Pe aceeași temă
Colegii de la revista 22 îşi propun să publice un articol privind primul an de mandat al lui Barack Hussein Obama, actualmente preşedinte SUA. Mai precis, cu privire la realizările acestuia pe plan intern. Există însă o problemă. Obiectiv vorbind, aceste realizări nu există.
Ca şi în cazul Premiului Nobel, şi pe plan intern, Obama este de apreciat nu pentru ceea ce a făcut deja, ci pentru ceea ce spune că va face – mai exact, pentru ceea ce citeşte cu intonaţie frumoasă după un teleprompter. În plus, pentru orice observator cât de cât imun la frenezia obamistă indusă de conglomeratul politico-economico-mediatic care l-a transformat pe Obama din activist comunitar în preşedinte de superputere, spectacolul dat de actuala administraţie de la Washington este unul îngrijorător sau întristător. Nu prea ai plăcere să scrii despre asta.
Cu o excepţie: dacă spectacolul se transformă într-unul în care incompetenţa atinge nivelul la care îngrijorătorul sau întristătorul este contracarat şi depăşit de senzaţia indusă de o operă buffă de prima mână. Sau de fascinaţia de a privi o megafarsă fără precedent istoric, despre care nu ştim dacă se va termina cu happy end sau nu, dar ştim sigur că, dacă o urmărim atent, ne va ţine încordaţi şi amuzaţi până la final. Şi, este clar de pe acum, amestecul de incompetenţă, infatuare, iresponsabilitate şi perpetuă fervoare ideologică ce defineşte o bună parte din administraţia Obama chiar este un adevărat spectacol!
Ce cred americanii
Dar poate că unii cititori sunt convinşi că opinia de mai sus este partizană. Nu proclamă CNN şi New York Times zi de zi, oră de oră realizările acestui „preşedinte transformaţional“? Adică realizările epocii pe care cu mândrie o numim „epoca Obama“? Nu sunt CNN, NYT şi celelalte organe de presă ale stângii americane întruparea profesionalismului în mass-media şi a obiectivităţii jurnalistice? Sunt. Pot ele minţi sau manipula? Doamne fereşte! Ca să nu intrăm în controverse inutile, pe teme atât de delicate care ne-ar putea obliga să discutăm chestiuni cum ar fi motivele prăbuşirii catastrofice în audienţă a CNN, să sărim peste partea de inventar a realizărilor administraţiei Obama şi să trecem direct la câteva date concrete şi la modul în care electoratul american priveşte aceste realizări şi pe arhitecţii lor, indiferent de ce credem noi, NYT sau CNN despre toată povestea. Putem astfel evalua în mod indirect împlinirile în cauză prin prisma a ceea ce cred beneficiarii direcţi ai eforturilor administraţiei.
În America lui Obama şomajul se dublează, deficitul creşte de patru ori, americanii declară că se simt la fel de neprotejaţi şi nesiguri ca înainte de 11 septembrie, iar mult trâmbiţata reformă în domeniul sănătăţii, perla obamismului în primul an de guvernare, este o monstruozitate legislativă respinsă de aproape două treimi dintre americani. Este greu să pui toate acestea pe seama moştenirii trecutului. Nu că Obama şi presa nu ar încerca. Dar, dacă ne gândim unde era Obama cu doar un an în urmă şi unde este acum, căderea este pur şi simplu uluitoare. Una dintre cele mai spectaculoase căderi în sondaje după primul an în istoria preşedinţiei americane; şi asta pe fundalul unuia dintre cele mai spectaculoase eşecuri ale agendei interne a unui preşedinte.
Declin în sondaje
Ca să nu fim consideraţi partizani, să-l cităm însă, în acest sens, pe nimeni altul decât pe William M. Daley, bossul din Chicago, om-cheie în maşina politică ce l-a creat şi propulsat pe Obama, una dintre figurile politice majore din spatele acestuia.
Greutatea cuvintelor sale poate fi cu greu exagerată: „Să privim mesajul de rău augur al sondajelor. Nivelul de susţinere a lui Obama a scăzut, la nivel general, sub 49% şi este chiar mai scăzut - 41% - printre independenţi. La întrebarea care partid este mai potrivit pentru gestionarea economiei s-a înregistrat o modificare de 30 de puncte procentuale în favoarea republicanilor faţă de noiembrie 2008. În ceea ce priveşte alegerile generale pentru Congres, Gallup arată că republicanii îi conduc pe democraţi. Nu există niciun aspect pozitiv în aceste cifre. Ele sunt expresia cantitativă a acelei mase oscilante din politica americană care tocmai se îndepărtează de Obama şi partidul său“.
Republicani vs. democraţi
Daley nu exagerează deloc. Din nou, să folosim date care evită ambiguităţi interpretative. Să privim la indicatorul dat de rezultatele alegerilor din noiembrie 2009, fix un an după triumful obamist. Virginia – presupusul simbol al noii regrupări de forţe obamiste, stat devenit democrat în 2008 pentru prima dată în 44 de ani - a redevenit republican. Şi încă cum! Barack Obama câştigase aici cu 6 puncte. Candidatul republican la postul de guverantor a câştigat în 2009 cu 17 puncte avans în faţa democratului. O oscilaţie de 23 de puncte. New Jersey, o redută democrată, a trecut de la 15 puncte în favoarea democraţilor, în 2008, la 4 puncte în defavoarea lor, în 2009. O oscilaţie de 19 puncte.
Mult lăudata realiniere politică în favoarea democraţilor ce se credea că a fost indusă de Obama, ne spun analiştii, s-a năruit. Ea a fost exact ceea ce se şi bănuise a fi: un construct artificial al mass-media, avantajat de o conjunctură unică, pe care acestea, în coordonare cu stânga politică americană şi occidentală, au reuşit să o speculeze. În 2009, în Virginia, votul populaţiei de culoare a scăzut cu 20%, iar al persoanelor sub 30 de ani cu 50%. Pilonii marii baze politice a „realinierii“ obamiste – cultura dependenţei sociale în conjuncţie cu iresponsabilitatea juvenil-progresistă –, s-au dovedit egali cu ei înşişi. Adică nu şi-au depăşit condiţia, incapabili să devină forţe politice de sine stătătoare. În ceea ce îi priveşte pe independenţi, cheia oricărei realinieri politice, aceştia au dezertat pur şi simplu. Atât în Virginia, cât şi în New Jersey, independenţii au votat în 2008 cu o mică majoritate, dar totuşi în majoritate, în favoarea lui Obama. În 2009 i-au susţinut pe republicani cu un scor surprinzător: 33 de puncte avans în Virginia şi 30 de puncte în New Jersey!
La toate acestea, acelaşi Daley, mai sus citat, adaugă încă un trend, şi anume că este în creştere „numărul democraţilor centrişti care fie schimbă partidul, fie îşi anunţă planurile de retragere mai degrabă decât să candideze din nou în 2010“. Acesta indică „o inversare bruscă a progresului făcut de Partidul Democrat, începând cu 2006 şi continuând în 2008, când şi-a consolidat poziţia de partid majoritar, pentru prima dată în mai mult de un deceniu“.
Partidul Democrat, încheie Daley, „se află în faţa unei decizii critice: ori schiţăm un parcurs mai moderat, centrist, ori riscăm dezastrul electoral nu doar în alegerile parţiale care urmează, ci în multe alte alegeri viitoare. Momentul de decizie al partidului se apropie. Deşi este posibil să fie prea târziu pentru evitarea unor pierderi în 2010, nu este prea târziu pentru a evita un dezastru care va redesena harta politică“.
Întrebări pentru Obama
Treptat, treptat se degajă în America o nouă opinie, ce tinde să devină majoritară. Rar în istorie a fost o persoană mai puţin pregătită pusă într-o poziţie de putere şi responsabilitate mai mare. Rar în istoria americană a reuşit cineva să substituie mai complet şi mai convingător competenţa şi experienţa cu retorica şi ideologia. De aici, o serie de întrebări pe care şi le pun tot mai mulţi şi tot mai insistent: va reuşi Obama să se adune şi obamismul să se regrupeze din mers? Va putea Obama să înveţe făcând, calificându-se la locul de muncă? Va reuşi el, omul care nu a condus de fapt niciodată nimic, să înveţe să conducă o superputere? Va putea el să se desprindă de asocierile politice şi ideologice care îl impiedică să facă acum acest salt, atât de necesar? Va reuşi Obama să-şi salveze preşedinţia? Iată întrebări la care nimeni nu poate încă oferi un răspuns. //
Celelate titluri ale Dosarului:
