De același autor
Sătui de balamucul politic, o parte din români văd în Klaus Iohannis o soluție miraculoasă. Pentru că el e neamț, e altfel, deci și România cu el la Cotroceni va fi altfel. Din păcate, o analiză pragmatică ar trebui să ne spună că astfel de așteptări sunt naive.
Atunci când vine vorba despre Klaus Iohannis, sprijinitorii săi, unii extrem de cunoscuți pe scena publică, spun în mare cam aceleași lucruri: e „altfel“ decât ceilalți din politica românească, e liniștit și serios, „tace și face“ etc. Trebuie să recunoaștem că asta ne spune totuși foarte puțin despre ce ar face în mod concret d-l Iohannis în diferitele situații critice cu care s-ar putea confrunta la Cotroceni. Toate acestea îmi aduc în minte un film remarcabil din 1980, ultimul în care a jucat Peter Sellers înainte de dispariția sa. Filmul se numește Being There, iar Peter Sellers a câștigat în acel an Globul de Aur și a fost nominalizat la Oscar. Personajul principal, Chance, un grădinar analfabet a cărui singură mare pasiune este televizorul, la care se uită obsesiv, zappând încontinuu atunci când nu este ocupat cu grădina, ajunge printr-un concurs de împrejurări să fie luat drept un om de afaceri excentric și să pătrundă în familia unui politican influent, un apropiat al preşedintelui SUA. Lungile tăceri ale lui Chance, maniera prin care el răspunde la întrebări prin propoziții scurte cu referințe exclusiv botanice, ajung să fie considerate de oamenii teoretic sofisticați și influenți din anturajul său drept expresii ale unei gândiri profunde, ale unor concepții adânci, pline de înțelepciune asupra lumii. Ca în povestea cu hainele împăratului.
Tot așa, tăcerile d-lui Iohannis, frazele sale economicoase, reținerea de care dă dovadă atunci când i se cere să exprime o părere privind chestiuni controversate (atunci când i s-a cerut opinia în legătură cu comportamentul Rusiei, a spus că o va face atunci când va deveni președinte) sunt văzute de potențialii săi alegători drept virtuți speciale, care îl diferențiază de toți ceilalți oameni politici de pe scena autohtonă. De pildă, un text de opinie încerca să justifice o gafă majoră a candidatului ACL (aceea în care, atunci când a fost întrebat cum își explică faptul că alți profesori nu au reușit să-și cumpere șase case, a răspuns sec și, evident, complet neinspirat: „Ghinion!“) prin faptul că noi și el suntem din lumi diferite.
Paradoxal, suporterii săi cei mai convinși par să se găsească mai degrabă în afara grupului său politic constituit din PNL și PDL. La mitingurile electorale, unde majoritatea participanților sunt în mod tradițional din activul partidelor, entuziasmul este departe de a fi unul debordant. Asistăm în fapt la un amestec de aliniere inerțială în spatele candidatului, alimentată de speranța unei potențiale reveniri la putere a celor două partide, cu toate benefiicile care decurg de aici. În aceste condiții, continuă să rămână un mister de ce ACL, care a avut totuși la îndemână cel puțin doi politicieni, Mihai-Răzvan Ungureanu și Cătălin Predoiu, care ar fi fost cu siguranță și candidați mai buni, și potențiali președinți mai buni, l-a preferat pe Klaus Iohannis.
Klaus Iohannis se profilează drept principala alternativă la Victor Ponta, iar pentru mulți români ideea de a-l vedea pe actualul premier la Cotroceni e un adevărat coșmar. Dar, dincolo de asta, retorica pro-Iohannis mai are la bază și alte ingrediente, care exprimă sentimente dominante într-o bună parte a societății. Andrei Pleșu le descria plastic atunci când spunea că „vrea o altă muzică“. După zece ani de agitație politică, în care românii au trecut prin două referendumuri de demitere a președintelui și o mulțime de scandaluri politice, mulți își doresc mai multă liniște, un președinte mai discret și mai reținut. Bineînțeles, o parte dintre ei speră că asta se va putea întâmpla evitând o restaurație generalizată, o reîntoarcere la perioada Năstase. De aceea, unii îl preferă aproape instinctiv pe Klaus Iohannis Monicăi Macovei - au sentimentul că ea ar continua să întrețină un climat politic tensionat. Asta, la pachet cu încrederea în virtuțile rigorii nemțești sunt principalele argumente ale celor care votează pro-Iohannis nu doar anti-Ponta.
Pentru că textura societății românești, valorile la care se raportează românii rămân fundamental aceleași. Ideea unei persoane providențiale care să ne rezolve problemele fără participarea noastră, câteodată chiar în pofida noastră, a fost dintotdeauna larg răspândită. În 1996, mulți își puneau mari speranțe în Victor Ciorbea, un ardelean serios, altfel decât miticii din Regat. Unde a ajuns astăzi Victor Ciorbea vedem! Uneori, salvatorul providențial e unul colectiv: Vestul. Mulți încă se agață de credința că, indiferent de rezultatul alegerilor, președintele „nu va fi de capul său“. Nu va fi lăsat să decapiteze justiția și cu atât mai puțin să schimbe poziționarea strategică externă a țării. Din nou, o probă de mare naivitate. E suficient să ne uităm peste gard, în Ungaria, unde premierul Viktor Orbán nu lasă deloc impresia că ar intenționa să schimbe ceva în retorica și acțiunile care i-au atras critici severe la Bruxelles și Washington. Până la urmă, e responsabilitatea românilor, în ansamblu, să decidă ce vor să facă cu țara lor. A te baza, ca în Miorița, pe bagheta magică a neamțului de la Sibiu sau pe intervenția Vestului, ori de câte ori apar derapaje majore la București, s-a dovedit a fi adesea în istorie o opțiune perdantă. //
CITIȚI ȘI
