O falsa dilemaDisensiunile dintre SUA si UE

Multi analisti si lideri de opinie cad adesea in capcana unor judecati de valoare, interpretand alianta Romaniei cu SUA ca un element care mai degraba ne desparte de Europa decat ne apropie, iar sporirea investitiilor germane sau austriece in tara noastra este vazuta ca un factor de blocaj al interesului firmelor americane in zona.

Promovarea unilateralismului american si a viziunii wilsoniene in spatiul european a deranjat mult timp, mai ales dupa perioada Razboiului Rece, interesele de hegemonie ale Frantei sau Germaniei. Majoritatea disensiunilor care au aparut intre SUA si marile puteri europene sau chiar intre marile puteri europene au fost legate de problemele de securitate si cooperare internationala. Mult timp, NATO a constituit pentru Uniunea Europeana un pilon de sprijin si de completare a dimensiunii de securitate. Neintelegerile aparute de-a lungul timpului intre liderii europeni legate de existenta si sustinerea financiara a unor forte de mentinere a pacii sau cele legate de dezvoltarea unei identitati europene de securitate au fost aplanate si rezolvate cu aportul direct al SUA sau al NATO. In cadrul summit-ului de la Washington din 1999, NATO includea in conceptul strategic o identitate europeana de securitate si cooperare comuna, incurajand in acest fel Uniunea Europeana spre o institutionalizare mai clara a propriilor sale resurse de aparare. Al treilea pilon de la Maastricht (1993), Politica Europeana de Securitare si Cooperare Comuna (PESC), reusea sa impuna mai mult la nivel formal chestiunea unei structuri institutionalizate de securitate la nivelul Uniunii Europene.

Politica externa de aparare a SUA, de prevenire armata, promovata in focarele de conflict sau de potential conflict, a nascut numeroase disensiuni si chiar rivalitati la nivelul dezbaterilor europene. Razboiul din Irak, dar si misiunile de pace din Afganistan sau din Balcanii de Vest nu au fost foarte bine primite de catre marile state europene, care vedeau in aceste actiuni o incercare a SUA de a-si extinde si de a-si mentine hegemonia in numele unor valori globale: drepturile omului, pace si securitate, statul de drept si democratia. In contextul unei Europe tot mai extinse, este intr-un fel firesc ca mai ales marile puteri europene sa incerce sa-si conserve status-quo-ul si interesele de suveranitate nationala. Conceptele de formare si sustinere a structurilor europene (piata unica europeana, moneda unica, agenda de la Lisabona, Constitutia europeana) cer din partea marilor puteri europene mai multa intelegere si mai mult spatiu de negociere a deciziilor comune intre toate statele membre. Impartirea inegala a resurselor financiare, in sine mentinerea unor decalaje foarte mari de dezvoltare intre statele europene, genereaza inca neintelegeri si dispute la nivel federativ. Fara indoiala, dimensiunea de securitate europeana ramane una extrem de sensibila pentru Europa, mai ales in conditiile in care SUA isi mentin detasat hegemonia in ceea ce priveste controlul resurselor militare si de aparare.

Conceptul securitatii la Marea Neagra promovat de actuala politica romaneasca a fost aparent imbratisat atat de SUA, cat si de liderii europeni. Teoretic, conceptul de securitate la Marea Neagra este unul util atat Europei, cat si SUA, dar din puncte de vedere diferite.

Pe de o parte, Uniunea Europeana este perfect constienta de faptul ca Romania, ca viitor stat membru al UE, trebuie sa-si exercite si atributiile de “stat-donator”, nu doar pe acelea de “stat-beneficiar”. Odata devenit stat membru al UE, capata o covarsitoare importanta strategica, atat in ceea ce priveste politica de integrare a unor noi state (din Balcanii de Vest), precum si in ceea ce priveste politica de aparare ( fiind un stat situat langa zonele incarcate de conflict: Transnistria, zona Caucazului). Chiar daca in sine conceptul de securitate la Marea Neagra nu este unul sustenabil de catre la nivelul resurselor financiare si nici al celor de aparare, el reuseste sa includa chintesenta relatiilor pe care politica noastra externa le poate dezvolta pe linia echilibrului dintre SUA si Uniunea Europeana.

Pe de alta parte, SUA isi vad indeplinite misiunea de securitate si politica de prevenire armata dusa de un aliat in zona, a carui viziune este foarte apropiata de cea americana. Politica “facilitatilor militare” instalate in si, anul viitor, in este un indicator evident al intereselor SUA in zona.

Recentul scandal al inchisorilor CIA a impartit din nou taberele dintre SUA si Uniunea Europeana si dintre marile state europene, mai mult sau mai putin apropiate de politica de aparare promovata de administratia americana. Un scandal intern, dus intre serviciile secrete si Casa Alba, a declansat o criza in interiorul sistemului american si risca sa altereze echilibrul dintre SUA si Europa, precum si pe cel la nivel global. Aparut initial in unele din cele mai vulnerabile parti ale structurilor europene, in Polonia si , scandalul s-a extins treptat asupra intregii Europe. Suspectandu-se reciproc de incalcarea drepturilor omului, marile puteri europene s-au pomenit in mijlocul unui scandal in care, orice ar face, lucrurile evolueaza intr-o directie negativa intereselor de unitate si securitate comuna. Vizita in Europa a secretarului de stat american, Condoleezza Rice, nu a lamurit nici pe departe chestiunea inchisorilor CIA. Dezbaterea lansata de Consiliul Europei, dar si informatiile difuzate presei de catre Portugalia si Elvetia au accentuat si mai mult disensiunile intre SUA si Europa, precum si cele intre liderii marilor state europene (Germania, Franta, , Marea Britanie).

Problema principala pe care o pune in discutie acest scandal - pentru prima data atat de vehement - este cea a naturii indoielnice a valorilor democratice promovate de SUA, precum si a politicii sale de securitate si prevenire armata dusa la nivel global. Mai mult, pozitia SUA in lume si puterea de hegemonie pe care o exercita la nivel global impun o revizuire majora in contextul in care o criza de sistem intern si de politica externa produce efecte la nivelul interactiunilor de sisteme. In acest scandal, ramane doar o “victima colaterala”.

In realitate, Europa are nevoie mai mult ca oricand de SUA, asa cum SUA au nevoie de Europa. Istoria recenta a aratat de fiecare data ca, in ciuda neintelegerilor iscate intre puterile europene sau intre Europa si SUA, actualul sistem global poseda mecanisme interne de autoreglare si echilibru, iar marile structuri politico-economice (Uniunea Europeana) sau cele de securitate comuna (NATO) sunt suficient de solide ca sa reziste disputelor de orice fel.