Timmermans ne-a reamintit că suntem în UE

Scena politicii interne chiar e o scenă: actorii schimbă replicile numai cu gândul la publicul-electorat. Toată lumea știe asta, dar prin convenție și spectatorii, și actorii joacă jocul. Asta nu înseamnă însă că re­lația actor (politic)-spectator e mai autentică decât cea ac­tor-actor. Ipocrizia asumării rolului fiecăruia e esențială. E suficient ca un singur actor sau spectator să iasă din aceas­tă ipocrizie ca întreaga piesă să fie dată peste cap. Dacă un actor îi spune unui spec­tator să nu se mai sco­bească în nas, o tragedie se transformă în comedie, dacă se merge mai de­parte, piesa devine circ.

Atunci când depășim scena politică internă, acest joc devine mai complex. Limbajul diplo­matic reflectă această complexitate. Scena jocului politico-instituțional european e una hibridă, în care logica politicii interne se com­bină cu cea a raporturilor interstatale. Și ia­răși, e suficient ca un singur participant să ig­no­re regulile, ca să existe riscul tulburării în­tregii reprezentații.

Populismul utilizează de cele mai multe ori ar­gumentul necesității ieșirii din ipocrizie, fără însă a furniza soluții pentru redefinirea între­gu­lui joc. Din fericire, sistemele puternice știu să le repartizeze populiștilor rolul lor, de la tri­bunul roman la bufon. Aceștia spun niște ade­văruri pe care ceilalți nu pot să le spună. Pe­ricolul sistemic vine când tri­bunul ia puterea.

La nivelul UE, mai multe țări foste comuniste sunt do­mi­na­te de elite politice care vor să joace rolul tribunului. Po­lo­nia, Ungaria și, într-o anu­mi­tă măsură, Cehia utilizează discursul antiipocrit la nivel european pentru a se legi­ti­ma la nivel intern. Această ati­tudine de la nivel european o confirmă pe cea eurosceptică de la nivel intern care le-a permis să câștige voturi.

Situația României e diferită. Elita de la Bu­cu­rești se simte azi prea slabă ca să joace rolul tribunului la nivel european. Utilizarea de că­tre reprezentanții coaliției PSD-ALDE a po­pu­lis­mului eurosceptic e una de uz intern, având drept scop limitarea capacității ins­ti­tu­țiilor UE de a ne influența „afacerile interne“.

Prin prezența și discursul său, prim-vice­pre­șe­dintele Comisiei Europene a răspuns indirect acestei provinciale tentative de proclamare unilaterală a independenței. A spus în mod re­petat nu numai că nu e dezinformat, ci și că actualii lideri de la București trebuie să ră­mâ­nă în legătură directă și constantă cu Comisia și cu domnia sa personal. Iar asta e, prin de­finiție, o chemare la ordine. Timmermans nu a făcut o simplă vizită, i-a anunțat pe oficialii români intrarea într-un proces, într-o nouă fa­ză de monitorizare a României, un fel de MCV plus.

Aflat vineri în studiourile Digi 24, ministrul nos­tru de Externe a încercat să ne explice că vizita aceasta fusese pregătită din timp și că a fost un succes pentru guvern. A urmat în­tre­barea ironică a gazdei Tudor Mușat: „Tim­mer­mans a venit în România să ne bată pe umăr și să ne spună cât de mulțumit este?“, iar răspunsul ministrului a fost un siderant „Da“. A fost urmat de o pauză semnificativă, care că­dea ca ghilotina adjudecării trofeului pen­tru indiferență față de realitate. Nu e rar ca adevărul oficial să fie unul mincinos. Dar, atunci când minciuna e manifestă, devine sem­nul aroganței. Ministrul Meleșcanu a vrut să pară sau poate chiar e rupt de realitate. Cei pe care îi reprezintă, președinții celor do­uă Camere, sunt însă în război cu realitatea.

Acest adevăr oficial produs de instituțiile pe care le controlează și consolidat prin gurile de tun mediatice pe care le au la dispoziție e utilizat în războiul lor instituțional. Un război ca­re nu poate lăsa indiferentă Comisia Eu­ro­peană. Înaltul oficial a venit la București pen­tru a clarifica responsabilitățile. În acest sens, parlamentul și în mod special președinții celor două Camere au fost recunoscuți ca fiind, în același timp, principalii deținători ai puterii politice în stat și responsabili pentru actuala de­rivă: „nu suntem satisfăcuți cu progresele fă­cute“, „nu a fost destul progres, în unele zo­ne s-a bătut pasul pe loc“, „nu începeți să alergați în direcția greșită“, „trebuie să dăm do­vadă de respect pentru rolurile celorlalți“.

Ce nu înțeleg neoceaușiștii de la București e că, prin intrarea noastră în Uniunea Euro­pea­nă, nu vorbim de o cedare mecanică de atri­buții a statului către nivelul european, ci și de o adevărată cedare de suveranitate. Liderii ins­tituțiilor europene au în mod indirect o legi­timitate care vine de la cetățeni prin alegerile europene și prin mecanismul de numire. Chiar dacă parlamentarii europeni rămân încă un element politic cu o eficiență limitată, ei simbolizează ceva mult mai puternic: faptul că instituțiile europene în ansamblul lor re­pre­zintă cetățeanul european. Comisia are deci datoria să intervină, atunci când identifică probleme sistemice.

Începând cu anul 2012, echilibrele sistemice și constituționale din România au fost men­ți­nute datorită instituțiilor europene, un rol im­portant având și parteneriatul cu SUA. Ac­tua­la putere încearcă să reconfigureze această situație, fără însă a avea soluții alternative. E vorba de tribunul cu accente de bufon ajuns la putere, dar neavând un orizont mai larg decât interesul personal. Tonul ferm al dom­nului T. ne aduce aminte că, pentru a rămâne în patul lui Procust al UE, trebuie plătit un preț. Unul considerat prea mare de către eli­tele care conduc România azi. Fie schimbăm aceste elite, fie vom plăti cu toții prețul ne­potrivirii.