De același autor
O problemă europeană veche de aproape trei decenii și-a găsit, într-un final, rezolvarea. E vorba despre vechea dispută pentru numele Macedoniei, fosta republică iugoslavă. De când și-a obținut independența, în 1991, statul nu a putut folosi numele pe care și l-a tot dorit – Republica Macedonia – așa că a intrat în ONU și a fost recunoscută de statele lumii sub numele provizoriu de FYROM (Fosta republică iugoslavă Macedonia). Provizoratul tocmai a împlinit 27 de ani. Chiar dacă soluția nu și-a definitivat parcursul legislativ, acum există însă șanse mari ca Macedonia să-și obțină într-un final « buletinul ». « Nașii » s-au pus într-un final de acord ca numele să fie de acum înainte Macedonia de Nord (sau Severna Makedonija în macedoneană).
Deși catalogată de mulți diplomați drept o problemă banală sau de-a dreptul ridicolă, disputa a adus tensiuni mari între fosta componentă a Iugoslaviei și vecina sa mai mare, Grecia. S-a mers până la blocarea aderării Macedoniei la NATO și UE. Atena și-a exercitat fără să clipească dreptul de veto în mai multe rânduri.
Sensibilitățile istorice de ambele părți au fost până acum insurmontabile – în timp ce Macedonia consideră că Alexandru Macedon face parte (și) din patrimoniul său istoric, Atena se teme că, mai devreme sau mai târziu, fosta republică iugoslavă va emite pretenții teritoriale asupra provinciei cu același nume din nordul Greciei și că din punct de vedere istoric, FYROM nu are dreptul să se revendice de la Alexandru cel Mare de vreme ce nu au făcut parte din regatul-nucleu al acestuia, ci doar din cuceririle sale, o vreme, cât acesta a fost la apogeu.
Pozițiile au rămas inflexibile timp de decenii. Asta până acum câteva zile, când cei doi premieri – grecul Alexis Tsipras și macedoneanul Zoran Zaev – au anunțat un acord istoric. FYROM se va numi Macedonia de Nord și își va trece acest nume în Constituție, în așa fel încât grecii să fie siguri că nu vor exista pretenții teritoriale (care, trebuie spus, nu s-au manifestat în niciun fel timp de 27 de ani, așa cum au admis și oficialii greci) asupra provinciei grecești Macedonia.
Ce s-a schimbat brusc? Pur și simplu a apărut moderație în ambele tabere și probleme mai stringente: de partea macedoneană, un premier moderat a dat câteva semne de bunăvoință precum schimbarea numelor autostrăzii principale din Macedonia și al aeroportului din Skopje, ambele botezate până acum Alexandru Macedon, plus un dialog real cu Atena pentru un nume care să poată fi acceptat în ambele părți.
De partea grecească, discursul în cadrul puterii s-a temperat de asemenea, și a apărut o altă gândire geostrategică din partea premierului Alexis Tsipras care acum consideră Turcia o amenințare mult mai palpabilă pe termen lung decât numele unui stat vecin care ar urma să facă parte din Uniunea Europeană și NATO. Guvernul grec a făcut deja ceea ce ținea de el – a acceptat înțelegerea, cu riscul de a pierde votul de încredere cerut de opoziție în Parlament. Nu l-a pierdut, semn că acest anacronism se apropie de sfârșit. Nu înseamnă însă că nu există rezistență la schimbare. Au fost acuzații de înaltă trădare, gesturi violente (primarul septuagenar al Salonicului – capitala provinciei grecești Madonia – liberalul Ianis Butaris a fost bătut crâncen după ce a folosit numele Macedonia într-o vizită la Skopje și a declarat că se poate vorbi despre trei Macedonii), proteste masive din partea naționaliștilor și extremei drepte. Toți politicienii greci care încearcă să adopte o poziție moderată față de acord sunt calificați drept „trădători de țară”. Ministrul de externe grec Nikos Kotzias a fost dat în judecată acum câteva zile pentru înaltă trădare de federația națională a asociațiilor culturale macedonene pentru cum a gestionat negocierile cu Skopje.
Este rodul a 27 de ani de nenumărate gesturi populiste și de alimentare a discursului naționalist în ambele tabere. Niciun premier grec nu a încercat vreodată să găsească un compromis, mai ales că, în 1993, conservatorii greci au pierdut guvernarea pentru că n-au reușit să blocheze recunoașterea Macedoniei, iar socialistul Andreas Papandreu a obținut puterea tocmai pentru că s-a poziționat dur în această chestiune (de altfel, imediat după preluarea mandatului, în 1994, a impus un embargou asupra Macedoniei, ca să preseze schimbarea numelui, steagului și Constituției noului stat).
Și de partea cealaltă, gândirea politică a fost una pe termen scurt, cu gesturi provocatoare la adresa Atenei și cu un refuz încăpățânat de a negocia numele și de a înțelege sensibilitățile justificate ale Greciei. S-a întâmplat poate pentru a defini o identitate națională după desprinderea de Iugoslavia (mai ales că această identitate nu e contestată doar de Grecia, ci și de Bulgaria care contestă limba macedoneană și de Serbia, care nu recunoaște Biserica Ortodoxă macedoneană independentă). Rezultatul a fost intrarea într-o spirală a declarațiilor încinse și a corecțiilor aplicate de guvernele elene succesive. Iată de ce până în prezent proporția celor care se opun numelui Macedonia de ambele părți ale graniței este atât de mare, chiar dacă în ultimele trei decenii nu au existat agresiuni între cele două state.
Spre deosebire însă de toți predecesorii săi, Alexis Tsipras a făcut pasul concret pentru a-și normaliza relațiile cu vecina sa (poate și pentru că a vrut să scape de presiunile fără sfârșit pe această temă din cadrul UE și NATO). De la Skopje, premierul Zoran Zaev e disperat la rândul său să deblocheze în sfârșit aderarea la niște structuri vitale pentru securitatea și dezvoltarea economică a țării sale. Și aici vor apărea obstacole mari pentru adoptarea soluției găsite. Există cereri de demisie la adresa premierului pentru trădare. În plus, președintele macedonean radical, Gjorge Ivanov, a spus răspicat că își va folosi dreptul de veto pentru a bloca numele de Macedonia de Nord, în cazul în care acordul va fi ratificat de Parlament. Președintele cedează așadar, în cel mai pur stil populist, în fața sondajelor care arată că jumătate din populația macedoneană (și grecească în egală măsură) respinge acordul obținut. Naționalismul și populismul au prins rădăcini atât de adânci, încât 45% dintre macedoneni ar sacrifica aderarea la NATO și UE doar pentru a păstra numele de Macedonia. Ultimul hop va fi referendumul din toamnă.
În cele din urmă, nu e vorba doar de viitorul Macedoniei în structuri esențiale pentru securitatea sa, dar și de stabilitatea întregilor Balcani de Vest. Căci prezența structurilor transatlantice ar însemna o contrapondere importantă atât pentru influența Turciei, cât și pentru cea a Rusiei în regiune. Soluțiile sunt greu de găsit și nu pot fi forțate cum s-a întâmplat în cazul Kosovo. O soluție poate fi însă negociată câtă vreme există moderație, voință politică și mai puțin apetit pentru populism. Acordul, chiar dacă mai are multe hopuri de trecut, lasă speranțe că în viitorul apropiat ar putea cădea și ultimul zid din Europa: cel din Cipru.
