De același autor
După 1990, societatea românească s-a restructurat în jurul opoziţiei intelectuali versus nonintelectuali sau, mai simplu spus, deştepţi versus proşti. Discrepanţa dintre cele două tabere a fost şi este atât de mare încât ea a fost învestită moral.
A venit momentul bilanţului. Bilanţ de parcurs. 2009 a fost un an politic agitat. În primul rând, s-au pus în joc forţe masive pentru a determina o schimbare de putere politică, din interese economice, dar şi dintr-o nevoie de schimbare a discursului public oficial. În 2009, societatea românească a fost mai scindată ca oricând, iar de această ruptură este responsabilă, în primul rând, clasa politică. La douăzeci de ani după revoluţie, aceasta a încercat să împiedice cu orice preţ eforturile de preluare critică a adversităţilor care structurează societatea românească. Despre ele voi încerca să vorbesc acum.
Lucrurile sunt foarte simple. Societatea românească se defineşte, de mult, şi prin opoziţia dintre intelectuali şi nonintelectuali. Înainte de 1990, această dihotomie a fost bruiată la rândul ei, treptat, pentru că linia de demarcaţie între susţinătorii regimului ceauşist şi ceilalţi s-a mutat tot mai aproape de persoana lui Nicolae Ceauşescu însuşi. Nu mai aveam de-a face cu muncitorii şi ţăranii nevoiaşi care doreau menţinerea regimului şi, pe de altă parte, cu intelectualii şi societatea urbană tradiţională, care aveau de suferit de pe urma democraţiei populare. În 1989, aveam, pe de o parte, o comunitate mică de interese aflată în jurul preşedintelui şi a familiei sale, formată din persoane tot mai incompetente profesional şi mai precare moral, şi tot restul populaţiei. Aşa a fost posibilă „revoluţia“ care, chiar dacă instrumentată din exterior, nu putea începe nici la sate, nici într-un oraş industrial nou, cu populaţie superficial urbanizată. Bucureştiul rezuma, în 1989, structura societăţii româneşti. Aveam aici muncitori nemulţumiţi – dar nu anticomunişti –, aveam profitori ceauşişti care-i întreţineau tovarăşului felurite iluzii totalitare cu eforturi tot mai mici, aveam slugi vocaţionale, dar şi intelectuali rasaţi, tineri revoltaţi, ca şi o generaţie nouă de politicieni pe care încremenirea regimului Ceauşescu îi ţinea de prea multă vreme pe tuşă.
Revoluţia din decembrie a fost, din multe puncte de vedere, o restauraţie fantasmatică. Puţini dintre noi ştiau ce şi cum fusese înainte de 1945 în România şi ce ar mai putea fi reconstruit sau scos de la naftalină. Necunoscutul era peticit cu proiecţii purtate cu o forţă enormă venită dintr-o criză prelungită de identitate. Cine eram noi? Comunişti, laici, entuziaşti, progresişti şi fascinaţi de personalitatea cea mai mediatizată a istoriei româneşti sau... Sau, ce? Simplu, contrariul: anticomunişti, ortodocşi şi credincioşi, conservatori sau chiar reacţionari şi plini de ură la adresa lui Ceauşescu. Un singur lucru se păstra într-o serie, ca şi în cealaltă: entuziasmul. Istoria ne învaţă (dar e vorba mereu doar de teorie) că abordarea entuziastă a realităţii are consecinţe nebănuite. Fără entuziasm, n-am fi făcut revoluţia. Dar, treptat, entuziasmul unora dintre noi, tradus tot mai mult prin voinţă de purificare şi de puritate într-o lume mediocră prin definiţie, a operat alte dihotomii pe care le regăsim astăzi în configuraţia culturală a societăţii româneşti.
Cu toţii trebuie să convenim că lumea democratică este una mediocră, în care opoziţiile se şterg, iar reliefurile se aplatizează. Nu pentru că o recunoaşte demult Alexis de Tocqueville, în faimoasa sa carte despre democraţie în America, ci pentru că vedem zi de zi domnia mediocrităţii şi marginalitatea excelenţei. Calitatea este o noţiune de nişă într-o societate democratică. Ca şi ticăloşia. Prostia băţoasă, inteligenţa superficială, spiritul întreprinzător şi sângele rece – o anumită vitalitate limitată, dar perseverentă – se află însă în centrul lumii noastre. Puritatea este un fantasm, ea nu poate fi instaurată într-o societate democratică, cea care promovează un om care nu e nici mai bun, nici mai rău decât vecinul nostru de la doi, decât vatmanul tramvaiului din staţie sau şoferul jeepului care tocmai m-a depăşit.
A accepta o astfel de lume mediocră nu e uşor pentru cineva care, după zeci de ani de comunism, infernali, aşteaptă Raiul. Ideea că după Iad vine eternitatea Purgatoriului, iar Raiul ţine de subiectivitatea percepţiei şi de graţia momentană dăruită fiecăruia în parte e greu de însuşit. Există în România o generaţie de intelectuali care, în 1989, avea peste 30 de ani. Aceşti oameni şi-au înecat tinereţea în cel mai negru deceniu ceauşist şi nu puteau uita afrontul – unul poate destinal. Reacţia lor intelectuală după 1989 a fost una pe măsura intensităţii şi anvergurii refulărilor trăite vreme de un deceniu.
Rolul intelectualului într-o societate liberă este să gândească, nu să fantasmeze. Nu să se răzbune, ci să se pună pe sine însuşi la îndoială. Eu asta am învăţat că face un intelectual în democraţie: nu arată calea, ci pune la îndoială idei primite, consensuri, sensibilităţi, ultragii. Manifestă vigilenţa faţă de „uzurile“ limbajului, e un cal troian al oricăror enunţuri definitive. E spinul din ceafa oricui se crede la un moment dat Făt-Frumos. Şi, nu în ultimul rând, propriul său spin.
Or, după 1990, societatea românească s-a restructurat în jurul opoziţiei intelectuali versus nonintelectuali sau, mai simplu spus, deştepţi versus proşti. Discrepanţa dintre cele două tabere a fost şi este atât de mare încât ea a fost învestită moral. Unii dintre noi suntem mai oameni decât ceilalţi, şi e suficient să ne gândim aici la mineri versus studenţi ca la ilustrarea opoziţiei dintre fiinţe acefale şi muşchiuloase, pe de o parte, şi superfiinţe făurite din spirit, pâine şi vin, pe de alta. O societate în care acest clivaj nu e pus la îndoială, ba dimpotrivă, e perpetuat de fiecare dintre cele două tabere prin proiecţii forte, e una înapoiată. Pentru că e ruptă şi nu poate produce o „societate civilă“. Spun asta anume în paginile acestei reviste mitice pentru România ultimilor douăzeci de ani. N-o fac întâmplător aici. Ştiu că, de fiecare dată când contest, în paginile revistei 22, opinii, expresii şi idei care-i conferă de atâţia ani identitatea, mă aleg cu reproşuri şi înjurături. Cum să intri în casa omului şi să-i spui tu, oaspete, că nu-ţi place cum şi-a aranjat mobila? Îmi cer iertare, dar nu renunţ. Sigur, ar fi poate mai înţelept dacă nu aş mai cita nume. Până la urmă nu mai contează, nu ne mai aflăm în 1995 şi nici măcar în anul 2000.
Suntem în 2010. Există astăzi o generaţie de intelectuali de 30 de ani, care încearcă să desfăşoare un discurs echilibrat şi lipsit de entuziasm. Teribilist uneori, pentru că nu putem fi înţelepţi dintr-o dată. Credeţi-mă că eu însumi sunt un entuziast, că iubesc patosul şi înţeleg discursul patetic şi patologic al intelectualilor români de după 1990 şi nevoia lor de a relua entuziasmul interbelic şi de a se întoarce într-un loc pe care-l simţeau al lor şi de unde credeau că istoria i-a alungat şi exilat. Dar intelectualul nu e Ulise. Nu există backspace în istorie, nici în viaţă. Există lucruri atât de cinice şi banale ca ireversibilitatea timpului pe care entuziasmul unor momente le neagă. Atunci suntem cuprinşi de o dorinţă atât de puternică de realizare a propriilor producţii mentale încât proiecţia se întruchipează, iar noi ne plimbăm printr-o lume de fantome cu convingerea că asistăm realitatea. Aceste fantome, de care profită unii politicieni şi de care nu putem scăpa mulţi dintre noi, au ca nume tabuul comunismului, salvarea morală colectivă, transcendenţa inteligenţei intelectuale. În rezumat, refuzul acceptării condiţiei umane ca spaţiu de interval.
Alături de oameni ca Vasile Ernu, Caius Dobrescu, Alex Goldiş sau Andrei Terian, Mihai Iovănel, Alex Cistelecan, Ciprian Şiulea, eu nu sunt nici comunist, nici stângist dogmatic (sau sunt atât de „stângist“ cum e Adriean Videanu de dreapta şi Adrian Năstase socialist). Noi, fiecare dintre noi în felul lui, nu credem în validitatea discursului public moral în democraţie. Nu credem în salvarea colectivă.
Eu, unul, cred în virtuţile scepticismului metodic. Nu-l pot profesa mereu, dar încerc. Cred că singura datorie a intelectualului în democraţie este să menţină vie îndoiala. Nu să ofere convingeri şi soluţii. Nu să contribuie la menţinerea prăpastiei dintre „mineri“ (pesediştii de azi) şi „studenţi“ (băsescienii), conform acelei gândiri comode care are răspunsurile la purtător şi nu trebuie decât să le ofere ritmic nevoii de identificare a publicului. Intelectualul este asemenea lui Joseph Jacotot, „maestrul ignorant“, un profesor francez care, în 1818, fără să ştie olandeza, i-a învăţat pe studenţii lui olandezi de la Louvain limba franceză cu ajutorul unei ediţii bilingve din Aventurile lui Telemac de Fénelon. Pentru Jacques Rancière, care a scris o carte despre această reuşită (numită chiar Maestrul ignorant, 1987, Fayard), există o diferenţă între abrutizare şi emancipare, astfel: abrutizarea este subordonarea unei inteligenţe de către o alta. Emanciparea este actul unei inteligenţe care ascultă doar de ea, chiar dacă voinţa noastră ascultă de cea a maestrului.
Ei bine, se pare că e mult mai uşor pentru un intelectual (sau jurnalist) să supună inteligenţa cititorului prin mijloace retorice decât să o lase faţă-n faţă cu ea însăşi. Cred că era mult mai sigur să gândeşti critic pe vremea lui Ceauşescu. Acum, e infinit mai greu. //
.jpg)
