Pe aceeași temă
În fond, drumul Corinei Ciocârlie de la „periferia“ Europei spre „Centrul“ nu doar geografic al acesteia are drept pandant un traseu intelectual cu centrul de greutate rămas, totuşi, la Bucureşti… Lipsa din text a mărcilor subiectivităţii, la care se adaugă caracterul cam nebulos al titlului „proustian“, a fost deja remarcată. Ea nu este defel semnul unei carenţe de personalitate sau al unei inhibiţii expresive, ci o formă a discreţiei şi reţinerii „profesionale“. O asemenea atitudine pune mai bine în valoare, printr-un exerciţiu al distanţei, o meditaţie complexă şi profundă despre rădăcinile „lumii pe care trăim“, privită prin ocheanul întors al unei „lumi care a fost“. Aflat la frontiera dintre studiile literare şi noul comparatism, eseul Corinei Ciocârlie se aşază în descendenţa proiectelor fundaţiei timişorene A treia Europă (abandonate în ultimii ani) şi a deschiderilor operate - via Jacques LeRider - de profesorul Cornel Ungureanu în Mitteleuropa periferiilor (2002). Abordând tematic o serie de cărţi ale unor „clasici moderni“ ai Europei Centrale, autoarea examinează de fapt, prin prisma sugestiilor lui Georges Poulet din Metamorfozele cercului, evoluţia conceptului de Mitteleuropa. Căci, dacă pentru Blaise Pascal Dumnezeu era, cum se ştie, „o sferă infinită al cărei centru e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri“, pentru omul modern des-centrat impasul ontologic pare insurmontabil: „când se aşază în centru, circumferinţa dispare, iar când se situează pe circumferinţă, nu mai există centru“.
Cărţile asupra cărora se opreşte Corina Ciocârlie, întru ilustrarea acestui paradox propriu Europei Centrale posthabsburgice, aparţin unor scriitori născuţi la „periferiile“ Imperiului chezaro-crăiesc, supravieţuitori ai prăbuşirii sale şi care încearcă să se re-centreze prin expatrieri de tot felul. Pornind de la o serie de romane, eseuri, jurnale sau confesiuni memorialistice revelatoare, Joseph Roth, Hermann Broch, Robert Musil, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Stefan Zweig, Emil Cioran, Gregor von Rezzori, Milan Kundera, Witold Gombrowicz devin, manevraţi din off printr-o regie expertă, personaje în derivă ale unei naraţiuni în puzzle (un „roman al agoniei imperiale“), rămânând totodată ceea ce sunt: cronicari crepusculari ai unui Imperiu muribund, minat de propriile-i contradicţii. Ambiţia de hegemonie a Prusiei şi erijarea drept Centru a elementului etnic german a fost poate elementul decisiv într-un proces „centrifugal“ de disoluţie, ce a dus la apariţia, după primul război, a unor noi state naţionale pe ruinele vechilor provincii habsburgice. Vechiul Centru devine acum o sumă de periferii, noul Centru al Europei (re)devine cosmopolitul, demofilul Paris, iar după înfrângerea etnicismului expansionist al Germaniei hitleriste, ţările fostului Imperiu sunt livrate Estului sovietic („tragedia Europei Centrale“ de care vorbea Milan Kundera în eseul-manifest din 1983…). În fine, deplasarea Centrului spre modelul federativ al SUA corespunde unei recuperări fantasmatice a identităţii habsburgice de către ţările sovietizate din zonă.
Examinând condiţiile destrămării Kakaniei, Corina Ciocârlie schiţează pertinent o tipologie a „agenţilor dezordinii“ (i.e. „aventurierul, dezertorul, criminalul, prostituata“) care câştigă partida în faţa „factorilor de ordine“ („împăratul, funcţionarul, ofiţerul, soţia model“). Autoarea valorifică în acest sens ficţiunile ca pe nişte documente istorice de mentalitate, la fel de elocvente ca nonficţiunile, şi o face cu rigoare, limpezime sobră şi o eleganţă stilistică discret pigmentată ludic. Destinele scriitorilor discutaţi se îmbină, după caz, cu traiectoriile şi perspectivele eroilor ficţionali ai acestora, într-o compoziţie eseistică de tip muzical, plină de corespondenţe, paralelisme şi raccourci-uri. Perspectiva lor „retro“, ironic-nostalgică asupra Imperiului muribund de care se simt orfani (un „paradis derizoriu“, ierarhic şi decrepit) indică o debusolare a identităţii cosmopolite într-o vreme a fanatismelor totalitare şi xenofobe. Detenta speculativă a autoarei se vede însă mai ales în capitolele cu caracter sintetic din finalul celor două secţiuni ale cărţii, Apocalipsul vesel: o schiţă de tipologie şi, mai ales, concluzivul Întoarcerea spre nicăieri, cu o surprinzătoare – şi sclipitoare! - lectură a exilurilor post-imperiale în cheia ontologiei lui Noica; „închiderea care se deschide“, semnificaţia lui „întru“ şi comentariul la basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte devin aici căi de acces spre miezul problematic al cărţii. Revelatoare e şi recitirea lui Cioran prin prisma nostalgiilor sale de „metec“ româno-parizian şi de „orfan“ al Imperiului austro-ungar, iar lectura în paralel a Marei şi a Pădurii spânzuraţilor ca ipostaze „polare“ ale domniei lui Franz Josef (plenitudine abia fisurată vs. dezastru apocaliptic) e redimensionată convingător de lectura în paralel a biografiilor lui Slavici şi Rebreanu, ambii stabiliţi în Vechiul Regat, primul – filohabsburg învins de mersul Istoriei după 1918, celălalt – „învingător“ şi scriitor de succes în Interbelicul autohton. Personal, aş fi preferat o detaliere a părţii biografice, dar se pare că autoarea a ales să reţină doar esenţialul...
Dincolo de nu puţinele observaţii incitante, cum ar fi corespondenţa dintre declinul Imperiului şi estetica sa arhitecturală (marcată prin sporirea numărului de străzi circulare, „defensive“, în detrimentul celor radiale, „ofensive“ din Viena sfârşitului de secol XIX), singurul capitol mai arid rămâne cel despre Omul fără însuşiri al lui Musil, contaminat se pare de ariditatea romanului însuşi. În schimb, reconstituirile traseelor biografice ale lui Stefan Zweig, Gombrowicz şi von Rezzori sunt pasionante, eseul despre Kundera – spectaculos, iar capitolele despre trilogia Somnambulii a lui Broch şi cele două romane ale lui Joseph Roth (Marşul lui Radetsky şi Cripta Habsburgilor) îţi deschid pofta de a le reciti. Întâmplarea face ca în acest eşantion literar multietnic, alcătuit din scriitori germani şi evrei austrieci, dar şi din cehi, polonezi sau români, să nu se afle niciun maghiar, însă a-i imputa autoarei că ar fi omis referinţe utile ar fi superfluu. Superior nu numai prin coerenţă cărţii, altminteri meritorii, a lui Adrian Lăcătuş despre „modernitatea conservatoare“ central-europeană, eseul Corinei Ciocârlie are o structură deschisă, iar acumularea de referinţe n-ar aduce linii în plus profilului mitteleuropean des-centrat pe care-l investighează. Am mai spus-o şi o repet: imaginea literaturii autohtone ar avea mult de câştigat, ca inserţie internaţională, prin asemenea relansări ale scriitorilor români în cadre regionale mai largi (România se află, în definitiv, la periferia a trei foste imperii europene: austro-ungar, bizantin / otoman şi ţarist / sovietic), speculând deschiderile oferite de experienţa Estului, de exil şi diaspora.
S-ar zice că, datorită perspectivei pe care i-a dat-o exilul luxemburghez, autoarea şi-a luat în posesie tema şi, odată cu ea, identitatea. Reflecţia asupra propriei condiţii „nomade“ şi de „metec“ se lasă citită în subtext, conferind obiectivităţii abordării - autenticitate existenţială, iar clasicilor post-habsburgici – actualitate problematică. Prin această re-centrare, eseista Corina Ciocârlie devine, dintr-o marginală interesantă, dar dificil situabilă, un reper „intercultural“ de neocolit al studiilor noastre literare. //
// CORINA CIOCÂRLIE
// În căutarea
centrului pierdut
// Editura Art, Colecţia
Revizitări
// Bucureşti, 2010.
