Piciorul pe rana

In contrast cu mult raspandita opinie dupa care Securitatea ar beneficia de generozitatea vinovata a unei specific-nationale amnezii colective, numai in ultimele cateva luni editurile romanesti au publicat un impozant numar de carti despre fosta politie secreta comunista, toate demne de un larg interes public iar pentru cercetatori de neocolit. Iata doar cateva dintre ele: Acasa se vorbeste in soapta, dosar & jurnal de Stelian Tanase; Banalitatea raului, o istorie a Securitatii in documente, 1949-1989 de Marius Oprea; Opisul emigratiei politice, destine in 1222 de fise alcatuite pe baza dosarelor din arhivele Securitatii de Mihai Pelin; Impovarati de mostenirea Securitatii si Stasi, raspunsuri germane, romane si maghiare la o provocare istorica, documente ale unui simpozion international tinut anul trecut la Bucuresti; Constrangerea memoriei, insemnari, documente, amintiri de William Totok. Daca se adauga si articolele din presa cotidiana, din saptamanale, precum si interventiile si dezbaterile radiofonice si televizate, atunci contrastul devine contradictie. Nefiind singura situatie cand opinia generalizata este net contrazisa de o realitate totusi evidenta, chiar coplesitoare, in acest caz explicatiile sunt probabil macar partial diferite de cele valabile in alte imprejurari. Cea dintai ar putea tine de caracterul ambiguu al Securitatii, deopotriva mit, obsesie si realitate. Sunt trei "infatisari" care coexista si astazi la fel cum au coexistat inca de la infiintarea oficiala a politiei secrete comuniste, iar tocmai aceasta persistenta a indeterminarii, dupa mai mult de un deceniu de la prabusirea regimului care crease monstruoasa institutie, s-ar putea sa intretina ceea ce Gabriela Adamesteanu a numit sentimentul unei batalii pierdute. Este o afirmatie facuta la simpozionul tinut intre 6 si 8 iunie anul trecut la Bucuresti, la sediul si in organizarea Institutului Goethe Inter Nationes din Capitala Romaniei. Lucrarile simpozionului au fost publicate intr-un volum* bilingv, in romana si germana, scos de Editura Compania in conditii nu numai tipografic admirabile. Cartea are o introducere semnata de directorul Institutului, Hans Georg Thonges, si de jurnalistul Hans Herbert Gruenwald: foarte substantiala, dar si foarte concisa, este un model de adecvare. Au fost intocmite note care explica diversele referinte, iar participantii sunt prezentati prin scurte fise bio-bibliografice. Utile, exacte si la obiect, notele sunt redactate intr-un limbaj elegant si precis, ce desfide impresia ca limba romana ar fi principial generatoare de prolixitate. Fisele bio-bibliografice sunt, si ele, impecabile (o inadvertenta exista totusi, la Ion Bogdan Lefter, prezentat drept "director al sectiei romane a postului de radio Europa Libera" intre 1995 si 1998: a fost in realitate sef al biroului din Bucuresti al numitei sectii). Simpozionul a avut trei sectiuni tematice, trei "mese rotunde" - Securitatea in literatura si in lumea literara, Arhivele Securitatii in raport cu mass-media si opinia publica si Institutiile se prezinta (este vorba de Institutia Gauck din Germania si de CNSAS din Romania). Cei mai multi dintre participanti au fost scriitori si jurnalisti; singurul ne-literat, in afara de responsabilii celor doua institutii mentionate (Marianne Birthler si Gheorghe Onisoru), a fost Constantin Ticu Dumitrescu, fost parlamentar, in calitatea lui de initiator al legii romanesti a accesului la dosarele fostei politii secrete comuniste. Cu exceptia scriitorului maghiar Istvan Eorsi, toti literatii erau fie romani (Gabriela Adamesteanu, Ruxandra Cesereanu, Mircea Dinescu, Emil Hurezeanu, Ion Bogdan Lefter, Andrei Plesu, Cristian Tudor Popescu, Stelian Tanase), fie originari din Romania (Herta Muller, Richard Wagner). Niciunul dintre participanti nu a evocat in mod explicit posibilitatea (si nevoia) de a se distinge intre mitul Securitatii (ori al Stasi), obsesia Securitatii (ori a Stasi) si realitatea Securitatii (ori a Stasi).

Caile de acces

Chiar daca a trecut un an de la tinerea simpozionului, "actele" lui nu dateaza. Nu s-a invechit nimic, discutiile parca ar fi fost astazi de dimineata. O explicatie consta probabil in caracterul predominant oral si spontan, inevitabil si improvizat, al dezbaterilor, numai doua interventii avand aspectul elaborat al unor comunicari (ale Mariannei Birthler si Ruxandrei Cesereanu). O alta va fi tinand cu siguranta de calitatea participantilor, cei mai multi personalitati stilistice ori (si) intelectuale accentuate: doar vreo doi sunt cu desavarsire anosti, in nota lor obisnuita de altfel, se vede ca platitudinea nu le-a fost zguduita de tema (sau temele) simpozionului. In sfarsit, cu toate ca s-ar putea sa fie cea dintai ca importanta, o alta explicatie a mentinerii prospetimii discutiilor si punctelor de vedere trebuie desigur cautata in actualitatea iradianta a temei simpozionului: dezbaterile si cercetarile avand ca obiect politiile secrete comuniste sunt inca abia in faza de inceput. Si nu numai in Romania. Din acest punct de vedere, marele castig al simpozionului de la Institutul Goethe Inter Nationes din Bucuresti ar putea fi trecerea de la improvizatia frenetica si excitata, inclusiv din histrionism, la o abordare mai temeinica si mai chibzuita. Exista, mai intai, o certa diferenta de ton si atitudine intre participantii germani si cei romani, iar aceasta diferenta nu are nimic in comun cu "specificul national", este pur si simplu o chestiune de seriozitate si de aplicare la obiect. In vreme ce, de pilda, modelul german este invocat de romani cu insistenta, ca argument de autoritate, din discutii rezulta ca de fapt nu prea e cunoscut; dupa o interventie a lui Richard Wagner, despre furtul si cumpararea de dosare inainte de reunificarea germana si de reglementarea statutului arhivelor Stasi, Mircea Dinescu exclama, iluminat, "Inseamna ca a fost ca la noi". Prezentarea situatiei din Ungaria, facuta de Istvàn Eorsi, indeamna, tot asa, la infinit mai multa prudenta in comparatii si raportari facute in general dupa ureche si in special melodramatico-fatalist ("peste tot e bine, doar la noi e rau"). Descifrarea mecanismelor de functionare a politiilor secrete comuniste este vazuta de germani in mod esential ca o intarire a democratiei; existenta si actiunea Stasi nu sunt reduse la dosare, "dosarele Stasi sunt, nici mai mult, dar nici mai putin decat niste mijloace auxiliare procesului de lamurire" (subl. mea), afirma Marianne Birthler. Pentru mai toti participantii romani, insa, cu exceptia partiala a lui Andrei Plesu, Securitatea inseamna exclusiv dosare, dosarele inseamna exclusiv informatori, informatorii inseamna exclusiv delatiune, iar delatiunea inseamna exclusiv sa aflam cine ne-a turnat. Constantin Ticu Dumitrescu este cel mai explicit in aceasta privinta: "in proiectul meu de lege initial precizam foarte clar ca este vorba de informatorii care si-au denuntat prietenii. Noi discutam aici nu despre informatorii profesionisti, ci despre prietenii nostri, despre colegii nostri, despre rudele noastre care intrau printre noi in partide sau in asa-zisele organizatii subversive ca oameni ai Securitatii si se duceau acolo sa ne toarne pentru convingerile noastre politice anticomuniste sau antisovietice". Aceasta glisare, care nu este doar semantica, l-a facut probabil pe Cristian Tudor Popescu sa emita o teorie care-i va fi uluit macar pe germani. "Ziaristul - a spus el – este o varietate de securist. Materia prima pentru productiile ziarului sunt tot delatiunile, executate fie contra cost, fie din dorinta pura si sincera de a-l beli prin presa pe cel cu care ai ceva de impartit". Va fi fost o provocare sarcastica?! Sau un adevar crud despre presa romana libera de azi?! Este, in orice caz, cea mai energica expresie a originalitatii abordarii romanesti a temei politiei secrete comuniste.

Reconstituiri

Este foarte curios cum din retrospectivele de uz curent ale diferitelor forme de opozitie si protest din Romania ultimelor doua decenii de comunism lipsesc aproape intotdeauna momentele Aktionsgruppe Banat si Ellenpontok, adica asociatia politico-literara a unor tineri scriitori germani si revista clandestina scoasa de poetul Szocs Gezà. Acestea sunt momente care apartin integral istoriei Romaniei, inclusiv celei culturale, iar uitarea lor e inexplicabila (sa fie pentru ca e vorba de "minoritati", nu de "romani"?! - dar si Mihai Botez, de pilda, este destul de uitat...). La simpozionul de la Institutul Goethe Inter Nationes din Bucuresti a fost prezenta, de exemplu, prozatoarea germana Herta Muller. Ea a evocat, intr-o halucinanta confesiune, ceea ce a numit "disparitia treptata a propriei evidente in timpul dictaturii", tema constanta a literaturii ei. Cum prozatoarea a plecat din Romania in 1987, dictatura din cartile Hertei Muller este cea din tara de origine. Cu toate acestea, in altminteri foarte interesanta si substantiala comunicare a Ruxandrei Cesereanu despre ipostazele literare ale securistilor in literatura romana "de dinainte si de dupa 1989", cartile Hertei Muller nu sunt mentionate (cum nu sunt mentionate nici cele ale lui Paul Goma, D.R. Popescu, Norman Manea, Mihai Sin, Alexandru Papilian s.a., fara de care, totusi !, studierea literaturii romane din perspectiva prezentei Securitatii nu e doar lacunara, este pur si simplu falsa). Si nu pentru ca au fost scrise in germana: Ruxandra Cesereanu se refera totusi la Perimetrul Zero de Oana Orlea, carte scrisa in franceza, aparuta in Franta (titlul original e Un sosie en cavale) si publicata in Romania intr-o mediocra traducere, care nu este a autoarei... Unui alt fost membru al grupului banatean, William Totok, si el plecat din Romania in anii '80, i-a aparut de curand o carte** unde sunt reconstituite memorialistic si documentar crearea si reprimarea Grupului de Actiune. Sunt de asemenea minutios evocate persecutiile sistematice la care Securitatea i-a supus ulterior pe membrii acestuia pana cand, dupa mai mult de un deceniu de hartuieli (inclusiv arestari si condamnari), au fost constransi sa plece din Romania, debarasarea de cei care incomodau fiind una dintre tacticile prin care regimul isi asigura "linistea" (linistea este o obsesie a brutalitatii comuniste: cand, in august 1968, la Praga, au fost arestati de sovietici conducatorii rebeli ideologic ai statului si partidului cehoslovac, li s-a cerut sa stea linistiti; la 21 decembrie 1989, la Bucuresti, Ceausescu le-a cerut manifestantilor revoltati sa stea linistiti, la locurile lor; in libertatea grotesca a postcomunismului, aceasta obsesie a luat oficial o forma verbala argotica, prin indemnul amenintator ciocu’ mic! adresat altminteri palidei opozitii parlamentare de un inalt demnitar al guvernului PSD, guvern desigur democratic...). Constituit in 1972, Grupul de Actiune a fost anihilat in 1975. William Totok ii reface istoria si reproduce o multime de documente, din arhive sau din publicatiile epocii, cu o aplicatie si o rigoare impresionante. Sunt, indirect, dinamitate multe dintre stupiditatile devenite locuri comune (genul "noi n-am avut un Havel", "noi n-am avut un Michnik" - in definitiv, "n-am avut" nici un Bonaparte, nici un Washington, nici un Bismarck, nici un Churchill s.a.m.d., cum nici altii nu i-au avut...). Reiese fara echivoc esecul "tezelor" lui Ceausescu din iulie 1971: au stimulat impotrivirea, nu au inabusit-o. Se poate reflecta de ce in Romania se cerea respectarea nu a Constitutiei, ci a "Congresului IX" (Charta 77, in Cehoslovacia, cerea respectarea Constitutiei comuniste, totusi!). Un extraordinar capitol de istorie literara si politica romaneasca este de fapt aceasta carte, scrisa fara preocupare de "literatura" (dar cu mari calitati literare: paginile despre puscarie sunt artistic exceptionale, prin intensitate cosmaresca a unei naratiuni de factura fals birocratica). Intre altele, autorul, care este si jurnalist (jurnalist adevarat, nu simulant galagios), a avut buna - de fapt, normala! - idee sa-l caute si sa-l intervieveze, in 1994, pe fostul procuror militar care il anchetase in 1975, in stare de arest. Interogatoriul luat de acesta tanarului poet (Totok avea 24 de ani in 1975) poate fi pus in scena fara nici o modificare, este o piesa de teatru in registrul comicului sinistru gata scrisa (p. 52-56). Aproape douazeci de ani mai tarziu, fostul procuror militar (in 1975 era locotenent-colonel) este jovial, destins, nu are nici o remuscare. Semidoct sumbru si agresiv in 1975 ("Aceasta poezie este clar indreptata impotriva oranduirii socialiste. Martorii nostri sunt de aceeasi parere. Tu incerci sa bagi in rahat ordinea socialista, sa tarasti tara noastra in noroi!" - ii spune poetului arestat), el a devenit, dupa caderea regimului comunist, dezinvolt. Vorbeste mult si cu multi efectiv, are chiar idei generale. Daca ar fi ministrul Justitiei, ar lupta "impotriva coruptiei, care-i destul de raspandita" (discutia e din 1994), e "o plaga, care ne mananca". Solutia, dupa el, e simpla: trebuie sa pui piciorul pe rana. Lapsus memorabil. Asta au si facut institutiile represive din Romania comunista: au pus piciorul pe rana.

* Impovarati de mostenirea Securitatii si Stasi, Raspunsuri germane, romane si maghiare la o provocare istorica, Editura Compania, Bucuresti, 2002.

** William Totok — Constrangerea memoriei. Insemnari, documente, amintiri, Editura Polirom, Iasi, 2001.