Pe aceeași temă
In general, marile festivaluri isi pregatesc din timp editiile cu cifre rotunde, pentru a le da mai multa stralucire. Se spune ca e o politica general valabila de a scadea nivelul (artistic al) festivalului cu 1-2 editii precedente, pentru a pune mai mult in valoare editia "jubiliara", ceea ce uneori se confirma, alteori nu.
Oricum, editia de anul acesta - cu numarul 60 - a Festivalului de Film de la Cannes a fost caracterizata prin mai multe nume mari in competitia oficiala decat anul trecut.
Glamour doar in parte atins, caci multe filme ale "greilor" cinematografiei mondiale au dezamagit. Fie s-au prezentat cu filme bune in sine, dar mai slabe in comparatie cu altele precedente din filmografia proprie; fie s-au prezentat cu filme de-a dreptul slabe.
In prima categorie intra filmele lui Wong Kar-Wai (My Blueberry Nights), David Fincher (Zodiac), Kim Ki-Duk (Breath), Gus Van Sant (Paranoid Park, care a obtinut un premiu special decernat cu ocazia editiei 60 a festivalului), Ulrich Seidl (Import Export), Fatih Akin (Auf den anderen Seite - premiul de scenariu), Lee Chan-Dong (Secret Sunshine)…, precedate, la fiecare regizor in parte, de titluri mai bune.
In cea de-a doua - Emir Kusturica (Promise Me This), Alexandr Sokurov (Alexandra), Carlos Reygadas (Stellet Licht)…, cu filme aproape de neprivit.
N-au lipsit insa si surprizele foarte placute din Competitia Oficiala, iar una din ele a fost Persepolis - debut in lung-metraj de animatie al regizoarei de origine iraniana Marjane Satrapi si al francezului Vincent Paronnaud. Filmul e povestit la persoana I si e bazat pe experientele personale ale regizoarei. Nascuta in Iran in 1969, a trait Revolutia Islamica din 1979 si a vazut o dictatura (a sahului) inlocuindu-se cu alta inca si mai rea, cu urmari tragice asupra rolului femeii in societate. Pleaca apoi in Austria, la studii, si revine in Iran la sfarsitul anilor 1980 pentru ca, in final, sa se exileze in Franta in anii 1990. E un film cu o animatie destul de clasica, grafica in alb-negru in cea mai mare parte, dar de o sensibilitate si o emotie aparte. Premiul Juriului, ex-æquo, cu Stellet Licht, al lui Carlos Reygadas.
O alta surpriza placuta a fost filmul lui Catherine Breillat - Une vieille maitresse. Cunoscuta pentru elucubratiile ei gratuite pe teme pornografice, de la filmul lui Catherine Breillat nimeni nu astepta mare lucru. Si totusi! Une vieille maitresse e un film cu actiunea plasata in Franta inceputului de secol XIX, in epoca lui Choderlos de Laclos (chiar daca mort in 1803, "spiritul" scriitorului dainuie cu mult dupa aceea), cand moravurile devin foarte usoare, iar frivolitatea domina lumea buna din Franta. In acest film de epoca (ecranizare dupa romanul unui scriitor din perioada respectiva - Jules Barbey d’Aurevilly), regizoarea se descurca de minune si gaseste un echilibru perfect intre limbaj, jocuri adultero-sexuale, actorii excelenti (Asia Argento, alaturi de un debut remarcabil - Fu’ad Aït Aattou), costume, somptuozitate…
O surpriza a fost si Quentin Tarantino, cu partea lui de Grindhouse (pe care-l imparte cu Robert Rodriguez) - Death Proof. Filmul e realizat ca unul din anii ‘70, de serie B, care s-a uzat: cu scenariul prost, cu zgarieturile de rigoare pe pelicula, chiar cu o bobina lipsa! Demareaza destul de greu, cu dialoguri goale, care nu se mai sfarsesc si care plictisesc, dar se termina absolut genial, cu o verva unica la editia de anul acesta a festivalului. E, probabil, cel mai tonic film din Cannes 2007!
Alte premii: Marele Premiu al Juriului pentru japonezul dezamagitor Mogari no mori/The Mourning Forest, regizat de Kawase Naomi; Premiul de regie meritat de francezul Le Scaphandre et le papillon, al lui Julian Schnabel; Premiul de interpretare feminina - si el meritat de actrita Jeon Do-Yeon, din japonezul Secret Sunshine; iar cel de interpretare masculina pentru Konstantin Lavronenko din filmul rusesc Izgnanie/The Banishment, regia Andrei Zviaghintev.
Adevaratele surprize au fost insa filmele romanesti: 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, al lui Cristian Mungiu, in Competitia Oficiala; si California Dreamin’ (nesfarsit), de Cristian Nemescu, in sectiunea Un Certain Regard.
Dupa moartea tragica, din august anul trecut, a lui Cristian Nemescu, intr-un accident de masina, California Dreamin’ (debutul regizorului in lung-metraj) a ramas neterminat la montaj. Nemescu terminase filmarile, dar mai avea de montat. Studiourile Media Pro au hotarat sa monteze filmul cu tot materialul lasat de Nemescu si care insemna 155 de minute. Astfel ca filmul are inevitabile lungimi, dar, dincolo de acestea, ghicesti mana unui regizor tanar foarte talentat, cu forta si care cu siguranta ca ar fi avut multe de spus in cinematograful romanesc al urmatorilor ani. Simtul deriziunii si umorul cinic il apropie de Corneliu Porumboiu, frizand de multe ori grotescul. Scenariul (tot Cristian Nemescu, impreuna cu Tudor Voican) e foarte bine scris, povestea absurda a trenului cu soldati americani, in drum spre Kosovo, blocat in gara unui satuc romanesc uitat de lume si de autoritati e excelent speculata. Din ea, Nemescu extrage povesti conexe, cu intelesuri profunde, precum cea a satenilor care i-au asteptat 50 de ani pe americani sa le rezolve problemele istorice majore, iar acum, ca au pus mana pe ei, ii santajeaza sa le rezolve problemele locale. Atmosfera e sumbra, raze de speranta nu prea exista, decat putin in final (neterminat?), cand Monica il intalneste pe Andrei dupa cativa ani, in oras.
Filmul a fost prezentat ca atare in sectiunea Un Certain Regard. Dupa o discutie preliminara, juriul (din care facuse parte si Cristi Puiu, dar care, din motive personale, a trebuit sa plece la Bucuresti in timpul festivalului, astfel ca n-a participat la jurizarea finala) hotarase initial sa nu-l ia in considerare la acordarea premiilor, dat fiind ca e neterminat. Dupa vizionare insa, si-au schimbat radical opinia, impresionati de calitatile filmului. Astfel ca nu doar ca l-au luat in considerare, dar chiar i-au acordat Marele Premiu al sectiunii (acelasi pe care il obtinuse Cristi Puiu in 2005 cu Moartea domnului Lazarescu)! Toate acestea au fost spuse de Pascale Ferran (presedinta juriului sectiunii Un Certain Regard) la ceremonia de premiere, intr-unul din cele mai frumoase si emotionante discursuri din intregul festival, in fata unui public entuziast, care a aplaudat minute in sir filmul lui Nemescu.
Filmul lui Cristian Mungiu a fost, inca de la inceput, marele favorit al criticii, impreuna cu No Country for Old Men, al fratilor Coen. In 2002, Occident fusese prezentat in Quinzaine des Réalisateurs, la Cannes, dar Mungiu e, totusi, un nou-venit in festival, cel putin in competitiile oficiale. Povestea foarte intunecata din 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, a unui avort pe vremea dictaturii ceausite, a impresionat si juriul, si presa, si publicul. Iar presa - atat cea franceza, cat si cea straina - a fost elogioasa la adresa filmului cu o interpretare excelenta (Anamaria Marinca, Vlad Ivanov, Laura Vasiliu) si cu un scenariu foarte cursiv si aproape perfect tinut in mana (doar doua scene sunt prea lungi - cea a cinei in familie si cea in care Otilia cauta un loc in care sa arunce avortonul). Mungiu e, in acest film, un maestru al redarii atmosferei concentrationare a celei mai negre perioade ceausiste si surprinde, in detalii foarte atente, caracterul orwellian al acelor ani. Filmul e minimalist, esentializat, epurat de orice incarcaturi inutile. Atmosfera apasatoare, terna e accentuata de alegerea anotimpului (toamna-iarna), cand totul e intunecat, innorat. Filmul a obtinut cel mai important premiu din istoria cinematografului romanesc - Palme d’Or pentru un lung-metraj (el mai fusese obtinut doar de Gopo, in 1957, pentru scurt-metrajul de animatie Scurta istorie) si Premiul FIPRESCI.
Ambele filme sunt inca o confirmare a innoirii cinematografiei romanesti prin noua generatie a anilor 2000, in totala opozitie cu impostura si incompetenta care, din pacate, domina in continuare o buna parte a scenei cinematografice romanesti. Iar premiile obtinute si anul acesta la Cannes - cele mai mari din intreaga istorie a filmului romanesc - sunt un sprijin in plus pentru aceasta generatie si aceasta innoire si o palma pe obrazul unor cineasti care nu mai au nimic de spus si al unor institutii anacronice, incremenite intr-un trecut ineficient si corupt, de care nu se mai pot desprinde.
