Spusa și fapta președintelui

După fierbințeala Băsescu, ni se ad­mi­nis­trea­ză acum glaciațiunea Iohannis. Oare în ce fel vom supraviețui acestui șoc termic?

Suntem, ce-i drept, un popor de guralivi. Ta­cla­ua, bârfa, pălăvrăgeala, cleveteala, vră­jeala, șueta te­le­vi­zată sunt sporturi na^­țio­nale. Mai grav: vorbim - și nu o dată de­zar­ticulat, incontinent sau vulgar – fiindcă nu știm să gândim și ne e lene să ac­țio­năm. Cuvintele – credem – sunt ieftine, nu res­pon­­sabilizează, dar cârpesc imaginea cu ca­re ca­muflăm adevărul despre noi înșine. Fă­ră îndoială, suntem maeștri ai vorbelor fără creier și – tot mai des – indecente și fără gra­matică.

Așa stând lucrurile, vrea d-l Iohannis să ne ad­ministreze o lecție? Este tăcerea per­sis­ten­­tă a dom­niei sale un mijloc educativ, prin care un re­pre­zentant al spiritului faus­tic vrea să ne învețe pe noi, balcanicii, că „la în­ceput a fost fapta“? În ori­ce caz, după ce am avut un președinte nu o dată tră­dat de spusele sale nepotrivite ca moment și ton (de­și nu neapărat în esența lor – vezi epis­o­dul „Arafat“) și a cărui prezență pu­blică și ver­bală era năucitoare, actualul pre­ședinte do­rește să ne pri­veze de aproape ori­ce pre­zență publică, chiar și în momente când in­dignarea oamenilor simte ne­voia aces­teia. După fierbințeala Băsescu, ni se ad­mi­nis­trea­ză acum glaciațiunea Iohannis. Oare în ce fel vom supraviețui acestui șoc termic?

Mă tem că d-l Iohannis nu are intenții di­dactice și că, pur și simplu, ignoră senin fap­tul că vorba și fapta nu se privesc nea­pă­rat de pe versanți opuși. De altminteri, pre­ședintele nu tace decât la mo­dul propriu; altminteri, el (sau, mai exact, echipa sa) scrie de zor pe Facebook. Anost, deși co­rect în fond, și cu întârzieri uneori. Și când te gândești că președintele se supără pe cei care întârzie cu un minut-două la rarele întâlniri cu presa! A tre­buit să o înghițim și pe asta: ambasadele SUA, a Marii Britanii și a Olandei să-și exprime criticile la adresa vo­tului rușinos din Senat cu privire la ri­di­carea imunității lui Dan Șova cu câteva ore îna­inte ca „prietenii“ d-ului Iohannis să-i afle opi­nia pe Facebook. Impresia – de­zas­tru­oasă – a fost că pre­ședintele îngână pla­ti­tu­dini corecte dictate de alții. Ar fi putut ameliora această impresie – pro­ba­bil falsă – apărând seara la televiziune într-o con­fe­rin­ță de presă sau într-un interviu. N-a făcut-o.

De fapt, problema nu e nici de Face­book, nici de text – scris sau exprimat oral: problema ține de emoția care ar trebui să se strecoare în fiecare fra­ză, în fiecare vorbă, în fiecare literă a dis­cursului politic cu efect. Căci vorbele nu devin fapte în po­litică decât dacă sunt încărcate de emoție, ac­țio­nând în masa populară animată de sen­ti­mente con­­tradictorii, de temeri ne­clare, de speranțe ne­măr­­turisite, de in­tuiții ne­exprimate, precum un cris­­tal într-o topitură supr­asa­turată: de­clanșează o cristalizare în masă a opi­niilor. Marii oratori po­li­tici – de la De­mostene și Ci­ce­ro și până la Wins­ton Churchill – nu au convins neapărat prin lo­gi­că sau valoarea argumentelor; nici jus­­tețea cauzei nu a avut un rol esențial întotdeauna. Determinante au fost emo­ția, pasiunea care au ani­mat dis­cursul, producând o trans­mutație cva­si-al­chi­mică a vor­belor în fapte: o nouă di­rec­ție, o no­uă voință, o mare ac­țiune uni­ta­ră a națiunii „cristalizate“.

Suntem la o cumpănă istorică: mai toți admit că acțiunile DNA în special și ale justiției în general îm­po­triva unui ma­re nu­măr de re­prezentanți ai clasei po­li­tice au creat o situație fără pre­­ce­dent. De aceea, suntem precum o topitură amorfă, su­pra­saturată de te­meri și in­certitudini. Desigur, oamenii de rând tind să salute demolarea po­li­ticienilor pe care îi simt co­rupți. Dar al­ții îi cear­tă aspru pentru bu­cu­ria lor. O ti­că­loa­să campanie de presă an­ti-DNA a avocaților ocupă ecra­nele. Vechi ina­mici politici și-au dat mâna spre a dis­cre­dita jus­tiția; co­mentatori stimabili sau mai pu­țin stimabili le țin iso­nul. In­for­ma­țiile parțiale, știrile trun­chiate de­li­berat cir­cu­lă tot mai in­sistent. Ne­ru­și­narea și ipocrizia par­ti­delor ating cote ridicate. Confuzia dom­­nește în to­pi­tu­ră. Nu s-ar cu­veni atunci ca pre­șe­din­tele să fie cris­talul care să o elimine?

Poate însă că președintele se teme că orice intervenție mai pasională în fa­voarea „revoluției DNA“ va fi in­­ter­pretată drept un amestec în justiție. Nu: nu poate fi amestec în jus­tiție a-i critica aspru pe po­li­ti­cienii care uzea­ză de tertipuri an­ticonstituționale pen­tru a scăpa, nu poate fi amestec în jus­tiție a de­nunța ipocrizia par­tidelor – in­clu­siv a „marelui“ PNL – în a răs­pun­de onest actualei situații, nu poate fi amestec a cere populației să aibă în­credere și speranță.

Și totuși, președintele – încă be­ne­ficiarul unei imense po­pu­­larități – se complace în a scrie misive sear­bede și în­târ­ziate pe Facebook. De­sigur, „li­bretul“ e corect, dar lipsa „mu­zi­cii“ fa­ce ca efectul practic să fie aproape egal cu cel al tă­ce­rii. Ni­meni nu crede cu adevărat în pro­testul res­pectiv, fi­indcă ab­sen­tează din el emoția care să ne asi­gu­re că șeful sta­tului e una cu spu­sele sale. Ceea ce ne-am dori este să sim­țim că acestea nu sunt emise în contul unei fișe a pos­tu­lui, ci sunt rostite în temeiul unei da­torii morale im­pres­crip­ti­bile.