Paradoxul

La München, refugiații sirieni sunt primiți cu flori. La noi, refugiați nu sunt, în schimb îi plângem pe nemți. Se poate un mai mare paradox?

În general, tocmai cei ale căror țări (precum Un­garia, Polonia, Cehia, Slovacia, România) nu sunt do­rite de emigranți drept locuri de azil se arată re­voltați de prezența zecilor de mii de persoane ca­re tranzitează teritoriul Greciei, Serbiei și Un­ga­riei, în mare grabă spre Germania. Guvernele res­pective și opiniile publice par să refuze până și co­te modeste de refugiați care ar urma să fie re­dis­tribuiți; cei care nu au decât nesemnificative mi­norități musulmane se tem că Europa creștină se va islamiza; cei care nu au cunoscut atacuri te­ro­riste din partea fundamentaliștilor evocă apăsat acest risc (precum fostul președinte Băsescu). Așa­dar, tocmai „esticii“, care nu trăiesc zilnic cu „ce­lă­lalt“, precum „vesticii“, văd în prezența sporită a străinului Apocalipsa, sfârșitul civilizației, al trei­lea război mondial ori cine știe ce conspirație malefică ducând spre toate aceste dezastre. În loc să caute soluții realiste și pragmatice, se la­men­tează și, în loc să coopereze în organizarea unui sistem de primire / triere a refugiaților și mi­gran­ți­lor, se lasă cuprinși de panică. Tot ei, care au im­portante diaspore de vechi azilanți politici și de mai recenți migranți economici (numai din Un­garia în 1956 au fugit circa 190.000 de oameni du­pă zdrobirea revoluției), se arată inflexibili la su­ferința exilului altora, subliniind faptul că acești „alții“ sunt noneuropeni, adică o nouă specie de „barbari“, inasimilabili și incompatibili cu țările eu­ropene.

În general, țările Europei de Est – inclusiv Ro­mâ­nia – au acum puține minorități etnice și re­li­gioase; iar vechile conflicte, Holocaustul, migrația din vremea comunismului ori expulzările (pre­cum cele ale germanilor din Sudeți după cel de-al doilea război mondial), uniformizând po­pu­lațiile, au menținut viu „tribalismul“ psihologic, să­dind convingerea că „celălalt“ e acceptabil doar dacă e cvasiinvizibil în societate. Faptul că oa­meni de diverse religii, etnii și tradiții pot trăi la­o­laltă pașnic a fost totuși un fapt comun pentru Eu­ropa Centrală și de Sud-Est timp de sute de ani, un fapt a cărui existență nu a avut de aș­tep­tat colocviile contemporane despre multi­cul­tu­ralism. Azi însă el pare incomprehensibil pentru „estici“, feriți totuși, după dezastrul iugoslav din anii ’90, de conflicte etnico-religioase, dar în con­tinuare obsedați de statul etnic-uniform; dim­po­trivă, el este, cel puțin în parte, acceptat de „ves­tici“, acolo unde nu au lipsit totuși atentatele, incendierile, profanările, conflictele de toate fe­lu­rile. În sfârșit, acel „populism tribal“ (gen FN, UKIP, Pegida), care în Vest rămâne respins de „cen­trul“ politico-cultural, la „estici“ domină cen­trul și, bineînțeles, nu-l am în vedere numai pe Viktor Orbán al Ungariei.

Se pot, desigur, furniza destule explicații pentru acest paradox și nu pretind aici să le listez și cu atât mai puțin să le discut. Probabil că eco­no­mi­cul, izolarea cultural-politică din timpul co­mu­nis­mu­lui, noutatea multiculturalismului, felul educației își spun, toate, cuvântul. Vreau însă să sugerez o explicație, de natură psi­ho­logică, pe care o numesc „frustrarea rudei sărace“. „Esticii“ (inclusiv par­tea de est a Germaniei) s-au simțit, mai ales după 1990, rudele sărace ale Eu­ropei. Au avut impresia (nu ne­a­pă­rat pe nedrept) că acceptarea lor în ma­rea familie „a civilizației“ nu a fost niciodată completă, că durerile lor vechi (comunismul) și mai noi (tran­ziția) nu au fost niciodată bine în­țe­lese, că temerile lor (de exemplu, față de Rusia) nu au fost crezute până la ca­păt; s-au simțit excesiv dăscăliți, tra­tați cu condescendență, primiți în „ca­sa comună“ numai după ce li s-a atras atenția insistent că au pantofii mur­dari și hainele boțite.

Iar acum constată horifiați că „alții“, ve­niți tocmai din Siria, sunt primiți pe loc și în bloc, ba chiar și, pe alo­curi, salutați. Nu-i ăsta un scandal?, își zic esticii. Iar atunci reacționează pripit și isteric, punând în valoare sin­gurul element care i-ar lega indi­so­lu­bil de „rudele bogate“: exact înrudirea aceasta pe care „ceilalți“ nu o posedă. De aici recursul atât de frecvent la „ge­ne“, la calitatea mistică aproape de „europeni“ și, bineînțeles, la creș­ti­nism, cât și evocarea războiului civi­li­zațional. Pe scurt, noi, esticii, ne fălim cu „europenitatea“ noastră, înțeleasă fie rasial, fie religios, pesemne fiindcă nu avem multe alte atuuri cu care să ne impunem în ochii „rudelor bo­ga­te“. Om fi noi „oile pierdute“ ale „ca­sei Europa“, gândim, dar chiar și așa, ca rude „de sânge“, tot am avea drept la ospăț înaintea „câinilor“ de străini, cărora, precum în istoria evanghelică cu femeia „siro-feniciană“, nu le ră­mâ­ne decât să mănânce fărîmiturile că­zute pe jos. Asta în cel mai bun caz.

Oricum, paradoxul acesta subliniază o realitate îngrijorătoare: consider că nu riscul presupusei „islamizări“ a Eu­ro­pei este la ordinea zilei, ci riscul di­so­luției unității europene, cauzat de ne­putința statelor membre de a găsi o so­luție comună, deopotrivă umană și re­zonabilă la criză. Trasă fiind, cum se ve­de, în direcții contrare, dinspre „est“ și „vest“, ba și dinspre „nord“ și „sud“, incapabilă să stăpânească re­criminările reciproce dintre state, in­ca­pabilă să acționeze, dacă nu unitar, măcar concordant, ce va mai rămâne din Uniune? Or, pentru a ține lu­cru­rile laolaltă, avem și noi, frustratele „ru­de sărace“, o responsabilitate nu mică...