De același autor
E ceea ce mi-au spus zilele trecute doi prieteni buni, ca si, cu alte vorbe, un tanar tehnocrat de buna-credinta, referindu-se la faptul ca sunt de partea lui Traian Basescu. Nu pot sa spun, la randul meu, decat ca nici eu nu-i inteleg pe ei.
Sa pornim de la premisa ca Traian Basescu ar avea numai defecte. E evident ca, si daca isi va relua functia de presedinte, in actuala conjunctura parlamentara el nu va avea nici o putere si, deci, nu va putea sa faca nici un rau. Va retrimite legi, acestea vor fi votate din nou si asta va fi tot. Eventuala lui victorie la referendum va avea numai o semnificatie simbolica si, cel mult, barometrica, adica va da o indicatie asupra alegerilor care, incepand de la toamna, se vor succeda.
De partea cealalta, avem de-a face cu un ansamblu care detine toata puterea, poate orice si dovedeste zilnic ca e in stare de orice. Nu intr-asta sta primejdia reala care face ca situatia sa inceapa sa semene cu cea din 1945, cand mai puteai carti, dar nu mai era nimic de facut? Le place oare prietenilor mei - si celor ce gandesc la fel - ca tara va fi condusa macar inca un an si jumatate de Vadim Tudor, de Dan Voiculescu si de Mircea Geoana (le fac hatarul de a pune in paranteza adevarul ca indaratul acestuia se afla Ion Iliescu)? Le place ca lui Nicolae Vacaroiu nu i-au trebuit trei zile ca sa realizeze la Cotroceni o restauratie nu a FSN-ului, ci, pur si simplu, a regimului anterior? E drept ca nu i-au trebuit mai multe unui ministru udemerist ca sa constate ca Nicolae Vacaroiu e un presedinte bun, care lasa guvernul sa lucreze. Cat despre Calin Popescu Tariceanu, sa zicem ca el nu atarna de Dinu Patriciu si ca, de altfel, acesta ar fi un om de afaceri imaculat, lipsit de influenta - ca si Dan Voiculescu - asupra jurnalistilor platiti de el si care numai fiindca iubeste armonia contrariilor a propus (si a izbutit) alianta liberalilor cu PSD. Totusi, care a fost punctul de pornire al situatiei actuale? Traian Basescu a inteles din capul locului ca scamatoria cooptarii conservatorilor la guvernare nu era trainica. A inteles ca singura sansa de a avea o majoritate parlamentara stabila si confortabila o ofereau alegerile anticipate. Calin Popescu Tariceanu le-a refuzat si de aici a inceput totul. Ca resentimentul presedintelui s-a manifestat adesea intr-un fel neplacut e adevarat. Sa nu uitam insa ca, in buna masura, comportamentul si vociferarile lui au fost determinate de starea de fapt. A misca din loc un sistem conceput tocmai pentru a asigura o cat mai mare inertie il obliga pe cel care voia sa-l schimbe, dar nu avea putere efectiva, sa ridice glasul. Oarecum la fel i s-a intamplat Monicai Macovei. Fata cu o justitie refractara la reforma, ea a trebuit sa se indarjeasca pentru a realiza cate ceva. Astazi li se reproseaza amandurora ca n-au stiut sa negocieze cu parlamentul, ca n-au avut supletea necesara. E suficient sa asisti la prestatia actuala a parlamentului ca sa-ti dai seama ce s-ar fi obtinut prin negocieri.
Mai e ceva care ma mira si ma intristeaza. Sa nu aiba importanta pentru prietenii mei nici faptul ca Traian Basescu a condamnat comunismul si a deschis in mod real arhivele Securitatii? Am citit intr-un articol ca n-a facut aceste gesturi cu tragere de inima. Nici eu nu cred ca le-a facut cu tragere de inima si nu stiu de ce le-a facut. Vorba e ca le-a facut. A afirma, ca in acel articol, ca rostul lor a fost electoral pare a fi o gluma. Orice sondaj ar dovedi ca nici condamnarea comunismului, nici deconspirarea colaboratorilor Securitatii nu sunt rentabile electoral.
In sfarsit, pentru ca tot am inceput cu un soi de intrebare, inchei cu alta - retorica, desigur, neavand cum sa ajunga la adresant: ce ar zice seful grupului parlamentar socialist din Parlamentul European, care se implica atat de mult in batalia PSD-ului, daca Ségolène Royal s-ar fi aliat cu Jean-Marie Le Pen, asa cum se aliaza Mircea Geoana cu Vadim?
