Parteneriat pragmatic cu Rusia?

Presedintele Traian Basescu îsi doreste un parteneriat pragmatic în relatia cu Rusia. A formulat acest deziderat la o conferinta pe tema locului Romaniei în politica internationala. Numai ca pragmatismul, a continuat Basescu, este într-un fel înteles la Bucuresti si în alt fel la Moscova. Oricum, aria parteneriatului pragmatic ar trebui sa plece de la cooperarea în zona Marii Negre. Insa tocmai proiectele lui Basescu privind zona Marii Negre par sa fie obstacolul în calea parteneriatului cu Rusia.

Oficiali de la Moscova si cativa comentatori locali s-au aratat iritati de proiectele promovate de Basescu pentru regiunea Marii Negre. Cata vreme relatiile Bucurestiului cu Kiev si Chisinau erau tensionate, iar diplomatia romaneasca nu construia nimic spre Est, relatia cu Moscova era cu mult mai cordiala. Alti comentatori/analisti anunta, la randul lor, ca de participarea Rusiei la formele de colaborare în regiunea Marii Negre depinde succesul acestor initiative. De aici si prioritatea trasata diplomatiei bucurestene: deblocarea relatiilor cu Moscova.

 Orice dezbatere, chiar si una academica, purtata în ultimii 16 ani, privind relatiile cu marele vecin de la Rasarit a starnit patimi. Nu mai putin patimase erau dezbaterile publice care priveau relatia cu Rusia de la începutul secolului trecut în Bucuresti. La fel de tensionate sunt discutiile despre relatiile Poloniei sau Ungariei cu Rusia care se duc la Varsovia si la Budapesta. Spre deosebire de Romania, atat Polonia, cat si Ungaria, prin performantele lor, au obligat Rusia sa le acorde mai multa atentie si consideratie. Membra a  NATO si, în curand, si a UE, Romania nu beneficiaza deocamdata de acelasi tratament din partea Kremlinului.

 Care sa fie cauza acestui blocaj în relatiile cu Rusia presedintelui Vladimir Putin? In primul rand, în relatiile romano-ruse s-au acumulat dosare care se pare ca nu pot fi solutionate: tezaurul, problema Basarabiei, condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. Daca Kremlinul si-a permis gesturi de curtoazie cu un mare impact simbolic în cazul Ungariei, Cehiei, Poloniei, carora presedintele Boris Eltin le-a predat documente legate de înabusirea revolutiei din 1956, a  Primaverii de la Praga în 1968 sau a masacrelor de la Katyn, în cazul Romaniei un astfel de gest ar fi presupus restituirea unor obiecte din tezaur, care au incontestabil o valoare reala, nu doar simbolica, cu mult mai mare decat vrafurile de documente predate în diverse capitale ale Europei Centrale.

In al doilea rand, opinia publica si oficialii din Romania sunt sensibili la evolutia problemei transnistrene, sustinand neconditionat autoritatile de la Chisinau, fapt care irita Moscova, implicata prin anumite cercuri tocmai în sprijinirea separatistilor de la Tiraspol. Or, tocmai mentinerea regimului lui Igor Smirnov în Transnistria îi asigura Moscovei un cap de pod înspre Sud-Estul Europei, o zona traditionala de interes pentru Rusia.

In al treilea rand, Romania si-a deschis larg portile unor infrastructuri militare americane care, chiar daca tin de logistica razboiului împotriva terorismului, alimenteaza teama Moscovei ca va fi încercuita de baze militare americane.

 In al patrulea rand, poate cel mai important, oficialii rusi nu pot fi încantati de politica activa a presedintelui Basescu în spatiul ex-sovietic, unde Romania coopereaza intens tocmai cu acele tari care încearca sa se desprinda de sub tutela Kremlinului, Georgia, Republica Moldova, Ucraina. Se pare ca Moscova îl percepe pe Basescu ca pe un varf de lance al SUA în zona Marii Negre. Or, sprijinind demersurile acestor state de a se democratiza, de a adera la  NATO, oferindu-le expertiza pentru dezvoltarea unor relatii stranse cu UE, Romania nu face decat sa saboteze politica Rusiei, care încearca sa-si recupereze si sa disciplineze în CSI fostele republici sovietice. Andrei Kozîrev, ministrul de Externe al Rusiei, în prima jumatate a deceniului trecut, a dezvoltat teoria „strainatatii apropiate“, potrivit careia fostul spatiu sovietic va ramane zona exclusiva de influenta a Moscovei. Logica acestei politici presupune ca o serie de state din Estul Europei, Transcaucazia si Asia Centrala vor ramane sine die prizoniere ale Rusiei. Venirea la putere a unor lideri prooccidentali care au accentuat tendintele centrifuge în CSI, fenomen explicat de analisti si oficiali rusi ca rezultat al unui complot american în care George Soros, administratia Bush si CIA ar fi actionat la unison, a alimentat spaimele Moscovei. Vladimir Putin se teme ca Rusia, la randul ei, ar putea sa cada victima unei „revolutii portocalii“, aruncand în aer orice scenariu de succesiune realizat în laboratoarele Kremlinului pentru 2008, scenariu care urmareste prezervarea actualei configuratii a establishment-ului moscovit.

 In acest moment, relatiile dintre Bucuresti si Moscova par înghetate. Autoritatile de la Bucuresti spera într-un parteneriat. Dinspre oficialii de la Moscova se aud doar  niet-uri succesive. O schimbare radicala a atitudinii Kremlinului fata de Palatul Cotroceni este cu totul improbabila, ea presupunand o redefinire dramatica a principiilor de politica externa ale Rusiei în „strainatatea apropiata“. Un parteneriat pragmatic este însa posibil, cu conditia ca si Rusia sa faca eforturi, nu doar Romania. Moscova ar putea sa fie mai sensibila la atitudinea generoasa pe care a avut-o Romania fata de investitorii rusi. Ca si fata de atitudinea presedintelui Basescu, care, cel putin declarativ, crede sincer într-un parteneriat cu Rusia, fie el si redus la regiunea Marii Negre. In fond, absenta Rusiei din euro-regiunea Marii Negre si din Forumul pentru Dialog si Parteneriat nu a blocat aceste proiecte.

Reactiile negative ale Rusiei nu vor deturna menirea acestor proiecte, care este, înainte de toate, democratizarea regiunii Marii Negre. Dialogul, rezolvarea conflictelor înghetate, cooperarea regionala, combaterea traficului de droguri, de arme sunt, toate, deziderate importante. Insa ele nu vor putea fi traduse în practica fara democratizarea reala a zonei.