O jumatate de generatie irosita (II)

Oamenii s-au descurcat. Odata deschise granitele, au plecat masiv, s-au dus unde au vazut cu ochii, s-au intors cu bani, si-au facut case etc.
Fara indoiala, dar - repet - aceasta “mare evadare” de care vorbeam acum un an este salbatica, formata dintr-o multitudine incoerenta de optiuni individuale, aglutinate in vectori “orbi” (rezultantele unor oportunitati si nevoi spontane), lipsite de sprijinul unui stat suficient de inteligent si de functional pentru a se ajuta pe sine ajutandu-si cetatenii in noile “vremuri de bejenie”. Cred ca este nevoie de o doza semnificativa de nepasare si prostie din partea guvernantilor pentru a rata aceasta formidabila sansa: cu atatia migranti, ai mai putini someri, deci mai putine probleme de protectie sociala; cu banii trimisi ori adusi acasa (daca extrapolam putinele date statistice, ajungem la ordinul de marime al bugetului!) se construiesc locuinte, se consuma in disperare etc.; ca sa nu mai vorbim de beneficiile pe termen mediu si lung, intre care insusirea de catre migranti a unor norme “occidentale”, de la etica muncii la stilul de viata civilizat. Evident, fiecare decizie individuala in privinta migratiei trebuie lasata la latitudinea individului, chiar daca migratia se transforma in emigratie, dupa o tranzitie in care miscarea de pendul intre Romania si strainatate se extinde pe mai multi ani. Dar statul ar trebui sa limiteze macar patologiile “marii evadari” care se pot cumva contracara din tara. Migrantii incep sa acuze probleme psihice specifice, fiindca se duc in societati si culturi straine (vorbesc de limba, comportamente, distractii populare - nu de inalta cultura, indiferenta omului de rand), avand de infruntat si ostilitatea populatiilor din tarile-gazda - nu doar a “bastinasilor”, ci si a “veneticilor” ajunsi acolo cu putin inainte. Chiar cand traiesti intr-un ghetou romanesc (unde faci mamaliga si asculti manele in orele libere), in apropierea lanului de capsuni sau a santierului de constructii, ai si raporturi cu lumea pentru care muncesti pe branci. Asa apar costurile psihologice si existentiale pe care le-am subestimat anul trecut (desi, eu insumi “capsunar” de 15 ani, le cunosc direct), cand eram inca entuziasmat de acest vast exod si de beneficiile lui pentru Romania. Familiile extinse si prieteniile se dezintegreaza (nu se poate sustine o retea de relatii normale numai cu vizite de Pasti si de Craciun), casniciile se prabusesc, copiii ajung in mainile bunicilor si ale neamurilor, socializarea si scolarizarea lor sufera. Cand dezvoltarea in mediul familiei nu mai este posibila, copiii si adolescentii intra pe traiectorii de delincventa juvenila; chiar daca stau cuminti, au parte de suferinte cu efecte pe termen foarte lung. Daca parintii prind ceva cheag in tara de emigratie, familiile se reintregesc acolo, eventual dupa divorturi si recombinari intre migranti. Daca parintii isi prelungesc plecarea tot in conditii precare, copiii si bunicii trebuie sa stea si sa astepte rabdatori modestele redevente. La Vaslui exista migranti, sotii si copii de migranti internati in sectia de psihiatrie a spitalului judetean, ca sa-si vindece asemenea traume. Organismele responsabile cu protectia copilului discuta si ele problemele evocate succint aici. Dar nu stiu sa existe un program national pentru analizarea si rezolvarea acestei laturi intunecate a “marii evadari”, intr-un spirit de compasiune, solidaritate sociala. Sau cel putin din calcul cinic, ca “sa dam tarii” mai multi migranti fericiti, indispensabili dezvoltarii Romaniei. Dimpotriva, am vazut cum creste ostilitatea fata de migranti - o versiune a interactiunii sociale simbolizate de impartirea oamenilor in cei care “au mancat salam cu soia” si “ceilalti”. Reprezentantii statului au gafat repetat, monumental si scandalos in aceasta vara, tratandu-i indecent pe migranti, ca pe niste delincventi la granitele propriei tari, ajungand pana la confiscarea pasapoartelor. Oare oficialitatile au uitat care este contributia migrantilor la mentinerea echilibrului fragil al tarii? Oare chiar nu se putea gasi o cale mai inteligenta si mai omenoasa pentru a rezolva problemele care tin de micile contraventii legate de regimul vizelor, permiselor de munca etc.? Nu se putea distinge intre un asasin urmarit prin Interpol si un “capsunar” cinstit, care forteaza limitele unei legalitati definite in detrimentul sau? La televizor, directoarea unui spital din Bucuresti (devenita celebra in timpul marii eclipse de acum cativa ani) dadea exemplul infirmierei moldovence care abuzeaza de sistemul de asigurari de sanatate, aducandu-si sotul “capsunar” pentru tratament gratuit, desi el nu cotizeaza, iar salariul ei este modest. Credeam ca visez! Asta sa fie problema sistemului de asigurari de sanatate? Dar faptul ca mita doctorilor si prosperitatea lanturilor de farmacii (pazite de bodyguarzi, frumos amenajate, mai bogate in cosmetice decat in medicamente compensate) sunt sustinute si de “capsunari” nu conteaza? Nu platesc ei din buzunar pentru familii intregi? Cand ati fost ultima data la un doctor pe care nu l-ati mituit? Antipatia fata de “capsunari” tine si de impresia ca acestia isi castiga usor banii. In realitate - si asta se poate afla prin discutii sincere -, ei se chinuie uneori in conditii dramatice (economii la sange, munci grele si/sau injositoare etc.) sa adune bani. Iar banii celor care muncesc cinstit nu sunt comensurabili cu planurile de reintoarcere in Romania. Romania se indeparteaza parca in fiecare zi, pana cand “capsunarul” e prins in capcana din Tinerete fara batranete, fiind sortit sa revina intr-o alta lume, sa ramana suspendat intre doua lumi aproape la fel de straine. In orice caz, ordinul de marime al economiilor unui “capsunar” obisnuit este mia de euro, pe cand nevoile unei reveniri onorabile, mereu in crestere prin aprecierea leului (la care, ca intr-un cosmar, contribuie decisiv tocmai “capsunarii”!), si scumpirile fortate de importatori rapace se calculeaza in zeci si sute de mii de euro. De ce nu se discuta mai serios asemenea probleme? Cat timp mai pot guvernantii ignora un fenomen social atat de insemnat? De ce nu se incearca un program national pentru educarea “capsunarilor” in sensul investirii mai inteligente a economiilor lor? Educarea se poate face desigur si prin introducerea unor constrangeri si norme. Lasat de capul lui, omul persista in lucruri stupide: face resedinte secundare pe coclauri, ascunzand casele batranesti dupa casoaie ca in Dallas, inmormantand pur si simplu resurse financiare importante. Daca domeniul intravilan ar fi tinut sub control, daca anumite norme de urbanism s-ar aplica, satele si orasele s-ar dezvolta mai judicios, ar putea fi dotate cu infrastructura minima si, in timp, cu cea necesara protejarii de inundatii. Iar ajung la absenta planificarii strategice: individul trebuie sa fie liber, sa dispuna suveran de banii sai; dar nu haotic, ci inscriindu-se intr-o dinamica generala rationala, in care proiectele individuale se armonizeaza si genereaza un efect suplimentar, mai mare si mai productiv decat suma efectelor fiecaruia.
Ce se intampla cu tinerii care se duc la o pregatire academica? Am intalnit tot mai multi in ultima vreme care se intorc si nu-si gasesc locul.
Cazul celor care merg la studii in strainatate, mai ales pe perioade lungi, este tot mai dramatic, fiindca universitatile romanesti s-au umplut. Timp de 15 ani, am avut o supraproductie de specialisti. Puzderia de economisti si avocati, ca sa nu mai vorbim de ingineri, politologi, actori si istorici, se afla intr-o concurenta acerba pe piata muncii. Efectiv, nu sunt destule posturi pentru ei. Economia romaneasca este extrem de precara, locurile de munca sunt tot mai putine: statisticile plaseaza Romania pe locul intai in Europa in privinta concedierilor: 15.000 numai in ultimul an! Fapt cu atat mai grav, cu cat Romania se afla in aceleasi statistici pe ultimul loc in privinta crearii de noi locuri de munca. Nu se rezolva chiar totul spontan, prin “marea evadare”... Tabloidele, revistele pentru femei, televiziunile si unii oficiali ni-i arata insistent pe tinerii care lucreaza la companii multinationale si castiga o gramada de bani, umplu cluburile de noapte, au masini “fitoase”, calatoresc etc. Se discuta mai putin despre numerosii tineri ajunsi an de an pe o piata a muncii care nu are nevoie de ei, fiindca economia romaneasca nu creste sanatos. Nu am vazut o analiza recenta a structurii somajului din Romania, dar numarul somerilor cu diplome universitare este probabil in rapida crestere. In domeniul academic, chestiunea este grava: in primul rand, cum spuneam, universitatile s-au umplut; in al doilea rand, populatia universitara scade, ca toata populatia Romaniei, aflata in proces de aliniere la structura demografica a Occidentului prin scaderea natalitatii, dar diferentiindu-se de aceasta prin scaderea sperantei de viata (si, socialmente vorbind, prin cvasi-absenta structurilor care sa preia asistential-medical persoanele intrate in ultimii ani de viata). Unde vedem prima data contractia populatiei romanesti? In sistemul scolar si universitar: in 1990, cand eram director general al invatamantului preuniversitar, Romania avea circa 50.000 de copii pe an de studiu; acum aceasta cifra s-a injumatatit. Iar implozia atinge treptat si sistemul universitar. Pe de alta parte, majoritatea celor care merg la studii in strainatate si se intorc (in general de nevoie, daca nu pot ramane acolo) vin cu diplome in discipline socio-umane sau in stiinte fundamentale, agravand presiunea asupra posturilor din aceste ramuri ale invatamantului superior, unde actioneaza, ca in toate celelate, si restrangerea posturilor didactice datorata “Procesului Bologna”, care introduce licenta in trei ani; desi cuprinderea in masteratul de doi ani creste, sistemul 3+2 are mai putine posturi decat cel vechi, 4+1. Ei bine, tocmai populatia acestor ramuri este in cea mai rapida scadere. Va mai dura cativa ani mitologia postrevolutionara a facultatilor de stiinte politice, relatii internationale, studii europene si altele asemenea, dar absenta perspectivelor de a gasi loc de munca la absolvire incepe deja sa-i trezeasca la realitate pe tineri si pe parintii lor. Alte domenii, mai putin la moda, au intrat deja in criza de sistem: de exemplu, facultatile de istorie din centrele mai mici incep sa nu mai aiba studenti. Ca si in anii ’30, Romania este tot mai mult o tara de “someri cu diploma”.
Dincolo de acest tablou negru, exista o clasa de mijloc compusa din oameni care castiga onest, isi fac case prin credite luate de la banca, cumpara masini prin leasing. Ei nu inseamna o parte sanatoasa a acestei lumi?
Multe lucruri se pot vedea si intr-o perspectiva mai roz, dar eu nu am o asemenea perspectiva. Analiza mea este urmatoarea: clasa noastra de mijloc nu exista inca. Studiile superioare si cariera onorabila, dar subremunerata nu inseamna acces automat in clasa de mijloc. Clasa de mijloc se defineste destul de simplu, prin conjunctia mai multor factori: nivel de educatie, nivel de venituri, practici de consum, atitudine fata de consum, stiluri de viata in sens mai larg, precum si valorile care le sustin si leaga pe toate cele amintite. Clasa de mijloc traditionala era caracterizata in plus prin moderatie, a investit pe termen lung, a economisit, a planificat. Chiar si azi, dedata la consumism, clasa de mijloc occidentala nu se angajeaza in consum somptuar, ci cauta tot un fel de douceur de vivre sau Gemuetlichkeit. Dar accesul in clasa de mijloc, chiar in stratul ei inferior, le este interzis romanilor care castiga in jurul salariului mediu pe economie, abia trecut recent de 200 euro. Ce clasa de mijloc e asta? De fapt, asa-zisa noastra clasa de mijloc este alcatuita dintr-o fractiune mai putin opulenta a noilor imbogatiti, fiind influentata in aspiratii de acestia. Intr-adevar, multi dintre membrii pseudo-clasei de mijloc sunt tineri sau de varsta mijlocie, lucreaza in companii multinationale sau firme autohtone de import-export (in fine, vorba vine “export”...), in banci si cabinete de avocati, in (veroase) afaceri de familie, in media si publicitate. Aceasta patura de mici profitori ai tranzitiei apartine prin consum definitiei standard a clasei de mijloc, nu insa prin valori si stil de viata. Or, numai valorile si stilurile de viata (sau cel putin amintirea lor: francezii spun despre ban ca important este si sa-l fi avut, nu doar sa-l ai) asigura reproducerea clasei de mijloc de la o generatie la alta, in sensul transmiterii valorilor despre care am vorbit deja in cateva randuri: moderatie, sarguinta, economie, proiect pe termen lung etc.
Si totusi, cunosc o categorie de oameni in jurul varstei de 35 de ani, care lucreaza in firme multinationale, castiga circa 1.000 euro pe luna. Ei isi fac o casa cu credit bancar, isi planifica viata, se ocupa de educatia copiilor...
Asa este. Eu ii admir pe acesti oameni, si ei sunt sarea pamantului. Dar sunt striviti intre masa de oameni care traieste greu in continuare si patura sociala care castiga foarte mult, nu rareori prin frauda. Societatea romaneasca (mentalitatile, economia, structurile sociale, administratia de stat etc.) nu poate asigura inca subzistenta si propasirea unei clase mijlocii mai numeroase. E o chestiune simpla de statistica. Ca sa nu ne imbatam cu apa rece, sa ne uitam la cifrele consumului in Romania. Ele au crescut vertiginos in ultimii patru-cinci ani, concomitent cu aparitia hipermarketurilor, a lanturilor de distributie romanesti (Altex, care vinde bunuri de folosinta indelungata populatiei cu venituri mai modeste, nu magazinele Nic, care se adreseaza bogatilor), a creditelor cu depozit initial zero, cu termene de gratie, cu dobanzi minime. Consumul frenetic pe datorie e una din patologiile oricarei societati de consum, el exista si in Occident, dupa lungi decenii de consumism. Cetateanul vrea sa profite acum de bunuri si servicii, deci se va inhama la imprumuturi scumpe si impovaratoare. Dar, pe langa efectul dezastruos al cresterii importurilor in raport cu minusculele noastre exporturi (fiindca bunurile de consum sunt mai ales din import), indatorarea cronica este o problema economico-sociala foarte serioasa, greu de rezolvat si in statele industrializate. Scadenta acestui consum “pe veresie” va veni peste cativa ani. Va fi economia noastra mai prospera atunci? Va creste intre timp puterea de cumparare? In ultimul an, a scazut cu 16%. Consumul nu poate fi motorul unic al unei economii. Ce poti sa faci in Romania, daca ai totusi bani? Vreau sa zic: multi bani. Iti construiesti un fel de buncar autosuficient (cu pompa ta de apa, centrala ta de energie etc.) si te duci in masina ta 4x4 cu geamuri fumurii (ar trebui sa fie dublu fumurii, ca nici tu sa nu vezi afara, sa circuli imperturbabil prin GPS), la urmatorul buncar - al prietenilor, al companiei multinationale, al clubului privat. Am exagerat foarte putin viziunea multora dintre cei instariti: o Romanie de “insule ale fericitilor”, intre care se navigheaza temator si ostil pana la limanul blindat in care te poti simti la adapost de viscolul social de afara. Ce societate este asta?
Revin cu incapatanare la constrangerile pe care le impune UE Romaniei si cetatenilor ei. Daca societatea romaneasca nu reuseste sa se adune pe un proiect, UE insasi nu reprezinta un proiect pe care, urmandu-l, ne putem schimba tara in bine?
In principiu, da. Romania a fost adesea in situatia de a urma proiecte exogene, prezenturi si viitoruri (ba chiar si trecuturi) facute de altii. Dar romanii au dezvoltat de-a lungul istoriei tehnici si metode de aparare, de la duplicitate la fuga in munti si otravirea fantanilor. La asta cred ca am excelat intotdeauna, cu costuri mai mult sau mai putin importante. Istoricii discuta daca ar fi fost mai ieftin sa platim tribut turcilor decat sa ne luptam din cand in cand cu ei pentru cate o perioada de libertate relativa si platita scump. Ce facem acum cu proiectul exogen? In 16 ani, in aproape jumatate de generatie, nu am ajuns foarte departe in sensul asumarii decise a vreunui proiect, fie el si exogen.
Chestiunea este daca UE, care se afla intr-o criza profunda, mai are vointa si capacitatea de a ne impune pana la capat proiectul ei. Ma indoiesc. Asta ar cere tot un fel de ocupatie - binevoitoare, civilizatoare, bineinteles -, insa nu vad cine ar putea sa o faca. Eu nu idealizez nici una dintre societatile in care am trait, si am trait cu anii in Romania, Franta, SUA, Germania si Ungaria; am fost mereu integrat in institutii, deci am o anumita baza comparativa empirica, pe langa lecturile academice. Cred ca oamenii nu sunt perfecti nicaieri, dar o anumita interiorizare (de bine-de rau, vrand-nevrand, nu conteaza in fond) a unor norme comportamentale, a unor valori, a unor stiluri de viata se produce totusi in timp indelungat. Exista o irezistibila conditionare soft, numita de Norbert Elias “procesul civilizarii”. Acest proces de socializare, de constructie continua a societatii - sunt termenii lui Georg Simmel -, e intemeiat pe interiorizarea constrangerilor, pe asumarea individuala si colectiva a unor norme si valori, impusa tot de un fel de invizibila si ubicua mana de fier inmanusata. Institutionalizata in birocratia statului modern, aceasta mana invizibila, mai insidioasa decat cea a lui Adam Smith, iti lasa un spatiu de libertate, opinie, habeas corpus etc., dar nu-ti lasa aproape nici un spatiu de libertate in ceea ce priveste disciplina fiscala, ethosul muncii. Nu trebuie sa fim orbiti nici de faptul ca in societatile avansate postindustriale un segment din ce in ce mai substantial al societatii refuza sa munceasca. Acest segment are avantajul ca statul asistential isi poate permite inca sa-i tina, intinzandu-le o plasa pentru a-i salva cand cad. Unii incearca sa stea in plasa protectiei sociale ca intr-un hamac, dar si ei au zilele de farniente numarate, fiindca statul asistential clasic se dezintegreaza. Romania, ca intotdeauna, “a ars etapele”: nici nu ne-am mai obosit sa mai construim un stat asistential capitalist pe ruinele statului-partid atotputernic, paternalist, “pastoral” (Foucault), generos intre limite meschine, care nu te lasa nici sa mori, nici sa traiesti cu adevarat.
Sunteti foarte pesimist. Chiar nu vedeti nimic pozitiv?
Ba vad, bineinteles. Exista oameni care, intr-o maniera aproape eroica, rezista acestui val istoric stihial, care-i duce din ricoseu in ricoseu, din obstacol in obstacol, orbeste, catre un viitor nedefinit. Exista asemenea oameni. Isi mai fac proiecte individuale, mai construiesc incapatanat sperante. Te si intrebi cum mai pot. Ce pacat ca elitele politice si intelectuale nu inteleg pe ce lume traiesc si nu incearca sa edifice una mai buna! Cred, de exemplu, ca urgenta Romaniei in 2005 nu a fost revulsarea geopoliticii mondiale, stabilirea axei Bucuresti-Londra-Washington si autoproclamarea ca lider strategic global (lider regional, ca pe vremea lui Emil Constantinescu, nu mai e destul pentru Traian Basescu, pornit la transformarea Marii Negre in lac romanesc). Nu pot descrie in detaliu ce reactii exista in publicatiile si mediile politico-diplomatice internationale. Dar e suficient sa arat ca pana acum opt-noua luni eram doar dispretuiti, iar acum suntem si antipatizati, fiindca i-am iritat pe cei care asteapta sa ne facem temele date de invatatoare, nu sa facem compuneri din imaginatie. Izolarea diplomatica a tarii noastre din ultimele opt-noua luni este ingrijoratoare: numai Iuscenko ne-a vizitat, si el pe fuga, pentru a vorbi unui Parlament gol; ambasadorul SUA nu mai ajunge de luni de zile la post etc. Nici gafa recenta a ministrului Apararii nu ne-a ajutat prea mult: el a formulat un fel de nou “Romani, treceti Prutul!”, cand a sugerat posibilitatea angajarii militare a Romaniei in Transnistria. Asta se leaga de absenta Planului B; cum sa-l avem, cand romanii n-au facut nici macar un Plan A? Planul A s-a facut la Bruxelles, iar noi nu am reusit sa-l adoptam, sa-l imbogatim, sa-l adaptam in limite rezonabile si pragmatice. Datele sunt destul de sumbre si in privinta situatiei UE, proiectiile pentru anii 2005-2020 indicand declinul sau economic, iar dificultatile adoptarii Constitutiei sugerand o serioasa problema de fond, care se exprima deocamdata numai prin respingerea noilor candidati la integrare si a imigrantilor, dar va avea si manifestari structurale de ansamblu. O anumita nota de euroscepticism nu ne-ar strica nici in Romania, poate ar trebui sa incepem sa vorbim mai concret despre costurile si beneficiile integrarii. Sunt si oameni foarte lucizi la noi, cum ar fi Ilie Serbanescu (pe care-l admir si il citesc sistematic, cu profit analitic si cu bucuria afinitatii elective); el spune de vreo 15 ani toate adevarurile dureroase pe care putina lume vrea sa le asculte.
Oricum, este evident ca nu ne putem integra in UE fara sa interiorizam elementele marelui proiect continental, fara sa reflectam asupra lor in moduri in care occidentalii nu pot sa o faca, fiindca ei nu pot gandi in locul nostru. De muncit, tot noi va trebui sa muncim. Din discutiile pe care le-am avut in strainatate cu lideri si observatori ai Romaniei in contextul integrarii, cred ca foarte multe capitale occidentale s-ar bucura sa vada, chiar daca lucrurile nu merg extraordinar, ca Romania progreseaza in directia adoptarii si aplicarii unor norme si valori europene, macar in felul ei. Daca tolereaza ghetoul musulman sau chinezesc in propriile lor metropole, occidentalii n-ar trebui sa aiba o problema cu o societate diferita ca a noastra, chiar putin mutanta, dar aflata la 1.000 de km, de unde le pot veni valuri de (i)migranti, in care intra si oameni seriosi, harnici, pregatiti sau gata sa invete. Daca logica economica functioneaza, iar piata est-europeana da unele rezultate, se poate face si putin dumping social prin absorbtia fortei de munca est-europene in economiile UE aflate in mare penurie de lucratori. Occidentalii ar fi bucurosi, daca economia ne-ar merge mai bine, sa ne lase cumva in buiestru, ca sa zic asa; toata lumea a inteles in ultimul timp limitele proiectului cultural si antropologic al Europei integrate, deci se va multumi cu o economie cat de cat functionala, stabilitate politica si pace sociala. Asa am avea si noi ocazia istorica de a ne ridica din mizerie cu totii, nu doar prin reprezentanti. Asa, poate, cealalta jumatate a generatiei postcomuniste romanesti, care incepe in primavara viitoare, nu s-ar mai irosi.

Interviu realizat de Rodica Palade