De același autor
Staţiunea Nisipurile de Aur nu se compară cu niciuna de pe litoralul românesc, nici măcar cu celebra Mamaia a primarului baron-chic Radu Mazăre. Care va putea organiza paranghelii cu fete şi băieţi dezbrăcaţi încă un secol de acum încolo, căci nu va schimba cu nimic faţa obosită şi stătută a „perlei“ litoralului valah.
Aud vorbindu-se despre mirajul litoralului bulgăresc de ani buni. Când părinţii mei mergeau frumos încolonaţi la Venus-Neptun-Saturn, după posibilităţi, înainte de 1989, exista o vagă şi incredibilă posibilitate de a vizita o mitică staţiune bulgărească numită Nisipurile de Aur, o excursie care nu necesita paşaport, dacă nu mă înşel, dar doar de o zi. Imaginaţia copilului supus vitregiilor regimului odios ceauşist (care, am aflat recent, urmărind un documentar la TVR 1, a dus în anii de glorie, anii 1970, o largă politică externă antisovietică, devenind un fel de disident al Pactului de la Varşovia - ce folos dacă noi muream de foame acasă, mă întreb, iar statutul de lider internaţional i-a folosit lui nea Nicu pentru sporirea paranoiei?) este mult mai puternică decât imaginaţia unui copil din ziua de astăzi, care nu mai are de ce să-şi imagineze, atât timp cât i se oferă totul sau, în cel mai rău caz, felii consistente din tot (oricum, are o imagine destul de clară a ceea ce este acest tot), de aceea chiar îmi imaginam că în acele nisipuri poţi găsi, dacă eşti suficient de atent şi insistent, aur. Dacă nu mă înşel, în albumul masiv al familiei chiar se află lipite fotografii ale unei astfel de scurte escapade. Fără mine.
După câţiva ani de încăpăţânare şi dispreţ la adresa miticului paradis, am sucombat tentaţiei. Trebuie să încerc şi eu litoralul bulgăresc, mi-am zis. Am ales să mergem cu autocarul tocmai pentru că auzisem că în Bulgaria se fură maşini. Nu ştiu dacă mai este cazul şi dacă în Bulgaria se fură statistic mai multe maşini decât în România, dar, trebuie să recunosc, este mult mai comod şi lipsit de responsabilitate să faci drumul cu nenumăratele autocare-chartere care fac legătura între diverse puncte ale României şi litoralul bulgăresc. Ceea ce am văzut este doar cum un autovehicul cu număr de Bucureşti, parcat complet neregulamentar tocmai într-o curbă (!), a fost frumos-frumos săltat de platformă, spre marea noastră satisfacţie. În plus, inexistenţa prăpăstiilor şi viaductelor poate linişti un călător mai nevricos.
Recunosc că este posibil şi să nimereşti prost, să ai ghinion, să dai peste un hotel care nu este deloc ceea ce promitea, consideraţiile mele sunt strict personale şi nu angajează multitudinea de feţe, experienţe şi aspecte trăite de sute de mii de turişti. Pot afirma însă cu siguranţă că experienţa mea s-a dovedit una favorabilă în ansamblul său, tocmai pentru că nu am de ce să mă plâng, niciun detaliu major nevenind să vicieze săptămâna petrecută la Nisipurile de Aur. În afara de aceasta, remarcele mele se rezumă doar la comunicarea unor observaţii personale, care însă pot fi certificate de cei care au vizitat recent ambele litoraluri. Cel bulgăresc este la mare distanţă faţă de cel românesc. În timp ce primul s-a dezvoltat şi încearcă să-şi păstreze cota, popularitatea şi forţa de atracţie faţă de turişti, căci în marea lor majoritate aceştia nu sunt din Bulgaria, ci din trei blocuri clar delimitate (cel rusesc, cel german şi cel românesc), cel de al doilea, cel autohton, se află într-un declin inexorabil, în sensul că absolut nimic decât o regândire radicală, ceea ce este evident o utopie, nu-l poate repune pe harta turismului mare. Litoralul românesc supravieţuieşte de pe urma turismului de week-end şi a turistului sărac din România, care se iluzionează cu faptul că va cheltui puţin. Plătim cazarea puţin, având nişte condiţii infecte în blocurile „hotel“ construite acum trei-patru decenii şi foarte vag modernizate, iar cu mâncarea ne descurcăm acolo, la faţa locului. Evident, se pot face şi astfel de expediente, însă din proprie experienţă, adunând suma care se cheltuieşte pentru nişte condiţii decente în Bulgaria, la un all-inclusive bulgăresc de trei stele, şi comparând-o cu suma cheltuită încetul cu încetul pe litoralul românesc, cele două nu sunt departe. Nu trebuie să uităm un factor al atracţiei şi ataşamentului românilor faţă de Mamaia-Saturn: românilor, în general, le place să fie ei cu ei înşişi. Nu afirm că acest sentiment al apartenenţei este caracteristic doar românilor, şi celelalte popoare având, într-o măsură mai mare sau mai mică, o abordare similară. Conaţionalii se simt bine în compania altor conaţionali, iar acest sentiment de atracţie este cu atât mai puternic atunci când ei se află în străinătate. Acest sentiment de apartenenţă se manifestă la români prin miştocăreli foarte vocale care se transformă rapid în hăhăieli asurzitoare, căci românului îi place să hăhăie. Să se audă. Dar nu articulat. Şi când se aude în Bulgaria este cu atât mai bine, se simte superior. A venit la all-inclusive să se respecte, să toarne, să facă o pagubă cât mai mare. Se resimt urme ale vechiului sentiment istoric de inferioritate, când otomanii sau tătarii năvăleau, iar moldo-vlahii dădeau foc recoltelor, beau vinul, otrăveau fântânile, vechiul clişeu (când, de fapt, au cărat la Istanbul de sute de ori mai multe provizii decât cele incendiate eroic şi patriotic - dar ce mai contează?!). În inconştientul nostru, şi noi am fi dorit să năvălim, iar alţii să-şi dea foc la recolte. Dar n-a fost să fie! Aşa că ne mulţumim doar la a pârjoli puţin hotelurile bulgăreşti sau turceşti. De aceea bem încă de la ora 10 dimineaţa o vodka-două cu Pepsi, să meargă gustărica de la ora 10.30! Un alt semn distinctiv al masculului român aflat „în misiune“ turistică este abdomenul proeminent. Burta ca simbol al ascensiunii sociale, al reuşitei, al fericirii, o altă modă orientală bine şi durabil inserată în mentalul nostru. Grav este că masculului cu burtă începe din ce în ce mai des să i se asocieze copilul supraponderal, îndopat mai degrabă cu cartofi prăjiţi şi prăjeli decât cu nenumăratele salate (dar, se ştie, numai proştii mănâncă salate la all-inclusive !). Românul care ajunge pe litoralul bulgăresc, unde moda generală este cea a all-inclusive, nu priveşte această facilitate doar drept eliberarea de o povară costisitoare (a mânca pe la terase şi restaurante), ci drept reuşita absolută care trebuie stoarsă de toate avantajele ei. De aceea farfuriile umplute cu vârf doar pentru a fi abandonate jumătate pline reprezintă mai degrabă regula. Ceea ce românul nu lasă gol este paharul! Să ridicăm paharele în aer!
Staţiunea Nisipurile de Aur nu se compară cu niciuna de pe litoralul românesc, nici măcar cu celebra Mamaia a primarului baron-chic Radu Mazăre. Care va putea organiza paranghelii cu fete şi băieţi dezbrăcaţi încă un secol de acum încolo, căci nu va schimba cu nimic faţa obosită şi stătută a „perlei“ litoralului valah. De ce? Sunt multe motive. În primul rând, nivelul spaţiului de cazare este mult superior. Hotelurile bulgăreşti sunt noi, ridicate recent, în ultimul deceniu, spre deosebire de cele de pe litoralul românesc, care, în continuare, la 23 de ani de la Revoluţie, poartă o amprentă comunistă foarte puternică. Dacă omul muncii de la oraşe şi sate din anii 1970-’80 era fericit când prindea un sejur la Venus, Saturn sau Neptun, pe atunci perla ciocanului şi a secerei, contemporanul nostru din 2013 are alte pretenţii. Nu-l mai mulţumeşti cu zece metri pătraţi şi un cearşaf întins la cinci centimetri de un altul, cu o halbă de bere şi un carton cu hamsi. Am putea-o numi şi evoluţia generală a societăţii. În al doilea rând, bulgarii nu au adoptat celebra metodă Iliescu de păstrare a avuţiei naţionale şi au privatizat încă de la începuturile tranziţiei, adică au vândut (din câte am înţeles, în mod special germanilor, până la urmă cea mai deşteaptă metodă de dezvoltare a unei mici ţări balcanice căci, indiferent ce-ar zice economiştii naţionalişti, decât o ţară săracă şi coruptă până în măduva oaselor, dar păstrându-şi „proprietatea de stat“, eu unul prefer o ţară „vândută“ concernelor/multinaţionalelor, pardon de expresie, străine, care nu reprezintă divinitatea pe pământ, dar aduc o altă mentalitate şi conectează acel colţ la dinamica lumii). În al treilea rând, personalul întâlnit nu a părut deloc ostil, chiar rupând-o binişor în limba engleză. Un personal hotelier trainat, fără îndoială, de patronat. În plus, am resimţit grija faţă de plajă în sine, un modest detaliu uitat de două decenii de factorii de decizie naţionali şi locali din România. Plaja este importantă, pentru că, în general, oamenii vin să facă plajă, să stea la plajă şi cum poţi face toate acestea când nu prea mai ai plajă, căci marea, hulpavă şi neagră, tot o înghite? Cea de la Nisipurile de Aur îşi merită renumele: se întinde pe vreo trei kilomeri, având o lăţime apreciabilă, de cel puţin cincizeci-şaizeci de metri. Fără gunoaie, cu multe coşuri de gunoi. Gazdele bulgare încearcă să nu-şi deranjeze şi agreseze oaspeţii cu felul lor bulgăresc de a fi, de aceea nu am auzit posturi de radio bulgăreşti încercând să-şi urle, bubuind, muzica, nu am observat scene metalice pe plajă pentru diverse spectacole ale unor formaţii. Dimpotrivă, pe la piscine am auzit mai degrabă muzică disco românească. Mă întrebam: dacă situaţia ar fi inversă, noi am încerca să-i facem pe bulgari să se simtă bine punând muzică disco de-a lor? Puţin probabil. Căci mentalitatea noastră se rezumă şi la acest adevăr axiologic: dacă a venit la noi, să nu ridice pretenţii că este la noi, să guste din felul nostru de a fi. Cum se împacă această realitate cu legendara ospitalitate românească? Ca nuca-n perete.
Nu aveam cum să nu observ realitatea de pe marginea staţiunilor bulgăreşti, care pot fi aranjate, întreţinute, oferind totuşi o imagine distorsionată a Bulgariei. Din viteza molcomă a autocarului, am constatat că mari diferenţe între cele două ţări nu sunt, iar celebrii birocraţi de la Bruxelles au avut dreptate să ne cupleze în penultimul val de ţări europene care au aderat la Uniunea Europeană. Ceea ce m-a impresionat a fost faptul că între Varna (o autogară la fel de infectă ca mai toate din România) şi Ruse nu am văzut un teren agricol care să nu fie cultivat, într-un fel sau altul, probabil atât datorită subvenţiilor europene, cât şi aplecării către agricultură (bune motive de luare peste picior din partea unei populaţii sedentare, de agricultori, precum se crede poporul român, spre deosebire de migratorii bulgaro-slavi). Unde erau peturile şi gunoaiele bulgare? În mod sigur nu pe marginea şoselei. În rest, cele două ţări au un grad de dezvoltare destul de asemănător, poate singura diferenţă care poate fi rapid sesizată şi care dă un plus de dezvoltare României este procentul mult mai mare de maşini noi sau relativ noi şi scumpe (de peste zece mii de euro) din ţara noastră, spre deosebire de cele din Bulgaria, mai rablagite, mai de mâna a treia, mai Lada şi Dacia Logan. //