De același autor
Tot ce s-a adăugat sub regalitate (mai ales în timpul lui Carol I) viza afirmarea imaginii de oraş aristocratic. Imbogăţiţii de război din interbelic şi apoi administraţia comunistă au venit cu tenta negustorească şi cea proletară. Aceste dezvoltări pericentrale au fost însă mai puţin nocive de cât demolarea masivă de după 1980 a unei părţi din zona centrală, cu ansambluri şi străzi tipice pentru Capitala regală. Ceea ce fac azi destui „dezvoltatori“, arhitecţi şi edili continuă degradarea statutului de elită pe care trebuie să-l deţină zona centrală a oricărei capitale care se respectă. Scandalul legat de Complexul Palatului Ştirbei reprezintă un caz „apoteotic“: raderea unor componente fireşti ale ansamblului princiar şi „edificarea“ pe locul lor, în chiar coasta monumentului istoric, a unui „monument“ al pragmatismului cămătăresc!
Revista presei
Majoritatea ziarelor au criticat sever avizarea de către arhitectul-şef Gheorghe Pătraşcu a unui act care consfinţeşte desfigurarea singurului exemplar de complex domnesc urban păstrat în Bucureşti. Un text semnat de Nicuşor Dan vorbeşte clar şi concis despre „un nou caz în care un şmecher, cu complicitatea instituţiilor statului, îşi bate joc de noi toţi“, în final de oraşul întreg. Acest „şmecher“ (până la proba contrarie) „este administratorul sucursalei din România a unei firme off shore din Insulele Virgine“, citează profesorul Andrei Pippidi (din presa dâmboviţeană, şi nu din comunicatele UE, preocupată de paradisurile fiscale). Ca şi în alte situaţii, ca efect al operaţiei imobiliare a „nenumitului întreprinzător“, avuţia publică, sub diversele ei forme, este sărăcită (prin afectarea unui monument de marcă) şi stoarsă de resurse (prin exploatarea dincolo de limite a utilităţilor de interes general). De asemenea, sunt anulate (prin împuţinarea şi degradarea bazei materiale a turismului cultural) şansele de dezvoltare multisectorială a Capitalei. Expunerea cazului în mass-media are caracterul unui rechizitoriu (posibil de completat cu chestiunile de mai jos), care ar putea stimula Direcţia Naţională Anticorupţie să se autosesizeze. Probabil că, în ţările cu tradiţie monarhică, intervenţia din Complexul Palatului Ştirbei ar fi fost clasificată drept delict de lezmaiestate.
Ce s-a pierdut
Deşi împlineşte la 20 septembrie a.c. 550 de ani, Bucureştiul abia dacă poate documenta prin construcţii civile o treime dintre ei. Palatele (alţii le-ar spune vile), care se numără pe degete, sunt mult mai tinere, ceea ce nu dă prea bine pentru un oraş-capitală. Complexul Palatului Ştirbei (care numără doar 175 de ani) era unul dintre puţinele care oferea un model complet (reşedinţă princiară cu grădină şi beci domnesc, cu acareturi şi grajduri, inclusiv pivniţe de vinuri şi săli de degustare). A aparţinut unei familii de mari boieri care a dat Ţării Româneşti mulţi domnitori, miniştri, înalţi demnitari, familie care a trebuit s-o părăsească la naţionalizarea din 1948. Început de „prinţul“ Barbu Ştirbei, complexul a inclus expertiza unor arhitecţi străini cunoscuţi (francezul Michel Sanjouand, austriacul Josef Hartmann), a fost locul de desfăşurare al unor evenimente (dramatice ori comice) importante pentru România, fiind unul dintre reperele de primă mână ale Căii Victoriei (la „Voie royale“ a Capitalei), deci şi ale oraşului. Toate clădirile componente au fost până de curând în stare acceptabilă şi perfect funcţionale (cu precădere pentru destinaţii de lux).
Dintre sute de... variante
E de presupus că actualul proprietar, comanditarul sau „dezvoltatorul“, avea interesul să obţină un profit de pe urma achiziţionării imobilului. Cercetând variantele iniţiale de Plan Urbanistic Zonal, un profit important şi rapid. Urmărind reglementări extrem-derogatorii, viteza demersului a trebuit temporizată până ce PUZ-ul avizat în final a umblat, de ochii lumii, la gradul de exploatare a terenului. Dar nu prea mult, astfel încât „sărmanului“ investitor să-i rezulte totuşi un câştig din care să-şi ducă zilele. Ar fi fost alte variante de profit decent? Cu certitudine! Pornind de la ce a fost pe teren, de la situarea în oraş şi cerinţele pieţei de lux, măcar trei: centru de conferinţe-top, casă de oaspeţi (d.e., a Primăriei Bucureştilor) sau hotel cu circuit special. În toate situaţiile s-ar fi putut utiliza pe termen lung atât palatul propriu zis, cât şi grădina, atenansele cu remiza pentru caleşti istorice, cu garajele pentru maşini de epocă şi, bineînţeles, sălile de degustare cu beciurile pentru vinuri de colecţie. Asemenea servicii pentru protipendada de pe Dâmboviţa, sau de pe alte meleaguri, lipsesc în Bucureşti, fiind la fel de profitabile ca multele alte destinaţii (birouri, mall-uri, hoteluri, en-gros-uri) la care trebuie însă adăugată marca lipsind celor din urmă. (Probabil că primarii generali, Adriean Videanu ori Sorin Oprescu, nu au realizat ce pierdere a înregistrat protocolul PMB, deci inclusiv oraşul.)
Totul începe de la... notificare
Palatul, naţionalizat imediat după război, a fost retrocedat cu foarte mare întârziere moştenitorilor. E de verificat dacă în actele de restituire s-a menţionat statutul de monument, căpătat în 1955, după trecerea în proprietatea publică. „A umblat vorba prin târg“ că temporizarea retrocedării (la primărie) s-a legat de condiţionarea vânzării. Or, toate vânzările de monumente trebuie comunicate în final Ministerului Culturii şi Cultelor, care are drept de preemţiune în numele statului. A ştiut direcţia deconcentrată a MCC, al cărei şef era Ştefan Damian, de vânzare? Pare-se că nu (deşi ar fi trebuit să cunoască „tot ce mişcă“ în zona sa de activitate), ceea ce duce la concluzia că moştenitorii n-au avut habar ce li s-a restituit (din punctul de vedere al valorii culturale). Bănuita scăpare a Comisiei de Retrocedări a împiedicat Primăria Capitalei să beneficieze, după MCC, de dreptul de preemţiune la cumpărarea unei reşedinţe de protocol la nivelul unei capitale care se respectă. Sau, în altă variantă, de a fi găsit exact beneficiarul care ar fi maximizat valorile genealogice şi de reprezentare ale întregului complex.
Scăpările Listei Monumentelor Istorice
Definiţiile privind obiectul şi ansamblul din Legea privind protejarea monumentelor istorice trebuie completate, în forma actuală ele facilitând înscrierea neadecvată a componentelor unuia şi aceluiaşi complex în Lista Monumentelor Istorice. E adevărat, în cazul de faţă sunt mai multe clădiri, cu valori diferite, fiecare cu propria parcelă şi deci cu adresă aparte, dar, în ciuda acestei centrifugi, laolaltă aparţinătoare. De aproape două decenii se vorbeşte de imperfecţiunile LMI, dar ele nu au fost corectate, deşi energii notabile se risipesc în alte acţiuni, poate mai puţin importante. „Dezvoltatorul“, echipa sa au sesizat situaţia incertă şi au profitat, din păcate în sens distructiv. Or, din momentul retrocedării, MCC sau Primăria Municipiului Bucureşti ar fi trebuit să monitorizeze fazele următoare, creând condiţiile unei negocieri, cu scopul salvării complexului în întregime. În context s-ar fi putut apela la consultanţa unor specialişti în marketing cultural (în niciun caz a unor agenţii imobiliare, ateliere de urbanism şi arhitectură etc.) pentru aflarea unei soluţii adecvate în exemplul de faţă, general acceptate.
Declasare
pentru demolare
„Lăsat cu boii lui“, comanditarul a imaginat scenariul care se poartă în prezent pe Dâmboviţa: „building-uri“ cu birouri şi mall-uri. Drept care, a făcut demersurile de curăţare a terenului de aşa-zisele anexe deranjante (grajduri, depozit de vinuri, atenanse). Pentru anexele trecute în Lista Monumentelor Istorice a fost nevoie de un studiu istoric, studiu respins în mod repetat de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice. Contrar poziţiei CNMI, presat (de cine?), fostul ministru Adrian Iorgulescu a legalizat declasarea, deschizând drumul demolării (alături de anexele listate şi a altor clădiri din complex). Fără îndoială, ministrul s-a „acoperit“ cu concluziile studiului istoric (discutabile, dacă demolarea propusă n-a fost acceptată de specialişti), bazându-se, probabil, şi pe opinia fostului secretar de stat pentru patrimoniul cultural, Virgil Niţulescu. Fostul ministru (muzicolog) nu s-a dovedit un fan al monumentelor, considerând poate, prin prisma vechiului liberalism, că acestea sunt doar nişte belele contraproductive.
În Bucureşti se poate (des)face orice
Dată fiind discreţia administraţiei centrale, lucrurile şi-au urmat cursul neştiute. (Nici măcar asociaţii profesionale, precum Comisia Naţională ICOMOS, mai apropiată de MCC, nu au reacţionat.) Autorizaţia de desfiinţare a fost emisă de Primăria Sectorului 1 care, deşi dispune de un Birou pentru Monumente, a ignorat ciudăţenia cazului. Odată cu deschiderea şantierului de demolare (care trebuia anunţată printr un panou informativ), ar fi fost cazul unor „vizite de lucru“ ale Direcţiei de Cultură şi Culte. (S-au mai văzut situaţii în care lucrări desfăşurate lângă monumente le-au afectat negativ.) În locul funcţionarilor administraţiei centrale şi locale, indolenţi faţă de patrimoniul cultural, diverse organizaţii obşteşti, cu preocupări specifice, au monitorizat evoluţiile, comunicându-le publicului, mai ales pe cale electronică. Ca de obicei, jalbele lor nu au găsit ecou în rândurile funcţionarilor responsabili. Poate că Inspecţia de Stat în Construcţii ar fi avut mai mult succes (dar, după toate probabilităţile, nu a primit nicio sesizare din afară: ea nu se autosesizează!)
Eternele derogări de la lege
Concomitent cu agitaţia legată de declasare/demolare, s-a schiţat proiectul de arhitectură. Mai întâi s-a imaginat un cuplu de „zgârie-nori“ prezentat la o discuţie despre viitorul Căii Victoriei de arhitectul Adrian Cristescu. Reacţia critică la această tatonare, înregistrată la discuţia publică, îl determină pe „dezvoltator“ să schimbe proiectantul cu altul, cunoscut pentru „succesele“ sale de surclasare a regulilor. În noul PUZ, supus repetat atenţiei Comisiei Tehnice de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului din PMB, arhitectul Vlad Arsene rabate turnurile, obţinând aproape acelaşi grad de exploatare la o înălţime mai mică, dar ocupând intensiv terenul. Oricum, propunerea sa nu respectă nici regulile Planului Urbanistic General, nici pe cele din Studiul Zonelor Protejate sau din PUZ pentru Calea Victoriei. Faptul că trei documentaţii urbanistice, plătite de PMB din bani publici, sunt înlocuite printr-un proiect derogatoriu (greşit denumit PUZ), propus de un particular, evidenţiază o problemă gravă de natură legală, administrativă, profesională, civică. Nicio instituţie, considerată abilitată, nu s-a autosesizat!
Modificare sau anulare
Corectarea/anularea PUZ-ului e posibilă prin acceptarea de către justiţie a altei variante profesionale avansate de opozanţi. (Într-un oraş mândru de biografia lui aristocratică, s-ar fi impus, pur şi simplu, reconstituirea complexului. Dar Bucureşti nu e Varşovia, deşi a avut motivaţia de a fi.) Caracterul inedit, timpul pentru redactarea variantei, evaluarea de către justiţia lipsită de specialişti nu recomandă, deocamdată, propunerea. De aceea, autorii articolelor din 22, Dilema Veche, Curentul, Evenimentul zilei se adresează MCC (dar s-a văzut ce putere a avut Comisia Naţională a Monumentelor Istorice) să refuze avizarea PUZ-ului. Solicitarea e valabilă atât pentru Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţelor (Comisia Tehnică Superioară), cât şi pentru comisiile specializate ale furnizorilor de utilităţi, datorită problemelor complicate de infrastructură (fără a vorbi de circulaţie). Şansele de împlinire par însă reduse, din cauza „sinergiei profesionale“ cu CTUAT din PMB. Trecând apoi de tehnicieni, soarta PUZ-ului derogatoriu ajunge pe seama aleşilor. Pentru a influenţa avizul Comisiei de Urbanism a CGMB şi, în final, aprobarea în Consiliul General al Capitalei, opozanţii proiectului trebuie să convingă partidele ai căror consilieri formează majoritatea: PD-L şi PNG. (Puţine şanse, deşi exemplul lui Gigi Becali, care a restaurat un palat în loc să ridice peste el un „building“, este de toată lauda.) Ultima ocazie de constatare a valabilităţii legale a PUZ-ului ar fi Prefectura. Dar, în mod regretabil, această instituţie politizată nu contrazice deciziile majorităţii din CPMB, chiar dacă sunt discutabile.
Nedumeriri colaterale
În cazul aprobării PUZ-ului de către CGMB, obţinerea Autorizaţiei de Construire este un fleac, în afara situaţiei că primarul de sector nu vrea să rămână în istorie. (Dar, după ce-a semnat demolarea, ce l-ar determina să-şi schimbe părerea?) De fapt, chiar el poate fi iniţiatorul altei variante, de bun-simţ, pe care s-o supună confirmării în justiţie. Acelaşi rol l-ar putea juca şi Ordinul Arhitecţilor din România, care cere ajutor „restului lumii“ pentru salvarea oraşelor (transformate prin proiecte de arhitectură), în loc să facă ceva curăţenie în propria ogradă. E ceva atât de ruşinos să ia în discuţie repetatele implicări ale unui coleg de breaslă în scandaluri imobiliare!? (Arhitectul Vlad Arsene, care a dovedit din plin că ştie meserie, reuşeşte prin bluf, relaţii, complicităţi şi altele să provoace atât colegilor avizatori, cât şi administraţiei publice puseuri de timiditate excesivă.) Realizarea unei contravariante, eventual în contextul unei introspecţii critice, poate fi propusă şi Registrului Urbaniştilor (care există! Este scris pe „site“) ori asociaţiilor arhitecţilor-şefi (de municipii sau judeţe), care girează, din păcate, destui antemergători în „dezvoltarea“ din ultimele decenii a localităţilor şi peisajului din România. Un fel de „dezvoltare“ în faţa căreia pălesc chiar visurile urbanistice cele mai curajoase ale lui Nicolae Ceauşescu.
Reducere la absurd?!
Semnarea de către arhitectul-şef al Capitalei Gheorghe Pătraşcu a unei documentaţii care n-a convins nici CTUAT se înscrie în seria gesturilor iresponsabile din urbanismul tranziţiei. Vremea în care „se putea construi oricum“ în localităţi, inclusiv în Bucureşti, trebuie socotită încheiată. În timp ce criza economică ar putea să devină o şansă prentru susţinerea calităţii durabile în arhitectură şi urbanism. Numai Parlamentul României (a se vedea amânarea ordonanţei de urgenţă contra derogărilor urbanistice), unii „dezvoltatori“, proiectanţi, avizatori şi arhitecţi-şefi nu iau seama la context. Ei continuă să modeleze în oţeluri, betoane, sticle „propriul chip al patriei“, reeditând în sectorul construcţiilor falimentarele vise de parvenire din domeniul bancar. Continuându-se astfel, n-ar fi de mirare ca elefantul din curtea prinţului Ştirbei (reflex al caliceniei inovative şi sărăciei de mândrie locală) să prolifereze. Bruma de reşedinţe aristocrate şi clădiri publice din vremea regalităţii, scăpate de ignoranţa tradiţională sau de proletcultism, pot constitui tot atâtea prilejuri pentru exerciţii de falsă modernitate. Dar distrugând, totodată, dovezile rădăcinilor aristocratice pe care se sprijină biografia oricărui oraş acătării, darămite a unei Capitale de importanţa Bucureştilor. //
