Pe aceeași temă
Ca antreprenor, statul a dat faliment. Banii pe care-i înhaţă de la companiile unde este proprietar, sub forma dividendelor şi a impozitelor sau taxelor colectate, nu compensează pierderile rezultate din afacerile pe care le controlează autoritar. Aproape orice companie ale cărei afaceri pot fi comparate cu acelea care sunt gestionate privat este ineficientă, din cauza coşmarului birocraţiei, acompaniat de risipă şi fraude.
Lista lărgită de companii monitorizate de către Fondul Monetar Internaţional ilustrează fidel un colaps financiar, adică falimentul unei gestionări păguboase. Primul lot de companii monitorizate şi-a sporit pierderile chiar în intervalul de observaţie. Un grup compact de 10 companii au acumulat la finalul anului trecut pierderi de 7 miliarde de lei. Bani cu care poţi finanţa cea mai mare parte din deficitul bugetului de pensii. Dar nu-i avem şi, probabil, nu-i vom recupera în veci, deoarece întreaga listă de datorii „istorice“ afişată de Ministerul Finanţelor este o ficţiune. Sumele înregistrate acolo depăşesc orice imaginaţie. Nici cel mai naiv politician, din speţa celor care nu înţeleg chestiunile economice, nu-şi poate închipui că, vreodată, Compania Naţională a Huilei, de pildă, îşi va putea plăti facturile de datorii restante către diversele bugete ale statului, a căror valoare adunată depăşeşte echivalentul unui miliard de euro.
Rezultatele pitite sub preş
Şi totuşi, extracţia cărbunelui nu este chiar aşa o afacere nerentabilă, în ciuda entuziasmului mondial faţă de protecţia mediului. Polonia este o dovadă limpede în acest sens. Numai că polonezii şi-au făcut curăţenie în industria minieră încă din anii ´90 ai secolului trecut şi companiile au supravieţuit pe bursa din Varşovia. La noi, industria a funcţionat într-o totală discreţie, ferită de ochiul publicului, adică al contribuabililor care au finanţat-o, via taxe şi impozite plătite de ultimii. Niciun manager al acestor companii miniere nu şi-a bătut capul cu trimiterea, la timp, a rapoartelor financiare trimestriale, aşa cum fac colegii din Polonia. Datoriile au sporit fără ca cineva să înţeleagă exact pe ce se duc banii sau dacă se încasează ceva bani.
Banii care dispar
În timp ce echipa de negociatori ai FMI & co. discuta la Bucureşti soluţiile posibile pentru transformarea acestor găuri negre ale bugetului de stat în întreprinderi eficiente, şefii industriei căutau investitori în China. Niciun investitor nu-şi va plasa însă banii în datoriile altora. România trebuie să găsească o modalitate prin care să cureţe companiile care par a avea o piaţă, deci un viitor, de aceste datorii istorice. Soluţiile sunt diferite. Există posibilitatea declarării oficiale a ceea ce este evident, adică a falimentului, urmând ca statul creditor să creeze o companie nouă din cenuşa vechii întreprinderi aduse la faliment. Sau există posibilitatea consolidării datoriilor în obligaţiuni, aşa cum s-au petrecut lucrurile la Rompetrol.
Dacă eşecul financiar al afacerilor miniere poate fi înţeles, cu argumentele unor politici înşelător protecţioniste, semifalimentul altora este mai greu de explicat. Poşta Română, de pildă, călăreşte un monopol. Aproape că n-are concurent într-o piaţă din ce în ce mai diversificată. Cum a fost condusă Poşta în aceşti 21 de ani de capitalism? Cu discreţie. Raportul anual care ilustrează activitatea de acum doi ani are un singur grupaj de informaţii financiare, din care aflăm că monopolul a avut venituri de 1,5 miliarde de lei şi a cheltuit aproape 1,7 miliarde de lei. Diferenţa a pus-o bugetul de stat. Nu vom găsi în acest raport nicio vorbă despre structura cheltuielilor, despre contractele în care este implicată această instituţie publică, despre datoriile sale. Raportul este o compunere plictisitoare despre istoria Poştei, concursurile pe care le patronează cu bani puţini şi intenţiile de modernizare. Aflăm din presa financiară că instituţia şi-a externalizat, pentru patru ani, paza şi serviciile de curăţenie pentru suma totală de 41 de milioane de euro. O fi bine, o fi mai ieftin aşa? Probabil că este mai eficient, însă lipsa de transparenţă naşte suspiciuni.
O radiografie completă a afacerilor păguboase ale companiilor din lista extinsă aflată sub monitorizarea Fondului ar năuci prin incredibilele afaceri ascunse sub plapuma tăcerii care a înconjurat activitatea publică a firmelor conduse de aleşii aleşilor statului. Directori schimbaţi pe criterii politice, consilii de administraţie înţesate cu personaje care, în mare parte, n-au nici pregătirea, nici experienţa şi nici competenţa pentru a înţelege ceea ce semnează.
O eventuală radiografie economico-financiară a afacerilor conduse de stat ar putea răspunde însă întrebării fireşti: de ce nu s-au privatizat sau de ce nu s-au listat la Bursă aceste companii? Probabil pentru că nu ar mai fi existat surse de bunăstare pentru un grup de iniţiaţi şi de persoane aflate vremelnic la butoane.
Directorii - căpuşă
Multe dintre companiile statului sunt conduse de persoane care sunt, direct sau sub acoperirea membrilor familiei, acţionarii unor firme cu acelaşi profil. Problema apare atunci când firmele directorilor fac afaceri cu marea companie de stat pe care aceştia o conduc. În cazul companiilor mai mari şi cu aparenţă de profitabilitate, directorii dirijează către anumite firme, nu neapărat ale lor, contracte mănoase, sub preţul pieţei. Întrebarea e: profită doar companiile private care beneficiază de preţuri preferenţiale sau mai găsim şi alţi beneficiari, care asigură continuitatea afacerii?
Diversele conduceri executive ale României au fost dominate de politicieni, nu de oameni de afaceri. Ca atare, puţini au înţeles care sunt problemele reale ale economiei româneşti şi aşa se explică de ce o situaţie falimentară a fost perpetuată până la sufocarea afacerii. Un politician nu face un plasament pe termen lung atunci când cumpără voturi. Nu-l interesează cu ce bani se vor plăti majorările de salarii şi de pensii, de pildă, în următorii ani. Ceea ce contează este promisiunea. Să ne reamintim cum, în toamna lui 2008, în timp ce companiile private îşi restrângeau activitatea, guvernanţii măreau cu 50% salariile profesorilor.
Niciun politician nu voia atunci să audă despre criză. Care criză? Suntem o insulă de stabilitate, iar economia duduie. Diferenţa între cele două atitudini, a mediului privat şi a celui politic, aflat vremelnic la butoane, este că, în vreme ce primii dau şi cer la limita profitului, ultimii dau din banii altora.
De aceea ideea unui management privat poate fi interesantă. Însă România a mai avut o iniţiativă de acest tip, în vremea când actualul bancher Mişu Negriţoiu era ministrul Reformei. Ce s-a ales de contractul de management propus atunci, dar nu impus, companiilor statului? Praful.
Bursa, o soluţie ignorată
Este de aşteptat ca acest exerciţiu al căutării unui management privat să ecraneze soluţiile logice ale obţinerii eficienţei. Şi acestea sunt simple. Privatizarea şi listarea la Bursă. Maniera originală în care autorităţile de la Bucureşti au condus afacerile statului a impus distanţarea de Bursă. Era şi normal, Bursa are proceduri stricte de raportare, trimite reprezentanţi privaţi la adunările generale ale acţionarilor şi chiar în consiliile de administraţie. Dacă vrea să obţină eficienţă, atunci statul ar trebui să vândă la Bursă pachete mai măricele, de peste 20%, păstrându-şi, totuşi, controlul. Asta pentru că, atunci când piaţa financiară controlează 20% din capitalul unei companii, îşi poate trimite reprezentanţi în consiliile de administraţie, care cenzurează toate gesturile păguboase ale conducerii executive. Bursa este o instituţie a eficienţei, cere profit. Statul ar câştiga pe multiple planuri. În primul rând, ar obţine sume de bani din listarea directă, care ar finanţa un buget de criză. Cu banii ăştia se pot face investiţii importante. Nu în ultimul rând, şi-ar asigura o sursă permanentă de profit. Investitorii cer dividende şi, cu cât acestea sunt mai mari, cu atât statul-acţionar încasează mai mult la buget. Înainte de a da dividende, trebuie să ai profit, iar înainte de a calcula profitul, plăteşti impozitele. Iată un alt robinet al banilor pe care statul îi obţine din privatizarea la Bursă. În sine, privatizarea este un instrument cu ajutorul căruia statul poate obţine, imediat şi în timp, banii de care are nevoie pentru a-şi achita obligaţiile faţă de cetăţeni. Poate construi şosele, poate plăti salarii decente profesorilor, poate finanţa spitale şi poate asigura siguranţa cetăţeanului-contribuabil. //
* * *
Costul erorilor
Marile greşeli de strategie ale industriei energetice au fost acoperite cu discreţie. Minele româneşti au livrat până în 2006 cărbune la un preţ care nu acoperea costurile sale de producţie. Aşa s-a creat nucleul dur al datoriilor istorice. Restul este supravieţuire. Probabil că o mină ar fi fost eficientă dacă era acompaniată de o termocentrală, spun unii experţi. Datoriile istorice ale Companiei Naţionale a Huilei depăşesc 1 miliard de euro. Acestea nu vor fi plătite niciodată.
Un monopol arhaic
Instituţie-mamut, cu 36.000 de salariaţi care lucrează în 6.900 de oficii poştale, Poşta a afişat pierderi impresionante în ultimii ani. Deşi cheltuielile de personal par să greveze sănătatea financiară a Poştei, falimentul său nu trebuie căutat în mod obligatoriu în statele de plată. Poşta funcţionează acum, în secolul XXI, cu standarde şi proceduri încropite în anii stalinismului. Dotarea informatică este precară, la ani lumină distanţă faţă de colegele sale europene.
Citeste si despre: afaceri, firme capusa, faliment, monopol, bursa.
