la German Council on Foreign Relations.

Corespondenţă de la Washington D.C.

JOHN A. NAGL*

Reţeta Petraeus pentru Afganistan

Ce este aşa-numita „doctrină Petraeus“?
„Doctrina Petraeus“ descrie, în realitate, doctrina de contrainsurgenţă adoptată de către Statele Unite după 2006. Aceasta a fost dezvoltată sub coordonarea generalului Petraeus şi instituţionalizată de două dintre componentele principale ale armatei americane (armata de uscat şi infanteria marină); se bazează pe o serie de lecţii şi învăţăminte extrase din studiul campaniilor de contrainsurgenţă desfăşurate anterior pe parcursul istoriei. Este foarte posibil ca într-o epocă a conflictului asimetric permanent, noua doctrină – pe fondul unei lumi în care „statele slabe“ sunt o importantă sursă de ameninţare pentru securitatea Statelor Unite – să devină paradigma principală care va guverna modul în care sunt gândite şi angajate forţele sale militare. Superioritatea militară convenţională a Statelor Unite i-a forţat pe inamicii săi să adopte tactici de insurgenţă pentru a-şi atinge obiectivele.

De ce statele slabe reprezintă o sursă majoră de insecuritate pentru Statele Unite şi pentru comunitatea internaţională?
Dacă problema centrală a relaţiilor internaţionale în secolul XX a fost existenţa statelor mult prea puternice (Germania, Japonia imperială, Uniunea Sovietică), provocarea primară a relaţiilor internaţionale în secolul XXI o reprezintă statele mult prea slabe (Afganistan, Pakistan, Mexic). Statele slabe (incapabile structural de a-şi guverna competent teritoriul naţional), mai degrabă decât marile puteri, sunt astăzi cea mai mare ameninţare pentru securitatea noastră şi pentru funcţionarea sistemului internaţional. Armele nucleare şi tehnologia militară avansată au redus semnificativ posibilitatea unor războaie între marile puteri; între timp însă, acelaşi progres tehnologic a creat o vulnerabilitate de fond a marilor puteri în faţa actorilor nonstatali care doresc să distrugă sau să afecteze ordinea publică internaţională. Trebuie să găsim modalităţi de a consolida capacităţile de guvernare şi control în aceste zone instabile (caracterizate prin conflicte nontradiţionale şi condiţii extreme de insecuritate locală) pentru a limita opţiunile celor care doresc distrugerea întregului sistem.

În ce măsură lecţiile de contrainsurgenţă învăţate în Irak pot fi aplicate în campania din Afganistan?
Cele două teme principale pe care generalul Petraeus le-a aplicat atât de eficient în Irak se referă, pe de o parte, la necesitatea de a proteja mai întâi populaţia civilă în orice campanie de contrainsurgenţă, iar pe de altă parte, la necesitatea ca forţele militare să înveţe şi să se adapteze permanent atunci când luptă împotriva unei insurgenţe. În Irak, generalul Petraeus şi echipa sa s-au concentrat prioritar pe protejarea populaţiei civile. Totodată, ei au avut permanent o atitudine flexibilă, reacţionând şi adaptându-se continuu evoluţiilor tactice locale.

Cât priveşte Afganistanul, aici nu au existat niciodată suficiente trupe pentru a asigura protecţia populaţiei civile; o parte dintre lecţiile-cheie internalizate în timpul campaniei din Irak se referă la nevoia de a dezvolta rapid şi într-o cantitate suficientă potenţialul forţelor de securitate afgane şi de a concentra eforturile internaţionale de asistenţă nu doar pe eliminarea sau capturarea insurgenţilor, ci prioritar pe asigurarea securităţii civililor – iniţial cu forţe internaţionale şi, într-o etapă ulterioară, eventual cu forţe afgane.

Ce înseamnă victoria în campania din Afganistan? Şi cum putem să o obţinem?
Succesul în Afganistan înseamnă o ţară care nu oferă un adăpost sigur teroriştilor, o bază de lansare a unor viitoare atacuri asupra Statelor Unite, şi nu contribuie la exportul de instabilitate în regiune (în special în fragilul stat pakistanez înarmat cu arme nucleare). Toate aceste obiective sunt dificile, dar nu imposibile; după cum spunea generalul Petraeus în Irak, „greu nu înseamnă fără speranţă“.

Contrainsurgenţa clasică prescrie aplicarea reţetei „curăţă, menţine şi construieşte“. În această strategie, forţele elimină insurgenţa dintr-o anumită zonă, securizând teritoriul (asigurând o prezenţă permanentă) pentru a preveni reinfiltrarea insurgenţilor; cele mai potrivite forţe pentru îndeplinirea acestui obiectiv sunt cele ale statului gazdă. În interiorul acestei zone sigure, create prin eliminarea insurgenţei şi securizarea teritoriului, guvernul afgan poate iniţia a treia etapă – cea a construcţiei –, printr-o serie de proiecte de consolidare a infrastructurii şi, în general, de dezvoltare economică a comunităţii locale (inclusiv prin furnizarea unor servicii publice minimale).

În Afganistan, forţele de securitate afgane (armata naţională şi poliţia) au fost insuficient dezvoltate, astfel că nu au avut niciodată capacitatea de a „menţine“ teritoriul „curăţat“, necesitând reluarea la nesfârşit a etapei de eliminare a insurgenţilor care se reinfiltrau imediat după retragerea forţelor guvernamentale. În acest fel, niciodată nu se ajungea la faza „construcţiei“, a dezvoltării teritoriului eliberat. Numai în momentul în care vom avea o prezenţă cantitativă suficientă a armatei afgane vom putea spera la implementarea reţetei „curăţă, menţine şi construieşte“ pe toată suprafaţa Afganistanului. La acest moment trebuie să ne concentrăm pe securizarea celor mai importante zone populate – Kabul şi Kandahar. Apoi, în timp, aceste insule de stabilitate şi securitate se pot extinde asemenea unei „pete de petrol“ în zonele mai puţin sigure.

Care sunt erorile pe care NATO le-a făcut în Afganistan?
La nivelul NATO, nu există, încă, o înţelegere comună asupra a ceea ce înseamnă şi presupune o campanie de contrainsurgenţă. Statele membre suferă nu doar de incapacitatea de a avea o perspectivă comună asupra principiilor contrainsurgenţei, dar şi de absenţa pregătirii şi a exerciţiilor comune pentru a îndeplini obiectivele colective asumate de Alianţă în Afganistan – exact tipul de erori strategice şi probleme care au subminat eforturile armatei americane în primii 4 ani ai războiului din Irak. Ar fi de un enorm ajutor ca NATO să-şi dezvolte o doctrină de contrainsurgenţă comună, după modelul oferit de generalul Petraeus. O doctrină comună de contrainsurgenţă ar putea conduce la eliminarea restricţiilor politice naţionale care limitează enorm eficienţa trupelor în teatrul de operaţiuni, făcând statele membre să înţeleagă complexitatea efortului care trebuie investit pentru a câştiga un astfel de conflict. Contrainsurgenţa este un tip de război extrem de dificil.

Contrainsurgenţa nu este o operaţiune de menţinere a păcii (nu există propriu-zis o pace care să poată fi menţinută). Trebuie să ai voinţa de a-ţi impune controlul, de a lupta pentru securizarea populaţiei civile. Şi foarte puţine state aliate înţeleg acest lucru.

Ce se poate face pentru a elimina adăposturile operaţionale ale talibanilor şi Al Qaeda din Pakistan?
În cele din urmă, doar Pakistanul poate învinge insurgenţa talibană şi Al Qaeda în spaţiul propriilor graniţe, după cum numai Afganistanul îi poate învinge pe talibani în interiorul Afganistanului. Totuşi, există multe lucruri pe care comunitatea internaţională le poate face în ambele state, inclusiv prin stimularea unor măsuri de consolidare a încrederii dintre India şi Pakistan sau prin pregătirea şi echiparea forţelor armate pakistaneze pentru operaţiuni de contrainsurgenţă. De asemenea, cooptarea miliţiilor tribale locale care pot fi controlate de guvern este cu siguranţă o soluţie, atât în Afganistan, cât şi în Pakistan, precum şi eventualele negocieri cu insurgenţii, dar purtate întotdeauna de pe o poziţie favorabilă de forţă. În cele din urmă, insurgenţele se finalizează întotdeauna prin negocieri, cooptare şi reconciliere politică.

Cea mai mare ameninţare la adresa securităţii Statelor Unite rămâne un Pakistan nuclearizat controlat de către extremiştii islamici. Prevenirea acestui scenariu apocaliptic şi crearea unor guverne stabile în Afganistan şi Pakistan, capabile să controleze ceea ce se întâmplă în interiorul frontierelor naţionale, trebuie să fie prioritatea noastră constantă în următorii ani.

* Preşedinte al Center for New American Security (Washington D.C.), expert în contrainsurgenţă; a făcut parte din echipa generalului Petraeus şi a participat la redactarea noii doctrine de contrainsurgenţă a armatei SUA.