Pentru criterii universale in Academie

Articolul despre standardele universitare al lui Andrei Cornea, autor cu care în general ma gasesc pe aceleasi pozitii pragmatice, reprezinta un punct de vedere care risca sa devina politica unui grup influent care sa se opuna adoptarii standardelor universale în acreditarea valorii academice de la noi. Si nu as vrea sa se întample asa ceva. Ar fi o eroare, pentru ca, daca ar aduce castiguri imediate - pastrarea unui anumit monopol al atribuirii faimei si prestigiului intelectual în Romania pentru cateva retele de intelectuali -, pe termen lung si în sens mai larg ar fi catastrofala pentru cultura noastra. Ar duce la cresterea parohialismului si a distantei dintre noi si Occident, distanta de care se plangea Gabriel Liiceanu într-un numar precedent.

Multe dintre observatiile punctuale ale d-lui Cornea sunt juste, bibliotecile continua sa fie proaste, birocratia universitara devine, pe zi ce trece, în mainile europenizatorilor neofiti, convertiti din vechi utecisti, ridicola si cu totul nefolositoare, coruptia înfloreste si caile de a ocoli orice reglementari care se introduc au devenit atat de previzibile si de clare, ca le-am putea desena pe asfalt cu vopsea de marcat. Dar, la altele, se însala. Daca mai multi autori de carti reputate la noi nu au nici macar doctoratul nu e pentru ca li l-ar fi refuzat cineva, ci pentru ca nu au avut disciplina, în acesti cincisprezece ani, sa urmeze un program doctoral fie la noi, fie în strainatate, desi zeci de mii de oameni tineri si mai putin tineri au facut-o. Doctoratul nu trebuie bagatelizat. Facut cum trebuie, el ofera cu adevarat o formatie. Nu atat conteaza obiectul final, teza, cat disciplina de a achizitiona anumite norme academice, de a deveni nu un eseist, un scriitor sau un jurnalist, ci un scholar. Adica o persoana care poate extrage ordinea din haos si propune un model, fara a proceda selectiv cu materia cu care lucreaza, adica fara a elimina faptele sau cazurile care nu se potrivesc modelului, care a înteles ca trebuie demonstrate nu doar ideile de la care se pleaca într-o lucrare, ci si prezumtiile de la baza lor, si care construieste pe baza teoriei preexistente.

Problemele ridicate de argumentele lui Andrei Cornea sunt trei: prima, in care el argumenteaza ca nu avem acces la bibliografia necesara ca sa satisfacem criteriile noi de excelenta academica, care cer lucrari publicate în strainatate, la jurnale si edituri cu peer review. A doua, ca acele criterii universale academice importate de d-l Miclea si echipa sa sunt inadecvate la judecarea studiilor romanesti si umaniste din Romania; si a treia, ca vizibilitatea internationala nu ar trebui sa devina criteriu de apreciere în Romania, pentru ca asta se va dezvolta doar în timp. O sa le iau la rand.

Exista cert un dezavantaj al academicului din Romania. Dar el a scazut. Avem Internet, putea comanda carti prin diferite programe, avem programe de cercetare cu linie de buget pentru literatura, mai multe biblioteci universitare au instalat Jstor, EBSCO Host publishing, Project Muse si alte programe, în care poti consulta arhivele de lucrari din jurnale fara sa platesti. In plus, exista programe de mobilitate în Europa, tinerii au burse peste burse, iar adultii, daca sunt buni, invitatii si visiting profesorships, astfel ca, macar o data pe an, un academic care se respecta trebuie sa poata ajunge într-o biblioteca mare si buna, Harvard, Stanford, Oxford, unde vestea buna este ca, odata ce ai capatat o legitimatie, ea se reactiveaza oricand. Plus enormele resurse ale Internetului, unde între timp s-au creat biblioteci de tot felul la liber, de la bizantinologie la fizica nucleara. Trendul e clar pozitiv. SAR are mai multe programe de cercetare europene tip Framework decat orice institutii academice de stat, desi reputatia acestora e ca sunt imposibil de greu de obtinut. Nu e adevarat.

A doua obiectie: nu e nici o dificultate sa publici despre Romania în Occident, daca nu scrii parohial si la nivelul unui alt timp academic, ci la nivel contemporan. Exista mai multi oameni care au publicat carti si articole pe subiecte pur romanesti la Paris, la New York si la Londra, printre care ma numar si eu; am o colectie de lucrari omologabile ISI, desi specialitatea mea nu e asa de departe de a lui Andrei Cornea. Eu nu prea vad însa ce sunt acelea studii romanesti si nu cred ca Romania în sine ar trebui sa fie obiect de studiu de nivel academic. Daca autorii ar întelege ca ceea ce conteaza este subiectul, nu regiunea unde îl studiezi, ar face un pas mai aproape spre universalizarea tematicii lor si ar putea aspira sa fie publicati în Occident. Oameni ca Lucian Boia, în istoria mentalitatilor (dar si alti istorici, în domenii mai hard), publica regulat în Occident, tot asa cum o fac eu în stiinte politice. Dintre studentii sotului meu, Andrei Pippidi, mai multi au lucrari omologabile, una-doua, ca la varsta lor, unii si carti. Discut asta pentru ca Andrei Cornea a invocat stiintele sociale si umane. In stiinte vad cu placere ca matematicienii nostri chiar nu au probleme de acest tip. Daca mai multi oameni nu patrund în Occident este pentru ca ei nu gandesc în termeni academici contemporani, ci în termeni depasiti si nu accepta sistemul drastic de publicare, cu referenti anonimi (dar cate nu înveti de la referentii anonimi pana nu ajungi referent anonim, la randul tau), cu solicitari de a rescrie pana cand textul devine perfect, clar si inatacabil în fiecare cuvant. Asemenea lucruri nu fac decat sa dezvolte disciplina intelectuala, sa continue scoala care ne-a lipsit noua, aceea a argumentarii riguroase si a scrisului neînflorit, în care fiecare fraza contribuie clar la ceva, si asta nu trebuie sa ne îndeparteze, ci sa ne atraga. Pentru cine e un cititor regulat de New York Review of Books si TLS, recenziile din Romania sunt foarte deprimante, vezi imediat ca vorbim de doua culturi diferite, una anglo-saxona si obiectivista, una latina si subiectivista. In acest climat, nu e de mirare ca nivelul de evaluare a ceea ce se produce la noi ca literatura în stiintele socio-umane a regresat fata de 1990, si azi se scriu recenzii pur clientelare sau descriptive, sau neanalitice, si acestea au ajuns sa fie majoritatea. Pentru ca recenzia si articolul academic, pana la carte, sunt exercitii de rigoare academica care au menirea de a elimina subiectivismul. De asta, la Harvard, studentii sunt pusi sa scrie recenzii în primii ani, ca sa îsi însuseasca o metodologie critica. La ora asta, în Romania, sunt laudate carti pretins de nivel academic care nu ar trece nici un review în Vest, pentru ca nu au nici un fel de metodologie, nu construiesc nici un fel de argument, paragraful intai poate fi pus în locul paragrafului cinci si cartea tot la fel ar fi etc. Aceasta brambureala a unei culturi, care nu doar ca nu e matura, dar regreseaza, serveste unui singur scop - ca fiecare grup îsi poate face propriile criterii si promova propriii clienti. Si asa o sa ajungem cu o lume culturala în care unul e geniu pentru recenzentul X, iar altul pentru Y; si, cum publicul nu cumpara mai nimic, nici pe A, nici pe B, nici pe X, nici pe Y, e greu sa ne servim de el ca sa putem face diferenta. Observam doar ca A si X fac parte din acelasi cerc de amici, la fel Y si B, ca ei se recomanda reciproc si la felurite burse la noi si în Occident.

În sfarsit, vizibilitatea internationala. Dupa atatia ani în care am cantat imnuri lui Cioran si Eliade, în fond pentru ca au ajuns la faima internationala, cum putem sa refuzam vizibilitatea internationala drept criteriu? Si nu e adevarat ca o poti obtine doar emigrand definitiv. Conditia e de a scrie într-o limba internationala pe langa romana. Cautati numele unor intelectuali si savanti romani pe Google numai cu optiunea limbii engleze selectate (sau germana, sau franceza) si veti gasi destui oameni care au faima, ale caror lucrari intra în syllabus-urile universitatilor occidentale. Nu vrem ca studentii nostri sa gaseasca lucruri scrise de noi în reader-ele marilor universitati unde ajung? Ba cred ca da.

O lume romaneasca cu criterii academice originale, nu universale, fara o competitie bazata pe reguli, în care fiecare grup are normele lui, deci nu pot fi niciodata eliminati impostorii, mi se pare un fel de cosmar. Sigur, raman valabile argumentele lui Andrei Cornea apropo de cat ar fi de greu de implementat o asemenea reforma, cand majoritatea nu corespunde acestor standarde. Dar aici, ca si la lustratie, faptul ca e greu de aplicat nu trebuie sa ne opreasca de la afirma clar si raspicat care este norma, si anume, cea universala, si unde e validarea finala, si anume, ca e în lumea internationala. Pentru ca nu e adevarat ca timpul aduce vreo evolutie pozitiva. Numai daca stimulentele sunt juste. Altfel, timpul reproduce parohialismul, clientelismul si alte racile ale micii noastre culturi, care vrea sa fie bagata în seama de cele mari, dar fara sa accepte termenii lor.