Pitici pe creier

Cine a citit Băiuţeii (2006), fermecătorul roman în doi al copilăriei la bloc din anii ‘80, a observat desigur că, spre deosebire de fratele şi colegul său Filip – mai vârstnic şi mai detaşat –, Matei Florian se raportează afectiv şi empatic la imaginarul infantil. Practic, toată partea magică şi feerică a cărţii îi aparţine. Deşi despărţirea sa forţată de cartierul bucureştean Drumul Taberei s-a produs la vârsta de şase ani (sau poate tocmai de aceea!), momentul a fost trăit ca o rupere traumatică de spaţiul primelor miracole ale existenţei.

Debutul editorial pe cont propriu cu Şi Hams Şi Regretel a fost întâmpinat la sfârşitul anului trecut ca un cadou literar de Crăciun şi ca „o carte unică în literatura română“. Programat de rumorile favorabile, am plonjat în lectură cu mari aşteptări. Povestea „cu pitici“ e, într-adevăr, neobişnuită şi poartă amprenta imaginară a locurilor unde a fost concepută, ca urmare a unor burse: vara, pe malul lacului Vanze din Berlin, apoi iarna, într-o casă ţărănească din munţii Piatra Craiului. În acelaşi timp, ea dublează trauma rupturii de inocenţa copilăriei printr-o experienţă a stărilor-limită şi printr-o dramă a separării de marea şi unica dragoste. Intim împletite, feeria şi delirul morbid nu mai au însă suport direct-biografic, ca în Băiuţeii.

Naratorul acestui op suprarealist, ale cărui capitole - şapte la număr - încep cu formula magică „Bună dimineaţa!“, este un tânăr izolat, retras în pragul iernii (şi, aflăm mai târziu, al morţii), într-o „coşmelie“ din munţi construită pentru o iubită inaccesibilă (şi, aflăm mai târziu, moartă) căreia îi trimite lungi, sfâşietoare şi incoerente scrisori de dragoste despre singurătatea lui, populată, compensator, de creaturi miraculoase: pitici de culori felurite, imateriali, cu fizionomii şi nume bizare, bâjbâind năuci „în ceaţa asta care s-a lăsat peste dealuri ca să ascundă toate poveştile, ca să le cheme în inima ei neprihănită, să le îmblânzească, să le smerească..., în ceaţa asta fără de care rănile nu s-ar vindeca“. Micile creaturi ale minţii în ceaţă sunt Usi - pelticul verde, membru al Ordinului Culegerea Gheba care „nu ştie să zică râu, răţuşcă, rămurică“, pedantul şi „singurosul“ galben Altfred, cel atras de esenţe, albastrul şi neconsolatul Regretel (care, înainte de a se despărţi de iubita lui Tristina şi de a-şi pierde vorbirea, s-a numit Şi Hams Şi Regretel) şi alţii asemenea. Cu bibliografia la purtător, făpturile de ceaţă sunt disociate şi de absurdistul Harms, şi de basmul cu Hänsel şi Gretel. Rătăcit în pădure ca ultimii doi, tânărul îi descoperă pe pitici într-un frasin cu ajutorul furnicii Mimi, pe când culegea coada-şoricelului pentru ceai. Sau, cine ştie, piticii sunt cei care-l descoperă în iarbă, căzut, pe intrusul bărbos şi fumător...

Prezenţă obsedantă, mercurul din termometru indică atât apropierea îngheţului, cât şi creşterea febrei naratorului, nu fără o discretă semnificaţie ezoterică, „mercurică“. Scrisorile de dragoste sunt atinse de un ludic anarhic, pline de alunecări pe semnificant şi de mărturisiri ultimative, oscilând haotic între imprecaţie şi spovedanie masochistă. Treptat, piticii – proiecţii interioare, spectre ale regresiei infantile, dar şi îngeri însoţitori la hotarul dintre viaţă şi moarte - îşi amestecă scrisul cu scrisorile către nicăieri ale tânărului delirant, iar când acesta-şi pierde cunoştinţa în iarbă preiau iniţiativa şi ajung să „semneze“ chiar câteva capitole. Universul pustiu se însufleţeşte, devenind cosmologie infantilă: alături de pitici sau de câinii Ana şi Bumbo Nache apar creaturi animiste ca Ana de Scorbur-Suzi, Iepuraşul Sinistru care roade culorile, ciuperca Armillaria Mellea, „nemuritorul nordic“ All‘laugh, pisica zisă doamna Pisulina, câinii vorbitori Letiţius şi Vermont... Fără a mai vorbi de „visceralul“ Tremurund, amantul Tristinei, sau de creaturile din genealogia lui Usi şi Altfred: şobolanul Stegliţ, guzganul levitator Zen Obia One Kenobia (combinaţie de Zenobia şi Star Wars), prinţesa A. Marina şi spiriduşul Günther Berlinden („genitorii“ lui Usi din Berlin), Para Lelii Bipeda şi Bel et Triste (părinţii lui Altfred, ai metropiticului Fred şi ai Marei Lelii Bipeda), prietenul Minus Cool sau, last but not least, Piticul Alb şi Piticul Negru, Dumnezeu şi Satana ai lumii piticilor.

În penultimul capitol, micile creaturi îi înalţă Piticului Alb o sfâşietoare rugăciune Piticul Nostru, unde fiecare rând prefaţează o invocaţie narativă pentru sufletul muribundului. Nota Bene, aidoma lui Regretel, epistolierul din „coşmelie“ şi-a pierdut, odată cu soţia, identitatea şi numele, iar la începutul cărţii se revoltă blasfemic şi dezumanizat împotriva lui Iisus. Moartea lui din final nu e singura tragedie: mai înainte, căţeaua Ana Nache murise, sfâşiată de lupi, în munţi - cadrul natural favorit al stăpânului...

Rând pe rând, Usi, pelticul naiv, Altfred, pedantul arogant, apoi piticii în cor şi Regretel, care – asemeni tânărului pe care-l dublează – îşi va regăsi numele, darul vorbirii şi pe iubita lui Tristina, narează câte un capitol în care fiecare vorbeşte pe limba sa. Formula magică a lui Usi, piticul care înlocuieşte mereu „r“-ul cu „l“, este „ţuşti!“ şi prin intermediul ei poate trece dintr-o lume paralelă în alta. Deviza aferentă, „Se poate face abstlacţie de olice“, are valoarea unei puneri în abis. În schimb, raţionalul Altfred din ramura Piticul Intelectual Castanian are acces la misterioase spaţii interioare, iar formula sa magică e onomatopeic-ironica „hm-ha, hm-ha“... Spusă dintr-o suflare, cu un patetism exasperat, melodramatica poveste de dragoste a naratorului uman, numit de pitici „picioare pare“, alunecă vertiginos de la candoarea intimităţii dintâi către degradarea ireversibilă, fără a deveni, cum s-a spus, „tragică“: minunata Cristina se metamorfozează într-o banală fată „de firmă“, care îşi pedepseşte partenerul nepractic, mereu cu nasu-n cărţi şi capu-n nori, făcând sex „fără sentiment“ inclusiv cu inevitabilul „şefu‘“. Urmează scandalul, despărţirea şi - sinucidere? crimă? - aruncarea ei de la etajul zece, după care soţul absolvit de vină ia calea penitenţei, a muntelui şi a singurătăţii depline. Finalul, cu „nunta în cer“ din lumina orbitoare a dimineţii, nu e un happy-end decât în planul Vieţii de Apoi, singura care poate recupera Vârsta de Aur. Până atunci, amintirile „reale“ sunt invadate de imaginarul din Băiuţeii, de la lecturi şcolare la transmisiuni fotbalistice, mixând clişee din folclorul copiilor şi cultura pop, intertexte trăznite şi sugestii autoreflexive, glosolalii alintate şi calambururi incontinente. Abia din capitolul narat de Usi (printre cele mai reuşite secvenţe), ceaţa se risipeşte şi naraţiunea, dintr-o aiureală locvace, excentrică şi patetic-sentimentală, vădind regresia infantilă, îşi dezvăluie sofisticata construcţie irigată de lirism.

Ar exista, în principiu, motive ca revelaţia din final - când protagonistul se întâlneşte în lumea de dincolo cu Cristina, iar piticul Şi Hams Şi Regretel, unificat cu el, iese din muţenie regăsind-o pe Tristina cea violetă - să se transforme în revelaţie literară.

Cartea nu e un fantasy, fie el şi „clinic“, cum afirmă Marius Chivu; „fantasy clinic“ e Teodosie cel Mic. Ea pare să trimită spre delirul halucinatoriu al micului Luca din Cum mi-am petrecut vacanţa de vară sau spre angoasantul vertij feeric din Spirala de T.O. Bobe. Numai că, spre deosebire de Bobe sau de Boris Vian din L‘Écume des Jours, Matei Florian greşeşte dozajul, victimă a unei afectivităţi ludice scăpate de sub control. Eroarea de dozaj sufocă fragila intrigă transformând, ca într-un pharmakon, medicamentul în otravă şi „revelaţia“ în decepţie înduioşătoare, în vreme ce piticii din ceaţă colorată devin... pitici pe creier, creând confuzie între delirul infantil al protagonistului şi derapajul auctorial. Ceea ce putea deveni un minunat volum-protest al candorii copilăreşti, miraculoase şi eliberatoare, împotriva unei lumi „dezvrăjite“ eşuează în hlizeală autosuficientă şi într-o inutilă, puştească rupere în figuri. Prea multe pagini de logoree agasantă gen „Nimeni nu are, nimeni nu are o amărâtă de aspirină. Vă cred pe toţi. Pe toţi! Şi acum căraţi-vă! Mă duc să fac vaca“ (n.m. variantă la „caca“) trebuie să îndurăm pentru a ajunge la sclipirile de frumuseţe emotivă. Tristeţea şi regretele sunt mari, căci Matei Florian e un artist autentic, suferind de preaplinul propriilor calităţi: „...eu eram totul, Dinamo, Steaua, tribunele, comentatorii, arbitrul central şi arbitrul de margine, toate acestea ca (...) să înţelegi ce grozăvie de partidă ţi-a fost dat să urmăreşti“. //

// Matei Florian
// Şi Hams Şi Regretel
// Editura Polirom, Colecţia Ego-proză
// Bucureşti
// 2009.