Noul mit: capitalismul autohton economico-financiar

Unul dintre miturile cele mai populare ale acestor timpuri explică incapacitatea de a ieşi din recesiune şi criză prin faptul că România nu are capital propriu; că stă pe banii străinilor; că fondurile româneşti ar fi scos ţara din marasm; că banii străini intraţi în bănci, de exemplu, mai mult strică, iar aceste acuzaţii pot continua.

Sâmburele de adevăr în jurul căruia a crescut un arbore de mituri false există: România ar fi dus-o mai bine dacă ar fi avut capital propriu şi dacă investiţiile locale s-ar fi putut face cu mai mulţi bani din ţară sau, altfel spus, dacă rata economisirii ar fi fost mai importantă. Dar de aici la a spune că un capitalism românesc financiar şi antreprenorial ar funcţiona mai bine decât acest capitalism globalist amoral şi cinic financiaro-industrial e o distanţă lungă. Această prejudecată pare mai mult urmaşa semănătorismului transferată în economie, aşadar, un fel de autohtonism economico-financiar. Ce se uită însă în mare măsură este că în primul deceniu de după 1990 am avut o asemenea economie cu bănci locale şubrede, privatizări fără participare străină şi multe entităţi de stat care nu numai că nu au convins că pot funcţiona, ci, mai mult, au dezamăgit profund, dacă nu cumva au generalizat practicile corupţiei (cazurile Sidex sau Petrom, înainte de privatizare).

Cu toate acestea, astăzi se vorbeşte cu nostalgie de perioada în care băncile aveau capital românesc (şi păreau că „finanţau mai uşor economia“), când România nu era doar o piaţă de consum (dar era o piaţă extrem de săracă) sau când statul mai conta în economie (dar economia în sine nu prea conta). E drept, în anul de graţie 2010 nici băncile nu mai funcţionează, nici consumul şi nici economia ca atare nu dau rezultate. Dar să însemne asta că trebuie să ne întoarcem spre autohtonismul economic financiar sau, cel puţin, să-l regretăm? Nu, pentru că soluţiile pe care s-ar părea că le oferă vechile variante sunt doar iluzii.

Să începem cu băncile. Dacă am avea bănci româneşti, nu am avea nici o garanţie că creditarea ar avea un alt ritm. Poate am avea un punct mai scăzut la dobânzi, dar pe ce se bazează prezumţia că ar avea mai mulţi bani la dispoziţie? Pe presupunerea că ar fi mai patriotice şi că ar renunţa la norme de prudenţialitate sau la tentaţia profitului? Cea mai importantă schimbare ar fi aceea că băncile ar avea mai puţini bani la dispoziţie – mai puţin chiar decât cei 40 de miliarde de euro strânşi acum în depozite, pentru că apariţia băncilor străine a consolidat încrederea deponenţilor în sistemul bancar. Ar mai fi o schimbare importantă cauzată de faptul că au avut mai puţini bani: ar fi dat mai puţine credite. Masa credală de peste 50 de miliarde de euro existentă acum ar fi fost mult mai mică. Tot mai multe voci spun că acest lucru ar fi consolidat economia. În bună parte, da, de vreme ce creditul de consum a luat-o razna. Dar nu avem nicio garanţie că băncile româneşti nu ar fi dat la fel de hazardat creditele de consum şi, lipsite de liniile de finanţare de la băncile-mamă, ar fi fost ele într-o situaţie mai proastă. De altfel, statele unde băncile locale domină autoritar piaţa nu se simt tocmai bine, vezi cazul Irlandei sau al Islandei.

Se critică apoi apetenţa pentru dezvoltarea consumerismului determinat de investiţiile străine. Mai mult, critica merge mai departe, spunând că investiţiile străine au venit în România pentru a specula, odată cu băncile, piaţa de consum existentă. Din nou, replica aceasta, care consideră supermarketurile şi consumul răul canceros al economiei, este doar pe sfert adevărată. Sigur că o economie bazată pe consum şi implicit pe importuri seamănă cu o bombă cu ceas, din perspectiva deficitului de cont curent. Dar nu investiţiile străine au dezamorsat-o. Până în 2009, investiţiile străine s-au ridicat în total la 49 de miliarde de euro (anul acesta au mai venit 2), iar acestea s-au orientat în proporţie de 41% în industrie. Înainte de a critica această dependenţă de capitalul străin, ar trebuie să ne imaginăm industria românească fără o infuzie de 20 de miliarde de euro sau să încercăm să ne imaginăm altă sursă pentru aceşti bani. E imposibil. De ce, în aceste condiţii, datoria externă a ţării se ridică la 90 de miliarde de euro, o cifră imensă pentru o ţară care abia mai respiră? Pentru că statul a acumulat jumătate din această datorie, fără să schimbe nimic din modul de utilizare a banilor publici. Nu laud aici capacitatea mediului privat de a folosi banii împrumutaţi. Există enorme carenţe şi aici, dar măcar în zona privată flexibilitatea şi schimbarea sunt probate, chiar dacă ele presupun tăieri drastice de activitate şi nu prea multă imaginaţie. În sectorul public, nu.

Şi aşa ajungem la al treilea argument al autohtonismului: eşecul privatizărilor. Până la o analiză substanţială a privatizării în România, argumentele empirice infirmă această legendă a eşecurilor privatizărilor. Primele trei companii româneşti după cifra de afacere sunt companii privatizate din care doar prima, Petrom, era în acest top şi în anii din urmă. Una peste alta, nu companiile private trebuie să-şi justifice rentabilitatea, ci cele administrate public, unde performanţa lipseşte. Cert este că nu capitalismul „străin“ este vinovat pentru starea economiei româneşti, ci poate modul inabil în care politicile publice, deciziile politice şi antreprenoriale au ştiut să se folosească de el. Dar, dincolo de vinovăţii, nu există nicio garanţie că un capitalism autohton ar fi fost mai bun şi mai frumos. Dimpotrivă. //

Taguri:

capitalism, , economic, financiar, importuri.