Obsesia stabilitatii(De ce UE nu manifesta interes pentru deschiderea arhivelor Securitatii)

Maxima stabilitate si pace domnesc, dincoace de cea lume, doar la cimitir. Viata si democratia sunt, in schimb, prin natura lor, mai degraba turbulente. Spre deosebire de o parte dintre americani, europenii se arata refractari fata de acest adevar. Bine ar fi fost ca, odata cu integrarea Romaniei in structurile europene, UE sa adere la SUA! In acest caz, ne-am fi putut eventual contempla izbaviti intr-un tarziu de ideea fixa a stabilitatii (false) repetate pana la satietate in special de responsabilii europeni. Ne-am fi oferit, in consecinta, poate si o sansa de a ne concentra pe ce ne doare cu adevarat, atat in , cat si in restul lumii: pe deficitul de democratie.

Intru reducerea la dimensiuni admisibile a mocirlei coruptiei care sustrage Romaniei ce n-a devalizat anterior regimul comunist, e la mintea cocosului ca nu se poate evita combaterea la sange a retelelor cu bataie lunga si mare impact. Fiindca aceasta increngatura postcomunista s-a dotat nu doar cu frisca financiara de pe tortul capitalismului romanesc, ci si cu instrumentele de santaj politic din arhivele Securitatii. Descurcarea ghemului care-i leaga pe membrii Securitatii de elitele politice si economice postdecembriste e ineluctabila si din alt motiv. De vreme ce istoria se repeta ori de cate ori nu i se condamna erorile si faradelegile, e la fel de evident adevarul ca un viitor democratic durabil al unei societati nu e posibil fara elucidarea si asumarea crimelor trecutului ei totalitar. Care, in Romania, nu se poate face fara CNSAS. Iata motivul pentru care, cu obstinatie, societatea civila a tot cerut din 1990 incoace o Lege a lustratiei si preluarea reala si efectiva a controlului asupra arhivelor Securitatii. Am pledat si eu in favoarea acestor demersuri, la fel de staruitor cum m-am pronuntat si continui s-o fac in favoarea integrarii Romaniei in structurile europene. Fiindca e limpede ca aderarea la UE, cu sau fara clauze de salvgardare sectoriale, cum li se zice in limbajul de esenta lemnoasa al birocratiilor de pretutindeni, le va aduce romanilor beneficii majore. Intrebarea care se pune prea rar vizeaza reversul medaliei. Si nu e vorba in context de triplari ale pretului zaharului, de felul celei care, dupa integrarea tarii lor in 2004, i-a manat pe unguri spre alimentarele romanesti. Nici de aberatia unui buget european care, pana in 2013, fixeaza cadourile financiare facute prin subventii fermierilor francezi. In rastimp, domeniilor esentiale care sunt invatamantul si cercetarea, menite sa intareasca Europa in fata concurentei asiatice, li se va aloca un mizilic.

De-a dreptul socanta e insa situatia pe care, intr-o zi cu totul memorabila, de 4 aprilie, marcata de trecerea la carma CNSAS a lui Claudiu Secasiu, de acuzele la adresa premierului Tariceanu, urmate de cele impotriva lui Corneliu Turianu, a descris-o o declaratie ingenua si prea putin luata in seama a ministrului roman de Externe. In aceeasi zi, presedintele tarii iesise pe coperta cu o declaratie si ea pe nedrept ignorata. Basescu se distantase de Turianu, estimand ca oamenii (citeste Tariceanu) s-ar vedea insultati in prezent "cu mai mare usurinta decat pe vremea comunismului", pe care "il condamnam". E greu de hotarat daca sintagma folosita de Traian Basescu ne autorizeaza sa credem ca, in fine, Basescu a condamnat comunismul. Cert e ca, in ce-o priveste, natiunea romana se arata tot mai hotarata sa obtina un verdict transant. Departe de a fi fost toti complici cu represivul regim comunist, din ce in ce mai multi romani se fac ecoul progresivei prosperitati si democratizari a tarii, aruncand la gunoi hapurile de amnezie, prescrise natiunii de liderii postdecembristi. Spre a induce uitarea monstruozitatii sistemelor totalitare, se vehicula insistent la inceputul anilor '90 ca am fi fost chipurile "cu totii vinovati". Scopul staruitoarei dezinformari (practicate si in alte state ale lagarului zis socialist) n-a fost niciodata un mister. Fiindca, daca asa ar sta lucrurile, nimeni n-ar mai trebui sa raspunda vreodata pentru nenumaratele victime ale Gulagului. Sau pentru crimele ceausismului. Atata doar ca satisfacerea unui elementar simt al justitiei nu pare sa intereseze pe cine trebuie. Desi ar trebui sa fie clar ca, fara justitie, nu se poate garanta nici pacea, nici stabilitatea si cu atat mai putin democratia. Or, intrebat intr-o emisiune TV, in contextul febrilelor pregatiri in vederea aderarii la Uniune, daca pe responsabilii europeni ii preocupa deschiderea arhivelor Securitatii, Mihai Razvan Ungureanu a marturisit sec, dar nu fara candoare, ca nu-i intereseaza chestiunea.

Impasibilitatea europeana

Acest dezinteres scandalos se cere studiat. Mai intai, pentru ca aparent tembela nepasare a birocratiei de la Bruxelles trezeste banuieli in privinta relatiilor pe care unii responsabili apuseni le-au intretinut candva cu regimul Ceausescu. Asemenea suspiciuni - evocate la postul de radio public german Deutschlandfunk de un excelent cunoscator al realitatilor romanesti - au temeiul lor. In al doilea rand, nu sunt catusi de putin nefondate nici prezumtiile potrivit carora diversi demnitari occidentali au profitat din plin de pe urma mafiei securisto-nomenclaturiste care a preluat puterea in Romania in 1989, fara s-o mai abandoneze complet niciodata. Dar impasibilitatea europeana fata de crimele politiilor politice comuniste are cauze mai adanci decat eventualele complicitati financiar-economice cu fosti securisti si nomenclaturisti est-europeni ale unora dintre demnitarii apuseni. Nu intamplator, si in Germania s-au inmultit sensibil, recent, protestele fata de absenta unor reactii politice si juridice adecvate la nerusinarea tot mai multor turnatori si ofiteri STASI. Mai toti se considera nu doar victimele tranzitiei, ci au trecut, fara jena, si la edulcorarea imaginii politiei politice si a regimului totalitar, a beciurilor in care securistii est-germani si-au detinut abuziv, si-au schingiuit sau omorat victimele. Totusi, tortionarii est-germani au scapat si ei, in covarsitoarea lor majoritate, de urmarirea in justitie, desi, de bine de rau, in Germania lustratia s-a facut. Gratie societatii civile est-germane, controlul asupra arhivelor Securitatii se preluase din capul locului dupa implozia regimului Honecker - parasit la greu de muribunda Uniune Sovietica. Ca prea putini dintre agentii STASI au fost condamnati, fie si doar simbolic, s-a datorat obsesiei stabilitatii care marcheaza gandirea politica relativista a elitelor vest-europene. Fruct al unei gandiri pseudorationalist-agnostice, ireductibil ostile oricarui sistem universal de valori situat pe fundamentul religios al civilizatiei europene, aceasta obsesie acorda prioritate absoluta oricarui prezumtiv echilibru, in detrimentul democratizarii. Fetisizat ca si conceptul de Realpolitik - (pragmatismul politic, considerat a fi produs succesele externe ale guvernului Brandt in relatiile Germaniei apusene cu fosta RDG) -, idealul stabilitatii, securitatii si pacii cu orice pret constituie sursa unei veritabile schizofrenii europene. Istoria acestei psihoze e lunga. Din pricina idiosincraziei fata de orice ar putea bulversa chiar si un echilibru imaginar, stanga germana manifestase o nesfarsita angoasa atat in reactie la reinarmarea NATO, menita sa faca fata amenintarii balistice rusesti, in anii '70 si '80, cat si la demolarea Cortinei de Fier, precum si o opozitie jenata, dar nu mai putin staruitoare, impotriva "destabilizantei" reunificari germane, in 1990. Din cauza ei, stanga europeana s-a opus interventiei care a dus la inlaturarea sangeroasei dictaturi a lui Saddam. In siajul ei, coordonatorul diplomatic al UE s-a incumetat nu demult sa ureze succes guvernului Hamas - o putere palestiniana alcatuita de un grup pe care pana si UE il considera terorist. Aceeasi idolatrizare a unei stabilitati inchipuite, cata vreme nu e dublata de libertate, a hranit ani la rand dialogul futil dintre UE si Iran. Rastimp bogat, pe care, sub privirile placide ale Europei, mulahii de la Teheran l-au folosit abil spre a-si dezvolta capacitatile nucleare, impingandu-le spre faza ireversibila a inarmarii atomice.

Aceleiasi fetisizari a stabilitatii de dragul ei i se datoreaza, in parte, si apatia fata de imperativul deconspirarii politiilor politice est-europene. Or, atentatele de la 11 septembrie 2001 au demonstrat ca, in realitate, in conditiile globalizarii, nu poate exista stabilitate fara libertate si democratie, prima decurgand din cea din urma.

Vechi instincte si greseli

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, americanii savarsisera, partial din alte motive, erori similare. Denazificarea declansata de aliatii apuseni in zonele de vest ale fostului Reich hitlerist fusese oprita subit pe cand era inca in fasa, pentru ca nu cumva sa torpileze apararea apuseana in fata amenintarii comuniste. In ideea aceluiasi pragmatism rau inteles, americanii au admis constituirea serviciului de spionaj german Gehlen, alcatuit in mare parte din fosti ciraci ai nazismului. Or, s-a constatat ca utilitatea acestui serviciu secret a fost in cel mai bun caz foarte limitata. Si nimic n-a demonstrat ca n-ar fi fost mai eficient daca n-ar fi avut in randurile sale gestapovisti, SS-isti si alti criminali de razboi sadea.

Mai nou, spre disperarea elitelor europene, razboiul impotriva terorismului i-a determinat pe americani sa acorde in fine prioritate democratizarii lumii arabe si islamice - in detrimentul stabilitatii tiraniilor sustinute decenii la rand deopotriva de SUA si de puterile europene. 11 septembrie modificase radical, din unghi american, termenii problemei. Neoconservatorilor, ajunsi la putere odata cu administratia republicana a presedintelui Bush, perpetuarea tiraniilor din Orientul Mijlociu a incetat, pe buna dreptate, sa le mai apara preferabila abandonarii sau chiar inlaturarii regimurilor inumane si democratizarii societatilor captive. Acelasi razboi antiterorist pare insa, totodata, sa fi reactivat si vechile instincte si greseli comise in Germania postnazista, de vreme ce a conditionat o excesiva indulgenta americana fata de persistenta in structurile secrete central si est-europene a unor fosti ciraci ai regimurilor comuniste. In ideea ca securistii (fostii prieteni la toarta ai tuturor teroristilor arabi) le-ar putea intinde SUA o pretioasa mana de ajutor in combaterea islamismului militant, li s-au distribuit generos note bune unor structuri secrete prea putin apte sa se autoepureze, cata vreme sunt conduse de oameni ai trecutului, precum Radu Timofte. La randul lor, europenii isi inchipuie ca ar avea si mai putine motive decat americanii sa strambe din nas la mentinerea unor securisti in SRI ori in SIE. Pentru ca, in opinia influentilor ei lideri de opinie, o confruntare transanta cu membrii fostelor politii politice ar ameninta reconcilierea nationala (in numele careia au scapat de judecata oamenii STASI), periclitand, ca atare, mult adulata stabilitate. In realitate, lucrurile stau exact pe dos. Actionarea in justitie a fostilor nazisti, departe de a pune in pericol democratia Germaniei apusene, n-a facut decat s-o intareasca.

(Subtitlurile apartin redactiei)