Patimile lui Zahei

In august 1958, la varsta de 73 de ani, Vasile Voiculescu traieste retras in lumea cartilor. A fost medic, a ingrijit bolnavi saraci, carora adesea le cumpara me­d­i­camente din propriii lui bani, a ramas vaduv si are cinci copii care sunt toti la casele lor. Pe langa citit, isi petre­ce vaduvia scriind poeme de inspiratie crestina. A scris si un roman, Zahei orbul, care reia povestea lui Zaheu, va­mesul din Ierihon, ocrotitorul lui Iosif din Arimateea, si a Potirului Sfant. Zaheiul lui Voiculescu e un orb care plea­ca spre schitul de la poalele dealului Dervent, din Do­brogea, unde s-ar afla un izvor tamaduitor. Pana aici, viata si literatura, aflate fiecare in matca ei. Dar in au­gust 1958, Vasile Voiculescu se trezeste parte a unei far­se judiciare care il va duce nu doar catre moarte, ci si catre o patimire de-a dreptul cristica.

Istoricul Marius Oprea scrie povestea procesului Ru­gu­lui Aprins sub titlul Adevarata calatorie a lui Zahei. V. Voiculescu si Taina Rugului Aprins, la Edi­tura Humanitas, intr-un text ce reuneste acuratetea do­cumentului, reflectia eseului si emotia prozei. Toate aceste virtuti reunite sub condeiul lui Marius Oprea dau nastere unei carti care e tulburatoare pe cat e de ne­ce­sa­ra.

E greu sa scrii despre o carte care te lasa fara cu­vinte, dar vom incerca sa redam liniile de forta ale unui text care reinvie o epoca insuficient cunoscuta, in ciuda aparentelor. La 5 august 1958, ora 1 noaptea, Secu­ri­ta­tea da buzna in casa lui Vasile Voiculescu si o perche­zitioneaza pentru a gasi materiale "dusmanoase" regimului. Sunt gasite o carte in limba germana, a lui Em. Swedengorg, adnotata cu versuri in limba romana, si mai multe manuscrise - poezii, proza si teatru. Vasile Voi­culescu e arestat. Fara sa stie, el face deja parte dintr-un plan de proces care trebuia sa intimideze orice po­sibila reactie de impotrivire, din partea clerului, la o noua Lege a cultelor, care dorea suprimarea tuturor ma­nastirilor, vazute de Partidul Comunist ca lacase de refugiu pentru legionari sau alti "dusmani ai poporului".

Prigonirea calugarilor incepuse odata cu legea din 1948, dar situatia revenise oarecum la normal in pe­rioada 1955-1956, cand, dupa admiterea RPR in ONU, viata monahala din Romania a cunoscut un adevarat reviriment. Multimile de oameni care se adunau cu oca­zia marilor sarbatori religioase i-au pus pe ganduri, insa, pe cei din conducerea Partidului si astfel un referat in­­tocmit de Alexandru Draghici, in octombrie 1958, acu­za "tolerarea pe mai departe a numarului mare de ele­mente legionare si reactionare, cat si mentinerea nu­ma­rului mare de manastiri, unde numarul de calugari se inmulteste continuu cu elemente indoc­trinate cu idei contrarevolutionare ssi caret prezinta un pericol social". Din acest text se poate vedea clar cum, la nivel inalt, incepuse o alta etapa de cautare a unor posibili dusmani, in aceeasi logica, tipic comunista, de a produce victime pentru a-i supune mai bine pe cei ramasi in libertate.

Cateva luni mai tarziu, dupa procesul Rugului A­prins, va debuta procesul lotului Noica-Pillat, in urma caruia 25 de intelectuali vor fi intemnitati pentru vina de a se fi intalnit si a fi discutat liber niste carti semnate de Goethe, de Cioran si de Noica. In aceste doua procese s-ar putea gasi o explicatie pentru lipsa de rezistenta anticomunista din partea intelectualilor si a clerului, pe care a cunoscut-o mai apoi Romania. Daca in procesul Noica-Pillat s-a dorit intimidarea intelectualilor, in cel al Rugului Aprins s-a dorit intimidarea clerului. Si s-a re­u­sit, am putea spune…

Poeziile "mistice" ale lui Vasile Voiculescu erau, in­sa, insuficiente pentru a-l intemnita, asa ca anchetatorii s-au intors in timp, la vremea in care fostul medic par­ticipase la niste intalniri ecumenice, la manastirea An­tim, la sfarsitul anilor ’40. Acolo se infiripase Rugul A­prins, un cerc de rugaciune si reflectie religioasa, da­torita unui calugar rus, numit Ioan Strainul, care adu­sese cu el, din pribegie, o icoana a Sf. Fecioare stand deasupra unui rug aprins. Figura calugarului rus a fost inspiratoare pentru alti preoti romani ortodocsi, calugari sau intelectuali credinciosi, precum Vasile Voiculescu. Din­colo de marturiile pe care le strange ca istoric, Ma­rius Oprea are harul de a fi inteles si de a reda povestea unei experiente religioase colective unice, pe care acesti oameni au trait-o in cadrul reuniunilor Rugului A­prins. Este vorba despre o cautare a lui Dumnezeu in in­teriorul fiintei noastre, prin rugaciunea inimii, dar si prin reflectie, prin meditatie. In cadrul acelor intalniri, du­pa rugaciuni, aveau loc discutii, chiar conferinte, iar atmosfera celor care au participat la ele era cu totul sin­gulara, dupa cum arata toate marturiile. Rugul Aprins este interzis in 1948 pentru ca este perceput, de atunci, ca periculos: libertatea acelor oameni era foarte mare si risca sa devina si mai mare si sa isi inmulteasca adeptii. Ioan Strainul, arestat, reia drumul pribegiei, Andrei Scri­ma pleaca cu o bursa in India, figuri de frunte ca Sandu Tudor, fost "parinte Daniil", parintele Adrian Fageteanu sau Sofian Boghiu, arhimandritul Benedict Ghius iau ca­lea unor schituri din tara. Vasile Voiculescu se retrage in lectura si scris.

Pana in luna august 1958, cand Securitatea le in­­sceneaza tuturor (16 persoane) un proces de "uneltire im­­­potriva ordinii sociale". Batuti si torturati, sunt adusi in sta­rea de a recunoaste ca discutiile lor erau "dus­manoase". Parintele Roman Braga isi aminteste: "A fost o parodie de proces cu usile incuiate, deoarece au fost rostite ca martori numele unor oameni din gu­vern, cum era Atanase Joja… Procurorul a inceput prin a ne acuza ca am vrut sa-i ardem pe rug, fa­cand aluzie la denumirea asociatiei Rugul Aprins… Apoi am fost invinuiti ca ne adunam si comentam texte dusmanoase la adresa regimului, din Sfintii Va­sile cel Mare, Ioan Scararul si Grigorie de Nyssa. Nu spun ca era o ignoranta a procurorului, ci mai de­graba un cinism diabolic, specific comunistilor". Se dau sentinte grele: Sandu Tudor primeste 25 de ani si va muri in teminta de la Aiud. Vasile Voiculescu va fi eliberat dupa 4 ani, in 1962, in baza unui decret, alaturi de alti detinuti aflati intr-o stare de sanatate foarte pre­cara. Aflati, de fapt, in stare de agonie. Poetul iese din in­­chisoare pe targa, bolnav de TBC, si moare cateva luni mai tarziu, cu durerea de a afla ca biblioteca sa de 6.000 de volume i-a fost confiscata si nu mai poate fi recuperata.

Cateva lucruri trebuie subliniate. Felul in care Marius Oprea descrie conditiile de detentie de la Aiud con­cureaza aproape cu descrierile unor fosti detinuti politici care si-au scris memoriile: avem de-a face cu des­crierea unei crime impotriva umanitatii. Parintele Fageteanu explica: "In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata". Memorabila e scena in ca­re, ghicind cand e noaptea de Inviere, un detinut striga "Hristos a inviat!" si detinutii din celelalte celule ii raspund, cu cantec, in isteria gardienilor care nu-i pot opri.

Un alt lucru important e lipsa de reactie a scriitorilor ro­mani "colaborationisti" deja, in epoca, la care ape­leaza, in ajunul procesului, unul dintre fiii lui Vasile Voi­culescu, pentru a depune marturie. Tudor Arghezi se ascunde, Zaharia Stancu, cel care fusese ajutat, in cela­lalt regim, de Voiculescu, intr-o situatie asemanatoare, nu misca un deget, iar Mihai Beniuc refuza categoric, pe motiv ca Voiculescu nu dorise sa "colaboreze" cu regimul! In fine, cel care declara poeziile lui Vasile Voi­culescu drept "dusmanoase" este nu altul decat scriitorul Radu Boureanu, luat drept expert literar de catre Securitate!

Farsa judiciara creata de Securitate se vede si din evolutia pe care au luat-o inscriptionarile de pe dosar: la in­ceput figureaza doar numele lui Alexandru Teo­dorescu - alias Sandu Tudor -, care le atrasese atentia prin predicile pe care le tinea la schitul Rarau si care se bucurau de un public tot mai numeros, mentiunea Rugul Aprins aparand abia mai tarziu. La fel, eforturile de a-i declara "legionari" pe cei 16, desi doar 3 dintre ei avu­sesera in tinerete simpatii legionare. Dar se stie ca, in epoca, mentiunea "legionar" era nu doar o obsesie a Se­curitatii, ci si cel mai bun pretext pentru a trimite in in­­chisoare pe cineva, pentru ani multi.

Meritul lui Marius Oprea e de a aduce la cunostinta pu­blicului larg un fapt de istorie recenta despre care s-a vorbit putin si de a-l prezenta cu talent literar. Per­sonajele acestui proces sunt recreate cu adanca implicare emotionala, desi fara urma de melodramatic. Sunt oameni vii si, de dincolo de moarte, care le-a pus capat chinurilor, vin spre noi cu o marturisire zgu­du­itoa­re.

In plus, lui Marius Oprea nu-i scapa nici coincidenta din­tre coborarea fictiunii in viata: Zahei orbul, personajul lui Voiculescu, ii transfera creatorului sau patimirea la care a fost supus, multiplicata de sute de ori. In fata pati­milor poetului si medicului Vasile Voiculescu, miracolul credintei e singura explicatie a faptului ca acesta si-a purtat demn crucea care i-a fost data, dupa expresia unui alt supravietuitor al Rugului Aprins.

Poate in bibliografia pentru bacalaureat, la disciplina Istorie, atat de discutata, ar trebui sa fie incluse si texte ca aceasta carte a lui Marius Oprea. Am avea cu sigu­ranta generatii mult mai mature si mai responsabile.

Marius Oprea, Adevarata calatorie a lui Zahei. V. Voiculescu si Taina Rugului Aprins, Editura Humanitas, 2008