De același autor
În ultimii ani, mecanismul obscur al rețelelor scăpate de sub control a înghițit părți tot mai mari ale societății, iar „statul“, care ar fi trebuit să-l protejeze pe cetățean, a devenit agasat de acesta. Statul s-a degradat într-o asemenea măsură încât a devenit aproape exclusiv o afacere între grupuri de interese corupte care se luptă pentru putere, pentru accesul la resurse și, în primul rând, pentru perpetuarea statu quo-ului. Ceea ce numim stat în România se alimentează din sine ca o tumoare. Cetățeanul este doar un element de incertitudine neplăcută, o necunoscută care tulbură coerența mecanismului. Instituțiile politice, legea, administrația, serviciile publice, adică ceea ce numim stat nu există ca să servească cetățeanului, ci ca să servească propriei autojustificări și continuități. Cetățeanul are valoare instrumentală, statul, cu cât este mai corupt și mai disfuncțional, cu atât își afirmă cu mai multă tărie valoarea intrinsecă. Trebuie respectat și prețuit numai în virtutea faptului că este stat. Orice nemulțumire este un act de ingratitudine, orice contestare o impietate, orice revoltă un atentat. Nu bunăstarea cetățeanului este scopul ultim al statului, ci propria existență.
M-am întrebat adesea de ce prima reacție a reprezentanților instituțiilor românești este să ascundă disfuncții evidente și să susțină împotriva evidenței că totul funcționează dacă nu chiar perfect, cel puțin „în parametri“, „conform legii“. Ce rost are ca Raed Arafat să nege evidența că intervenția la Colectiv a fost haotică și improvizată, când toată lumea poate să vadă pe filmul difuzat de Libertatea cum Adrian Despot alături de alți doi civili și un pompier cară o victimă din club, iar o altă victimă este cărată de un pompier, un polițist, un jandarm și un civil, în timp ce un alt polițist masiv dă ordine încolo și încoace privind modul în care trebuie făcută evacuarea. Nici poliția, nici jandarmeria și cu atât mai puțin civilii nu au ce căuta într-o operațiune de evacuare. Nu am văzut decât foarte târziu medici care să facă o evaluare, în schimb am văzut pompieri care se vânzoleau încolo și încoace neștiind ce să facă. De ce nu au admis reprezentanții IGSU și DSU că nu s-a acționat prin aplicarea unor proceduri clare, cunoscute dinainte, în care fiecare știe ce are de făcut și își respectă competențele. Poate că victima aceea era moartă, dar în niciun caz nu era de competența polițistului să o declare moartă.
Arafat a trimis în 2016 un răspuns de aproape 150 de pagini după ce Guvernul Cioloș a făcut public raportul Corpului de Control al Primului Ministru privind gestionarea crizei de la Colectiv în care găsise numeroase deficiențe atât intervenției de evacuare a răniților, cât și în privința spitalizării, îngrijirii și infecțiilor nosocomiale. În răspunsul său, Arafat a inclus vreo 15 anexe cu documente, legi, adrese și literatură de specialitate (inclusiv un document NATO) care ar fi trebuit să demonstreze că raportul greșea și că DSU, instituție creată pentru Arafat, a acționat fără greșeală.
La ce bun această negare? Ca și cea de acum câteva zile, după apariția publică a filmului – când știm că, din cele 64 de victime, 37 au murit după ce au fost scoase din club, că aproape toți au fost infectați cu bacterii rezistente la antibiotic și când avem mărturii cutremurătoare ale supraviețuitorilor despre tratamentul inuman la care au fost supuși în spitalele românești. De ce a apărut atunci Nicolae Bănicioiu să spună că supraviețuitorii nu trebuie trimiși în străinătate și că avem condiții ca în Germania, când știa că în România nu exista niciun spital care să aibă dotările și condițiile necesare pentru a-i trata pe marii arși? De ce nu au dorit doctorii români să-i lase pe pacienți să plece în străinătate și i-au mințit că totul este în regulă? De ce nu a activat domnul Arafat mecanismul UE de protecție civilă, pentru că nu îl costa absolut nimic? În răspunsul său către guvern, DSU susține că nu exista garanția că țările UE vor acorda sprijin și s-a mers pe varianta discuțiilor bilaterale pentru a grăbi procesul. Aceasta este o minciună. Întregul comportament al instituțiilor a demonstrat că nu s-a dorit transferul pacienților în străinătate și că acesta nu a fost acceptat decât foarte târziu. Ce rost are să minți împotriva evidenței? Singurul răspuns la care mă pot gândi este că toate aceste instituții - DSU, IGSU, Direcția de Sănătate, directorii de spitale etc. - nu au avut nici o clipă drept scop bunăstarea cetățeanului (grija față de supraviețuitori, față de bolnavi), ci prezervarea imaginii propriei competențe, dar mai ales a propriei autorități „de stat“.
Acum câteva zile, DSU a difuzat un comunicat halucinant din care aflăm că pompierii sunt „deținători ai focului sacru“ și ni se cere „să respectaţi haina militară a pompierilor şi să iubiţi aşa cum aţi iubit mereu Roşul plin de pasiune al salvatorilor din cadrul situaţiilor de urgenţă“, care „prin forţa ochilor lor plini de iubire pot resuscita funcţiile vitale ale oamenilor pe care îi îngrijesc“. Îndemnul la iubire trebuie să sune în urechile supraviețuitorilor cărora din 2020 statul nu le va mai finanța operațiile de reconstrucție ca finalul din 1984: „Dobândise victoria asupra lui însuși. Îl iubea pe Big Brother“. Și, nu, nu prin forța ochilor lor pot resuscita funcții vitale, ci prin proceduri clare, învățate și repetate din nou și din nou prin exerciții și pregătire.
Și aici ajungem la ceea ce este fundamental greșit în statul român. Pentru că totul se „reglează“ pe baza unor relații de interese și, foarte adesea, de castă sau chiar de clan, de la justiție, poliție la sănătate și până la instituțiile militarizate, statul român nu se sprijină pe proceduri neutre, impersonale, care să îi guverneze activitatea. Modul în care statul se raportează la proceduri face diferența între civilizația unei țări libere și servitutea unui stat eșuat. Or, cazuri precum Colectiv sau Caracal sunt exemple clare că procedurile nu există sau, dacă există, nu sunt respectate și sunt ignorate la ordinul șefilor. Nu e nici o mirare că acțiunile care ar trebui să salveze vieți sfârșesc într-o jalnică învălmășeală birocratică în care toți sunt preocupați să se acopere cu documente, adrese, prevederi legale și literatură de specialitate. Iar atunci când o instituție funcționează în baza unor proceduri, așa cum s-a întâmplat cu DNA, mecanismul statului eșuat, corupt și clientelar, o distruge ca pe un corp străin. Între timp, misiunea originară a statului – protejarea cetățenilor - este uitată și se stinge în irelevanță. //
