Pe aceeași temă
"Nu este de-ajuns sa-ti regasesti linistea, spunand ca n-ai participat direct la asasinate si la tradari. Cine a ucis atunci? Nu numai cel care a lovit, ci si toti aceia care au sprijinit Ura. N-are importanta cum. Repetand fara sa gandeasca niste formule teoretice periculoase. Ridicand mana dreapta fara a spune un cuvant", scria A.I. Ginzburg, in Le ciel de la Kolyma. Si nu ar trebui sa credem ca la noi a fost altfel, pentru ca si la noi s-a intins cerul lagarului de la Kolima. Acolo erau, dincolo de lagare, nesfarsite paduri de mesteceni. Poate de aceea, asa cum imi povestea fiica unui fost detinut politic, pentru ea a fost multa vreme greu de inteles de ce tatal ei, intors din lagare sovietice, spunea, privind copacii frumosi si albi: "iata ingerii mortii". La noi, mestecenii au fost inlocuiti, de pilda, cu plopi, care in Insula Mare a Brailei "stabilizeaza" terenul, tragandu-si seva din cei morti. Dar cum ajungeau toti acestia acolo, in umbra fina a mestecenilor sau sub fosnetul plopilor, ei, cei vii, pentru a deveni un trunchi de oase? Ce se intampla dincoace de paduri? Ce s-a petrecut cu noi? Cine a ridicat mana?
O plenara
Suntem in 25 aprilie, anul 1968. Este ultima zi a Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Roman. O plenara cu un caracter special si rezultate spectaculoase: reabilitari ale victimelor Securitatii, incepand cu Lucretiu Patrascanu, condamnarea practicilor abuzive ale acesteia din primele doua decenii ale regimului, precum si gasirea unui tap ispasitor, in persoana lui Alexandru Draghici, fostul ministru de Interne din vremea lui Dej si principalul rival al lui Ceausescu. Plenara s-a incheiat cu excluderea lui Draghici din Comitetul Central si trimiterea lui "la munca de jos", ca director de IAS la margine de Bucuresti. S-a tinut cont de pasiunea lui: isi transformase curtea vilei de serviciu intr-o adevarata crescatorie de gaini (hranite pe spezele Gospodariei de Partid). Fireste, nu au fost date publicitatii toate amanuntele care au insotit deznodamantul. Pe parcursul dezbaterilor Plenarei, Nicolae Ceausescu s-a lansat nu o data in diatribe fulminante, care insa nu au fost facute publice: "Falsificarea, schingiuirile, inscenarile constituiau un sport agreabil pentru Draghici si subalternii sai, pe care ii indruma si conducea. Realitatea este, tovarasi, ca, in intreaga activitate la Ministerul de Interne, Draghici a incurajat abuzurile, le-a organizat, el insasi a comis abuzuri, si nu putine". Replica taioasa a lui Draghici nu se mai aude. Redus la tacere, suporta umilinta scoaterii sale din Comitetul Central, cu unanimitate de voturi. Dupa care, s-a pus problema locului ramas vacant in CC. Citam din stenograma secreta a lucrarilor Plenarei:
"Tov. Nicolae Ceausescu: (…) Avand in vedere ca Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca sa alegem ca membru plin, sau sa trecem din cadrul membrilor supleanti, ca membru al Comitetului Central plin pe tovarasul Iliescu Ion. Il cunoasteti, tovarasi?
Toti tovarasii: Da.
Tov. Nicolae Ceausescu: E vreo obiectiune, tovarasi?
Toti tovarasii: Nu.
Tov. Nicolae Ceausescu: Sa nu spuna cineva ca a votat numai pentru ca s-a facut propunerea. Atunci cine e pentru, tovarasi? Multumesc. E cineva impotriva? Se abtine cineva? Atunci in unanimitate tovarasul Iliescu a fost trecut in randul membrilor Comitetului Central al partidului."
E doar un exemplu. Sa vedem insa ce era un tovaras si ce relatii avea tovarasia sa cu Securitatea.
Violenta programata
Partidul in regimul comunist este "detinatorul scopurilor finale ale societatii", un intermediar obligatoriu intre individ si valori; acesta, si nu umanitatea detine masura binelui si a raului, decide, prin urmare, "directia in care va evolua societatea" si "se confunda progresiv cu scopurile sale, atat pentru el, cat si pentru supusii lui". Aspirand la controlul totalitatii vietii sociale a unui individ, partidul nu se multumeste cu acapararea puterii politice in sens limitat, ca in dictaturile clasice, eliminand opozitia si asumandu-si singur guvernarea, ci isi extinde controlul "asupra intregii sfere publice din viata fiecarei persoane, lezand cat poate de mult sfera privata: el controleaza munca, locuinta, proprietatea, educatia sau distractiile copiilor, viata de familie si chiar dragostea". Dragostea, alta decat cea fata de partid, era socotita un sentiment rezidual, atata vreme cat ea nu producea noi brate de munca. Aceasta atotputernicie le-a permis comunistilor "sa obtina supunerea tuturor cetatenilor, nemaiexistand nici un loc in care ei ar putea sa se adaposteasca si sa-i scape". Supunerea se obtine "prin amenintare directa cu violente fizice si cu moartea", iar in perioadele de lejeritate ale dictaturii puterea se multumeste cu stabilirea unor interdictii, "de a calatori in strainatate, de avea acces la proprietate, cu eliminarea copiilor din universitati", dupa cum scria Tvetan Todorov.
Partidul se afla in stransa interdependenta cu politia politica, pe care o coordoneaza. Activistii comunisti au fost cei care, in genere, i-au dictat prioritatile si i-au supravegheat actiunile - si nu invers, cum in genere se acrediteaza public in lumea postcomunista. De fapt, toti sefii din aparatul Securitatii au fost numiti in functii numai cu verificarea atenta si in urma unei riguroase selectii a conducerii comuniste. Era simplu: depindeai de sef, cu o obedienta directa, dar nu doar de el, ci mai ales de partid. Partidul era intotdeauna inscris cu P mare, indeosebi la Securitate, unde nu exista dizidenta. Cu rarisime cazuri, precum cel al fostului capitan Musat, care a facut puscarie pentru ca a trimis scrisori la Radio Europa Libera, nu stiu pe cineva care sa fi inteles raul din interior. Prin fisa postului, oricare dintre primii secretari, incepand de la finele anului 1954, era inclusiv comandant politic al Securitatii, dispunea de informatiile ei si ii putea da dispozitii. Caci totul era programat si trebuia, nu-i asa, sa respecti "linia" partidului, indiferent ca ea iti taia in doua constiinta.
Partidul e-n toate cele ce sunt
Masurile represive care au provocat in Romania Populara valurile de executii, arestari, deportari si internari in lagare de munca au fost produse de acte de vointa politica ale conducerii superioare de partid, fiind deseori incalcari constiente ale legilor chiar din acea vreme. Astfel, nu intamplator, multe dintre decretele Marii Adunari Nationale, hotararile Consiliului de Ministri si deciziile ministeriale care au stat la baza vastelor actiuni represive desfasurate de catre Securitate nu au numere de inregistrare, unele sunt nedatate, iar o parte dintre aceste reglementari a fost pur si simplu distrusa. Uneori, conducerea de partid si de stat a fost pusa in fata unor fapte implinite si a cautionat practic abuzuri si crime deja savarsite. Dar nu putea spune ca nu le-a cunoscut, pentru ca pur si simplu le ordonase.
Legaturile intre Securitate si partid au fost rareori tensionate, desi au existat momente in care politia politica si-a extins controlul asupra unor lideri de partid. Dar raspundea unor ordine venite de la primul secretar sau doar din initiativa ministrului de Interne, in general persoana cea mai influenta din aparat, a carei putere o depasea intotdeauna pe cea a presedintelui Consiliului de Ministri: cum Draghici a fost secundul lui Dej, asemenea a fost Bobu cel al lui Ceausescu. Securitatea a jucat, din aceasta perspectiva, un rol extrem de important in gestionarea si solutionarea conflictelor pentru putere la varful partidului comunist, in special prin faptul ca prezenta in cadrul ei a consilierilor sovietici, in primul deceniu de comunism, cautiona automat "puritatea liniei" de partid de partea careia se situa. Rolul Securitatii, acela de aparare a "cuceririlor democratice" si a esentei regimului comunist, a fost recunoscut explicit de catre oficialii partidului in mai multe imprejurari de-a lungul timpului, iar brutalitatile ei nu au fost intamplatoare. Baza ideologica a actiunilor violente indreptate impotriva inamicilor regimului comunist fusese fundamentata in mai multe scrieri de catre V.I. Lenin. "Caracteristica necesara, conditia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenta a exploatatorilor ca clasa si, in consecinta, violarea democratiei pure, adica a egalitatii si a libertatii fata de aceasta clasa." Comunistii din Romania au aplicat intocmai dogma leninista si interpretarile ei ulterioare, intotdeauna. Chiar si in "Epoca de Aur". Pana la capat. Pana azi.
Analiza modului de exercitare a puterii in sistemul comunist arata ca polul puterii era conducerea superioara a partidului comunist, cu toate denumirile sale din timp, de la Biroul Politic la "CePeEx". Hotararile conturate acolo erau apoi discutate si in Comitetul Central, fara a suferi insa corectii majore. Aici era izvorul puterii. Apa vie a ei. Nu isi impuneau hotararile doar in aparatul de partid, ci si in toate sferele de activitate, substituind practic atat guvernul, cat si Marea Adunare Nationala, forul legislativ al Romaniei Populare. Iar ei toti, peste tot, vedeau "dusmani".
Lupta impotriva "dusmanului intern si extern" al regimului (nu "al tarii", cum spun securistii azi), un dusman istoric si legal al Securitatii, sustinut, conform retoricii oficiale, invariabil "din afara", a fost o constanta a discursului politic din Romania in timpul regimului comunist. Pentru a rezista presiunii celor care se opuneau comunismului, statul s-a organizat de la bun inceput dupa principiile dictaturii. Ana Pauker recunostea in spatele usilor inchise ale unei sedinte a Biroului Politic din amiaza zilei de 9 septembrie 1947 ca "fortele principale pe care se bizuie regimul sunt Internele, Justitia si Armata", incluzand aici ca de la sine inteles fortele armate sovietice stationate in Romania. Ceea ce arata, cumva, ceea ce incepem sa uitam: ca am trait un regim de ocupatie.
"Noi am considerat intotdeauna Uniunea Sovietica centrul si mergeam acolo, ne consultam ori de cate ori aveam probleme. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice se bucura de autoritate, de prestigiu, era in avangarda miscarii comuniste, cum este si astazi, si multa vreme Stalin se confunda cu partidul. Nimanui nu i-ar fi trasnit prin gand sa creada altceva", isi amintea Dej candva in 1961. Cam cum isi amintesc astazi unii dintre vechii activisti, si nu doar ei, despre credinta. Despre Ceausescu. Sau macar despre comunism. Nimanui, cum ar fi spus Dej, daca nu ar fi fost comunist, nu i-ar fi trasnit cumva prin minte sa fie om.
Cum castigi epoleti si pierzi biscuiti
Dar sa ne intoarcem la relatiile dintre partid si Securitate, ca instrument principal al desfasurarii "luptei de clasa", "tais al sabiei" in aceasta lupta, cum se autodefineau cadrele "institutiei". Ele se realizau in mai multe moduri. In primul rand, trebuie precizat ca sefii Securitatii erau cooptati in conducerea superioara de partid, ceea ce arata nu numai importanta institutiei in aparatul de stat, ci formaliza modul in care partidul dirija functionarea acesteia si ii stabilea liniile importante ale activitatii. Edificatoare pentru modul in care se desfasura controlarea activitatilor represive derulate de Securitate la varful partidului sunt, de pilda, discutiile care au avut loc in 23 iunie 1952, cu prilejul sedintei Biroului Politic care a avut ca subiect, intre altele, "reorganizarea" Ministerului Afacerilor Interne. Un mic citat din stenograma:.
"Tov. Gheorghiu-Dej: Il primim pe Danalache? Sa-l confirmam (Da). Demeter? E bun.
Tov. Borila: E bun, dar sa nu fie cel mai mare.
Tov. Gheorghiu-Dej: Deci au fost confirmati Muresan, Demeter, Danalache si Vintila Marin. Ce ziceti de Anton Tatu Jianu?
Tov. Pirvulescu: Eu am fost intrebat, mi-am dat asentimentul. A condus un sector in ilegalitate. A lucrat la Dambovita.
Tov. Miron Constantinescu: Merge, a fost muncitor la STB, mecanic. Este foarte cunoscut.
Tov. Chivu Stoica: E bun.
Tov. Pirvulescu: A facut ceva greseli de morala in Dambovita. Neavand altul mai bun, cred ca putem sa-l acceptam.
Tov. Gheorghiu-Dej: Nu este chiar potrivit.
Tov. Apostol: Poate sa sara peste cal.
Tov. Chisinevschi: O sa-l tinem in mana.
Tov. Gheorghiu-Dej: Hai sa-l punem, il tinem in mana. Il aprobam? (De acord)".
Deci, cine isi inchipuie ca "Internele" lucrau de capul lor se insala amarnic. La "conducerea superioara de partid" se stabilea nu doar componenta echipei de comanda a aparatului represiv, dar se si discutau detalii legate de functionarea acestuia. Mai mult, "cadrele" de partid au primit grade militare, pentru a subordona direct aparatul de executie, devenind ofiteri politici, dupa modelul consacrat de armata sovietica. La 15 martie 1950, printr-o dispozitie interna, cadrele de partid din "structuri" primeau grade militare. Astfel, nu dupa multa vreme, avea sa ajunga Nicolae Ceausescu general. Gradele se stabileau nu dupa capacitatile militare, ci in functie de pozitia in aparatul politic.
O alta forma de control asupra "Internelor", inclusiv a Securitatii, a reprezentat-o "puritatea" aparatului, care era atent analizata in sedintele forurilor superioare de partid. De multe ori, in acelasi limbaj stereotip, rezultatul analizei arata ca "inca mai au loc atitudini impaciuitoriste" fata de dusmani. O dactilografa a fost arestata pentru ca i-a dat un biscuit unei femei anchetate, si nu e o poveste. Asta era: asa e linia partidului, iar partidul era in toate. Pana in cele mai mici detalii.
Icoana de comunist
Detaliile actiunilor represive au facut deseori obiectul dezbaterilor in forurile de conducere ale partidului, care ordonau astfel in mod direct represalii impotriva unor categorii socio-profesionale (chiaburi, preoti s.a.) sau impotriva membrilor partidelor istorice si a legionarilor. De pilda, dupa ce in luna septembrie a anului 1948 Ministerul Invatamantului "a venit cu o directiva pentru scoaterea obiectelor religioase din scoli fara sa intrebe conducerea partidului", in tara s-a declansat un val de tulburari. Momentul a coincis cu desfiintarea Bisericii Greco-Catolice si "aproape in toata tara au fost nemultumiri si nu putem spune ca problema s-a terminat. Ea s-a ridicat nu numai de chiaburi, ci si de elementele sarace. In multe locuri copiii nu au fost trimisi la scoala si a trebuit sa fie amanata deschiderea cursurilor". In sedinta care a analizat situatia creata, Teohari Georgescu afirma: "majoritatea profesorilor si invatatorilor ne sunt dusmani si acestia in mod demonstrativ au dat jos icoanele in vazul copiilor si al parintilor, altii au aruncat icoanele pe jos, spunand iata ce fac comunistii, in alta parte au pus in locul icoanelor portretele conducatorilor Partidului, toate acestea pentru a crea o stare de spirit nefavorabila. Au fost cazuri ca intr-o comuna din Mehedinti, unde secretarul organizatiei de Partid si primarul s-au luat la intrecere in scoaterea icoanelor in fata populatiei".
Partidul a dispus, prin vocea lui Vasile Luca, masuri imediate pentru rezolvarea situatiei, care au dus, intre altele, la arestarea unor inalti prelati ai Bisericii Greco-Catolice: "in privinta episcopilor care au dus actiuni provocatoare impotriva tarii, (tov. Luca) propune ca Hossu, Aftenie si Balan sa fie trimisi la manastire, iar Rusu si Suciu sa fie judecati si condamnati". Dispozitia a fost adusa imediat la indeplinire, cu o singura exceptie. Episcopii Ioan Suciu si Alexandru Rusu au fost arestati fara vreun proces si inchisi la Sighet, inchisoarea care a macinat elita politica, intelectuala si spirituala a vechii Romanii. Primul avea sa moara acolo in noaptea de 26 spre 27 iunie 1953, iar cel de-al doilea la Penitenciarul Gherla, in 9 mai 1963. Faptul ca partidul era cel care ordona si coordona practic represiunea din Romania era constientizat de masa larga a cetatenilor tarii. Oamenilor incepuse sa le fie frica sa gandeasca, recunostea la un moment dat Vasile Luca, si ii priveau cu teama nu atat pe securisti si militieni, ci mai ales pe activistii si membrii de partid: "tovarasii aici au vorbit de faptul ca oamenii au frica de partid, populatia are frica de partid". In aceste cuvinte nu era repros, ci satisfactie.
Activisti cu sarcini speciale
Ofiterii de Securitate erau, de la inceputurile "institutiei", socotiti "activisti de partid cu sarcini speciale" si, in genere, sefii Securitatii au avut functia de membri ai Comitetului Central. Contactul cu "conducerea superioara de partid" al acestora a fost, indiferent de functia pe linie de partid, unul direct si nemijlocit. Cu atat mai mult cu cat atat Dej, cat si Ceausescu au aratat pana in detaliu o grija bolnavicioasa in ceea ce priveste functionarea Securitatii, mergand pana la implicarea lor directa in dirijarea unor anchete sau chiar in facilitarea unor masuri legislative care sa mareasca puterea represiva. Este doar un alt semn privind relatia de subordonare directa a Securitatii fata de deciziile conducerii de partid.
Dar Securitatea nu a jucat doar rolul unui executant docil. In anumite imprejurari, in special in urma implicarii directe in orchestrarea actelor finale ale luptelor pentru putere dintre varfurile partidului, ea a avut si scurte perioade de "glorie", in care puterea-i parea sa fie atotstapanitoare in Romania, depasind-o pe cea a partidului si plasandu-se, dupa modelul sovietic al KGB-ului lui Beria, in serviciul unei singure persoane, secretarul general al partidului. Dar fie ca a fost vorba de conducerea colectiva, fie ca a raspuns ordinelor unei singure persoane in favoarea careia a gestionat conflictele pentru putere din partid, Securitatea a raspuns intotdeauna solicitarilor privind reprimarea dusmanilor regimului, oricare ar fi fost acestia in acceptia comunismului si oricat de nefiresti si crude au fost rezultatele actiunilor ei.
Dupa moartea lui Stalin puterea ei in raport cu partidul s-a redus. Regula a fost statuata din 1954, sub influenta tentativei de lovitura de stat a lui Lavrenti Beria, temutul sef al KGB-ului. Iar acest fapt nu s-a petrecut doar in Romania, ci si in celelalte state ale "blocului sovietic". Cu toata impotrivirea lui Alexandru Draghici, predecesorul lui Iliescu in Comitetul Central, organele de Securitate au fost puse in subordinea celor de partid, inclusiv la nivel local. In 7 iulie 1954, chiar Nicolae Ceausescu puncta in fata primilor secretari pe regiuni, a sefilor Securitatii de la Bucuresti si din teritoriu ca "primul secretar are drept de control asupra intregii activitati a organelor Ministerului Afacerilor Interne din regiune. Seful din regiunea MAI este obligat sa-l informeze pe primul secretar al comitetului regional de partid despre intreaga activitate a MAI din regiune. Sefii organelor raionale ale MAI ii vor informa personal si in mod sistematic pe primii secretari ai comitetelor raionale ale partidului despre manifestarile dusmanului de clasa, precum si despre problemele care necesita interventia organelor de partid. Prin aceasta hotarare se pune sub controlul partidului intreaga activitate a MAI". Primii secretari, printre care s-a numarat si "marginalul" Iliescu, erau astfel beneficiari directi ai informarilor zilnice ale Securitatii cu privire la starea de spirit si puteau da "sarcini" organelor locale ale acesteia. Se statuase o regula atunci, in urma cu mai bine de cinci decenii: eu comand, voi executati. Regula functioneaza.
Dupa plenara
In 28 aprilie 1968, tovarasul Ion Iliescu era fericit. Avea o batista alba chinezeasca din bumbac de buna calitate, cu o mica manseta bleumarin si se stergea pe frunte, emotionat. Devenise deci membru plin in Comitetul Central, tocmai in locul fostului ministru de Interne Alexandru Draghici. Lucrand in aparatul de propaganda al partidului, alaturi de tovarasul Virgil Trofin, a inceput sa organizeze "prelucrarea" cadrelor partidului. "Aparatului" i s-a dezvaluit o parte din crimele si abuzurile din trecut ale Securitatii. La una din aceste sedinte, de pilda, maiorul Vasile Nicolae de la Inspectoratul de Securitate Prahova arata cum prin 1958 doi ofiteri de la Securitatea din Targoviste "au rapit un cetatean" pentru a incerca recrutarea sa ca informator, "insa dupa 2 zile de presiuni acesta s-a sinucis. Pentru a ascunde adevarul, cu aprobarea sefului Directiei regionale, cadavrul a fost dus in padure, unde a fost simulata sinuciderea prin spanzurare". Nu este pomenit numele victimei si nici al faptasilor. Si nu avea sa existe vreun proces, nici impotriva lor si nici impotriva altor criminali din Securitate.
Decizia s-a luat la 30 octombrie 1968, in cadrul unei sedinte a Comitetului Central. Era o situatie ciudata, caci se proclama respectarea legalitatii socialiste, iar aceasta ar fi impus trimiterea in judecata a vinovatilor, odata cu descoperirea crimelor si abuzurilor lor. S-a transat. S-a intamplat intr-un dialog intre primul ministru Ion Gheorghe Maurer si Nicolae Ceausescu, secretarul general al partidului. Vorbeste primul: "Insa, ce ar insemna un proces? Apararea lui Draghici va scoate la iveala o serie de lucruri urate, nu numai in ceea ce priveste anumite practici ale unei anumite parti a conducerii intr-o anumita epoca, dar si legatura acestei practici cu alte practici de unde s-au inspirat. Asa ca mie mi se pare ca solutia cea mai buna este sa lasam lucrurile sa se indrepte spre prescriptie din punct de vedere judiciar, sa nu luam o hotarare, sa spunem sa nu fie trimis in judecata si impotriva omului sa se ia hotararile politice. Mai sunt doar cateva luni pana la prescriptie", si Ceausescu spune: "Bine. Atunci suntem de acord". Stenograma discutiilor consemneaza sec: "toti tovarasii sunt de acord". Inclusiv tovarasul Ion Iliescu.
Aceasta a fost o lectie pentru mai tarziu, iar tovarasul, ca si Securitatea au inteles-o. Desi inculpat in 1992 de Procuratura Generala pentru crimele ordonate, Alexandru Draghici, temutul sef al Internelor si Securitatii in primele doua decenii de comunism, a parasit nestingherit Romania. Nu a ales jungla amazoniana, ci a murit cativa ani mai tarziu pe aici, pe aproape, la Budapesta. Pe numele sau nu s-a facut nici o cerere de extradare. Iar el nu se temea ca asa ceva se va intampla, caci stia: partidul nu uita.
