De același autor
În timp ce în Ucraina sunt bombardați civilii și infrastructura civilă pentru a forța populația să cedeze, pe social media se duce un război informațional în jurul susținerii Ucrainei, în special prin furnizarea de arme și echipamente militare.
Opinia publică vestică e dominată încă de discursul pro-Ucraina, dar nu știm cât timp: Elon Musk a spart gheața sugerând mutarea discuției spre ipotetice negocieri pentru pace, republicanii din SUA chibițează că sumele alocate ar fi mai bine cheltuite intern, iar un grup progresist din Partidul Democrat s-a trezit că ar fi momentul ca SUA să negocieze pentru pace, o mișcare cu efecte mai degrabă contrare față de ce și-au imaginat - ulterior, și-au retras scrisoarea trimisă președintelui Biden pe acest subiect.
Argumente morale
Un prim argument moral este evident: Ucraina este o țară democratică, invadată de un vecin care vrea să se proiecteze drept putere globală și pentru asta acaparează statele din jur. În acest context, poziția morală este să o sprijinim.
Ucraina a ales un drum european. Sună clișeu, dar nu e: să fii european înseamnă să aderi la niște standarde minimale. De exemplu, să nu interzici homosexualitatea, cum era în România înainte de 2001.
Corupția din Ucraina este un argument contrar, însă unul slab. România are corupție, Germania are corupție, Olanda, Franța. „European” nu este un premiu acordat celor perfecți, ci asumarea faptului că ținem de o serie de valori, principii economice și mecanisme de drept.
Democrația liberală europeană e un proces în care trebuie transformate unele instituții și mecanisme existente, ceea ce atrage rezistență. Ucraina și-a exprimat clar dorința de a trece prin acest proces. Revoluția Demnității (2014) a izbucnit exact din nemulțumirea că Ianukovici a decis să schimbe direcția proeuropeană a țării.
Alte contraargumente care atacă premisa au fost complet demontate drept nimic mai mult decât propagandă rusească. Există neonaziști în Ucraina? Cu siguranță nu mai mulți decât în SUA, unde mărșăluiesc cu torțe aprinse, strigând „evreii nu ne vor înlocui”. Mișcările de extremă dreapta au scăzut constant în Ucraina, devenind irelevante politic, exact ce ne-am aștepta de la un stat care înțelege procesul de a deveni o democrație europeană. De altfel, naziștii ucraineni au dispărut până și din mesajele vectorilor de comunicare pro-Kremlin, care au trecut la alte narațiuni mai ușor de vândut.
Similar, ideea „genocidului” comis de Ucraina în Donbas și Luhansk în 2014 e ridicolă, de la pretenția că acolo ar fi fost totul organizat de partizani dornici de libertate, când toată lumea știe cine erau „omuleții verzi”. Să fie clar - nu susțin că intervenția forțelor ucrainene în 2014 a fost lipsită de cusur, însă nu se poate proba niciun fel de intenție de exterminare a unui grup sau populații, cum scrie în definiția genocidului și cum spun repetat jurnaliștii ruși despre Ucraina.
O mare parte dintre cei care încearcă normalizarea ideii că Ucraina trebuie să cedeze (suveranitate, teritorii) spun că fac asta pentru pace, pentru a limita distrugerea adusă de război.
Dar ucrainenii au spus în repetate rânduri că vor lupta până când armata rusă părăsește teritoriul Ucrainei și putem crede că vor continua chiar dacă nu vor mai primi (alte) arme. Dimpotrivă, dacă Ucraina ar primi toate armele pe care le solicită, pare că forțele rusești ar fi nevoite să se retragă rapid, deci războiul s-ar încheia.
În plus, în lipsa unui sprijin internațional pentru Ucraina, Rusia ar reveni la ideea de a cuceri mai mult din teritoriul ucrainean, adică mai mulți morți, mai multă distrugere. Dacă istoria recentă ne dă vreo indicație, aceea e că Rusia nu are neapărat motivație să se oprească din acapararea de teritorii, iar politica de appeasement pare a nu funcționa.
Argumentul politic
Au mai vorbit și alții despre cum acest război a devenit despre ceva mai mult decât doar despre Ucraina și Rusia, și nu mă refer la proxy war. Pe lângă supraviețuirea Ucrainei, războiul este și despre două world views - una a democrației liberale și una în care statul te „protejează” de invazia sataniștilor, homosexualilor, imigranților și greierilor comestibili.
Am remarcat cu surprindere, în contextul căderii guvernului Truss din Marea Britanie după doar 45 de zile, că unele poziții pe Twitter promovau permanența la putere a lui Putin drept un semn de putere, un model de bună guvernanță.
Dacă Războiul Rece a avut și o miză a competiției dintre capitalism și comunism, nu putem să nu observăm că statele autoritarianiste urmăresc astăzi ce se întâmplă în Ucraina. Reducerea sprijinului internațional pentru Ucraina cu siguranță ar fi primit cu bucurie de astfel de state.
Un bloc european unit și care nu cedează șantajului, care colaborează bine cu Marea Britanie, SUA, Japonia și Australia pentru un obiectiv comun este un mesaj politic extrem de puternic. Înfrângerea Rusiei de către o țară care aspiră să fie membră UE într-un război generat de această aspirație ar fi cel mai important rezultat politic al istoriei recente, după căderea URSS.
Argumentul legal
Fără să fie necesar să fim specialiști în relații internaționale, putem ușor înțelege că rolul tratatelor internaționale este acela de a avea o lume bazată pe reguli, în loc să fie condusă prin forță.
În Memorandumul de la Budapesta, parafat în 1994 de SUA, Rusia și Marea Britanie, semnatarele și-au asumat că vor respecta independența și suveranitatea Ucrainei în granițele de atunci. În schimb, Ucraina a cedat arsenalul său nuclear important - 1900 de arme nucleare strategice, al treilea din lume la momentul respectiv.
Importanța și implicațiile încălcării acestui tratat sunt multiple, inclusiv crescând riscul viitor de a se ajunge la utilizarea armelor nucleare, cum se arată în diverse analize. Dar argumentul central aici este că Rusia a încălcat acest tratat încă din 2014, ceea ce impune anumite reacții. De altfel, reacțiile slabe din 2014 sunt o cauză a invaziei din 2022.
Deși Memorandumul de la Budapesta este vag în ceea ce privește măsurile care ar trebui luate de statele semnatare în cazul unei încălcări, vorbind despre „asigurări”, nu despre „garanții”, o serie de măsuri de sprijin tot trebuie să existe.
Un alt tratat mai puțin cunoscut este „Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat” semnat de Ucraina și Rusia în 1997, care includea recunoașterea granițelor existente.
Deloc surprinzător, unii comentatori din dreapta extremă, dar și din stânga aleg să ignore cu desăvârșire aceste două tratate, invocând însă Acordurile de la Minsk, care au ajuns să existe doar pentru că Rusia a încălcat alte două tratate.
Dacă ambele părți au încălcat înțelegerea de încetare a focului din acord, doar Rusia a cucerit teritoriu în plus (post-acord!), profitând de poziția sa militară mai puternică în acele momente. Dar asta nu e tot: Rusia a negat în mod repetat că e parte a acordului pe care l-a semnat, sugerând ucrainenilor să vorbească cu așa-zișii lideri separatiști, deși pe teritoriul Ucrainei existau trupe rusești și acordul prevedea „retragerea grupurilor armate străine, mercenarilor și a tehnicii de luptă” (art. 10).
Articolul 10 este doar unul dintre cele care depindeau exclusiv de voința Rusiei și care nu au fost îndeplinite. Alte articole neimplementate susțin că Ucraina trebuie să primească controlul complet al granițelor (art. 9) sau că alegerile din Donetsk și Luhansk trebuie implementate conform standardelor OSCE, adică fără omuleți verzi cu mitraliere în secțiile de votare.
Mai multe despre Acordurile de la Minsk puteți citi aici, însă rezumatul prezentat ar trebui să fie suficient pentru a înțelege că, în ceea ce privește argumentul legalității, Rusia este cea care a încălcat, în mod repetat, acordurile relevante, iar ceilalți semnatari ai Memorandului de la Budapesta au obligația de a furniza sprijin Ucrainei.
Argumentul economic
Economia depinde de încrederea în actorii implicați, cât și în faptul că regulile „jocului” nu se schimbă după capriciile unora puternici. Ce companie sau fond de investiții ar alege să aloce bani și efort unui proiect într-o țară în care ar exista pericolul să-ți fie naționalizată afacerea după bunul plac al conducătorilor?
Similar, relațiile de cooperare economică între țări se bazează tot pe încredere reciprocă, iar Rusia a arătat că nu acționează ca un actor de bună-credință, ci ca un bătăuș care vrea să decidă regulile și care nu evită să folosească șantajul economic.
Dependența față de Rusia a venit dintr-o filosofie de economie-politică numită schimbare prin comerț - ideea că dacă economiile unor țări sunt extrem de interdependente, acele țări e mai puțin probabil să ajungă în conflict, pentru că se vor sabota singure.
Doar că Rusia a ales să ne arate că această idee nu funcționează în realitate, că este dispusă să piardă anumite avantaje economice pentru a îndeplini obiectivele politice ale regimului. Avantajată de statutul pe piață al unor resurse esențiale (gaz și petrol), Rusia a putut specula faptul că scăderea livrărilor vine la pachet cu creșterea prețului, alegând calea unui demers în care își asumă pierderi considerând că pe termen lung restul vor avea pierderi mai mari și o presiune crescută să dea înapoi - „cine clipește primul pierde”.
Un astfel de actor nu mai poate fi considerat un partener de încredere, câtă vreme nici măcar propriul interes nu este o motivație suficientă pentru a nu arunca în aer ordinea internațională.
Unul dintre argumentele opuse ridică problema dificultăților economice cu care se va confrunta populația în perioada următoare. Populiștii adoră să vorbească despre facturile și prețurile mari, e perfect pentru a se poziția drept apărători ai omului simplu în fața elitelor deconectate care iau decizii ce ne aruncă în sărăcie. Preocuparea e în general falsă - nu sunt vocali oamenii implicați în proiecte reale de sprijin a celor aflați sub pragul sărăciei, ci oameni precum profesor universitar doctor avocat Gheorghe Piperea, un membru al „elitei”, care strânge bani frumoși din toate rolurile pe care le ocupă în timp ce se indignează pe Facebook despre cum elitele urăsc săracii.
Problemele economice interne sunt reale și trebuie să ne preocupe. Trebuie luate măsuri pentru a-i proteja pe cei aflați în situații dificile să treacă peste această perioadă. Trebuie combătută inflația, sprijinite investițiile, dezvoltarea infrastructurii. Doar că acestea nu sunt legate doar de războiul din Ucraina. Așteptăm reforme și investiții de 30 de ani, fără să avem război aproape de granițe. Problemele aduse de război sunt temporare (dacă știm ce facem să le rezolvăm), însă dependența de Rusia vine cu costuri pe termen lung.
