Pintilie, Ultima clipa

Pintilie, o stiam, e un sentimental disimulat. Un sentimental ce se protejeaza cu obstinatie atacand constant aceasta expunere a sentimentelor proprie sentimentalismului. E ceea ce ii repugna si, ca Mazilu, dublul sau, el ii denunta oribila impostura: "sentimentalul" afisat isi acorda zilnic premii de buna conduita si isi cumpara un caracter pe bani putini. El se iubeste pe sine insusi in postura de nobil generos. Narcisism de trei parale: lui Pintilie nu sentimentele ii sunt insuportabile, ci fariseismul lor. Contra lor, el a facut din cinism o arma de agresiune si, in acelasi timp, de self-defense. Dar, asemeni lui Hamlet ce decide sa "joace" nebunia pentru a detecta criminalul ce a "putrezit" Danemarca, nici el nu poate evita pericolele "jocului". Jocul te ia cu sine si strategia pusa in scena contamineaza: fiinta nu scapa nevatamata! Insa, nu trebuie sa uitam ca, daca un astfel de joc l-a atras pe fiul razbunator sau pe artistul intransigent, e si pentru ca, evident, ei aveau dispozitii prealabile care i-au condus pe un asemenea teren. Pentru ca Hamlet a resimtit deja limitele spiritului si Pintilie pe acelea ale sentimentelor, ei si-au inventat acest joc care, din protectie vicleana, e asimilat identitatii lor de catre cei care, ca Polonius, le ignora adevarul profund. Pintilie e si nu e cel ce pare. Amandoua. Pentru a sti cine este, ca pentru Hamlet, e nevoie de Horatio, prietenul apropiat ce distinge imaginea publica de realitatea fiintei.
Infrang acum prescriptiile discretiei si renunt la barierele pudorii. Toamna trecuta am coborat pe strada Garlei - nume "pintiliesc" predestinat - pentru a ajunge la casa lui Lucian de la Baneasa. Acolo i-am vazut dispuse pe etajere frumos pictate toate cartile, cartile tineretii noastre - veritabila autobiografie intelectuala - si deasupra, ritmic insiruite, fotografiile lui Clody Berthola. Fotografii de vis, fotografii proustiene pentru tanarul spectator ce am fost acum cateva decenii si care, uluit, isi recunostea pe peretii albi parcursul propriilor "afinitati elective": Ioana d'Arc, Rosalinda, Liubov, tanara fata din Omul care aduce ploaie..., fotografiile unei actrite inca "vii", in timp ce, ca o fantoma, Clody era inca acolo, prezenta undeva, ascunsa si divina. Pintilie se plimba printre cartile geometric dispuse si fotografiile de altadata. El nu-si tezaurizeaza renumele: nici afise, nici alte trofee. Un om si o pasiune. Din cand in cand, parca pentru a ne proteja de invazia sentimentelor, aruncam un ochi pe malul lacului unde se inalta Casa Scanteii, ca un dinozaur inca in picioare. Vorbim despre proiectele urmatoare, care, cu varsta, fara indoiala, se esentializeaza. Pintilie imi da un dosar. Il citesc repede noaptea.
Bucati de text, nuvele, o alta lume. Un Pintilie neasteptat. Alaturi, independent, celebrul Cap de zimbru al lui Voiculescu, text despre mizerie si demnitate. Din nou revin la aceste franturi de pasiune ce reunesc pe Cehov, Dostoievski, iarasi Voiculescu si... Monteverdi. Ceva le leaga, adanc, tulburator. Sunt istoriile unor lupte sau neintelegeri sentimentale, ale unor minciuni sau violente care, toate, se termina printr-o revelatie decisiva: acesti parteneri, de salon sau de puscarie a vietii, care s-au detestat dintotdeauna, se descopera reciproc si traiesc experienta unei iubiri ce in sfarsit se revela. Dincolo de ura cotidiana sau dezinvoltura marivaudiana, adanca, nespusa, definitiva, ea iese neasteptat la lumina. Sentimentele chircite undeva, uitate, surprind brusc. "Prea tarziu" ar putea spune vechiul Pintilie, dar, atunci, in noaptea aceea, ca si mai tarziu, ascultand la Paris fara incetare Tancred si Clorinda, care trebuie sa-i incheie filmul, inteleg ca noul Pintilie crede in adevarul ascuns ce izbucneste in "Ultima clipa", asa i-as numi eu filmul. In "ultima clipa", spune Pasolini, putem aprecia definitiv erorile si reusitele existentei. Aici, "ultima clipa" e un miracol. Si Pintilie, pentru o data, il asuma! Surprins de aceasta confirmare a unei convingeri vechi de care nicicand nu m-am indoit, ii trimit textele, la Stockholm, prietenului comun care e Radu Penciulescu. Vestea trebuia anuntata!

O lunga tacere urmeaza. Decisesem sa respect concentrarea artistului inainte de filmare, pana intr-o zi cand, gratie unui mesaj de la Razvan Penescu, citesc Pompa de morfina. Si aflu ce s-a intamplat. Rinichiul, operatia, intalnirea cu moartea. Imi amintesc ca, de mult, Pintilie asimila "delirul" lui Liubov din Livada cu visini acelei stari de plutire onirica produsa de morfina... "Viata imita arta", mi-am spus, ca Oscar Wilde. Liubov, Winnie, spitalul Necker. Apoi "multumirile" pentru Marie-France mi-au evocat gandurile scrise de demult despre "lanul de grau" care i-a salvat viata si pe care l-am regasit apoi in celebra sa Livada... Toate motivele, ca intr-o polifonie, se reuneau. Bineinteles, si cinismul agresiv. Ca si cum Pintilie nu voia sa renunte la nimic. "Un rinichi pentru o nuvela", striga omul suferind in spital, asemeni unui Richard pe campul de lupta. Viata se converteste in arta... Si, in emotia lecturii, imi spun ca, printr-un hazard suprem, Pintilie adunandu-si textele pentru viitorul film presimtea parca aceasta incercare. Avea "ultima clipa" inscrisa in sine. Ea il astepta. Acum, sunt sigur ca Pintilie "e gata" pentru filmul sau. "I am ready" poate spune el, ca Hamlet inaintea duelului.