Pe aceeași temă
Desi Rusia si-a ales un nou presedinte, ar fi prematur sa aruncam politica externa putiniana la cosul istoriei. In cadrul Summit-ului UE-Rusia din octombrie 2007, Putin, ironic, se declara "nedumerit" fata de bucuria sau tristetea liderilor europeni privind ultima sa participare in calitate de presedinte la o astfel de intrunire. Amuzamentul afisat de presedintele rus era de inteles. In timp ce majoritatea incerca sa descifreze ce inseamna formula "exercitarea rolului semnificativ in politica rusa", Putin deja stia forma pe care o va imbraca aceasta.
Politica externa prezidentiala
Edificarea verticalei de putere in Rusia a afectat in mod direct procesul de luare a deciziilor de politica externa. Putin a perceput pluralismul institutional dezordonat si inflatia de actori implicati in acest domeniu ca pe un handicap major, care a exercitat pe parcursul anilor e90 o constrangere nesanatoasa asupra presedintelui si a diminuat din eficienta structurilor statale in apararea intereselor nationale pe arena internationala. Monopolizarea puterii de decizie la Kremlin, inclusiv in afaceri externe, declansata in primul mandat al lui Putin, era chemata sa asigure preeminenta presedintelui in stabilirea agendei, sa reduca sau sa elimine influenta elitelor, in special financiare, din epoca lui Eltin, sa garanteze subordonarea si sa impuna controlul asupra actorilor responsabili pentru implementarea deciziilor luate la varf. In urma masurilor de disciplinare institutionala si individuala, procesul de luare a deciziilor in politica externa capata un grad sporit de "secretizare", iar administratia prezidentiala se transforma in principalul centru de coordonare a eforturilor birocratiei specializate in vederea realizarii hotararilor adoptate in cercul restrans al presedintelui. In aceasta schema, Ministerului de Externe i-a revenit functia de executie, mai ales in domenii in care institutia detine expertiza exclusiva (dezarmare, neproliferare), in timp ce orice reziduuri de influenta din partea comunitatii academice nu mai sunt tolerate.
Concentrarea puterii de decizie la Kremlin, in relatie stransa cu recastigarea controlului asupra segmentului important al spatiului informational, i-a permis lui Vladimir Putin sa-si impuna, fara prea multa rezistenta in interiorul tarii, propria viziune asupra locului Rusiei in sistemul international, precum si metodologia de urmat pentru asigurarea acestuia. Proiectia lui Putin este extrem de ambitioasa - Rusia, o "mare putere suverana", adica un actor international independent din punct de vedere strategic, neangajat in aliante permanente (cu exceptia celor in care joaca rolul hegemonic), care exercita o influenta politico-economica pluriregionala cu impact semnificativ la nivel global. Denuntand dilema rusa "Vest sau Est" ca fiind una falsa, Putin aluneca in determinismul geopolitic, atribuind Rusiei, in virtutea pozitiei sale geostrategice, propensiune mondiala. Asumarea acestei viziuni a generat formularea unei strategii multivectoriale care trebuia sa permita Moscovei sa mentina echidistanta fata de principalele puteri sistemice, ceea ce contribuie la maximizarea influentei Rusiei.
Azimut vestic
Putin nu a facut exceptie fata de alti lideri rusi si, in ciuda orientarii externe multidirectionale, relationarea Rusiei cu Occidentul a reprezentat principala sa obsesie. Prin dimensiunea vestica a politicii externe, Putin a cautat, dupa declinul prelungit din anii e90, sa echilibreze relatiile cu puterile europene majore si SUA, care i-ar aduce, in consecinta, o implicare activa in procesul de luare a deciziilor in interiorul Occidentului institutionalizat.
In vederea redresarii relatiilor cu Occidentul in contextul post-Kosovo 1999, Putin a lansat o ofensiva de recucerire a simpatiei in Vest resuscitand "parteneriate strategice", initial cu UE si mai tarziu cu SUA. Imediat dupa atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, Rusia s-a grabit sa-si asume rolul unui partener important in razboiul global impotriva terorismului si al unui actor predictibil, capabil sa garanteze securitatea energetica a Occidentului. Jucand cartea unui partener indispensabil in noul mediu strategic international, Putin a militat pentru un rol substantial al Rusiei in formularea Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA) si a solicitat avansarea relatiei Rusiei cu NATO la un nivel superior, lucru formalizat prin declaratia comuna de la Roma (2002) si instituirea Consiliului NATO-Rusia (CNR). Speculand instabilitatea in Orientul Mijlociu si necesitatea SUA si a Europei de a avea surse sigure de energie, Rusia a oferit Occidentului contracte in domeniul energetic. In acest fel, Putin a incercat in mod subtil sa strecoare influenta rusa in culoarele unde se luau decizii politico-militare cruciale pentru Occident si sa creeze interdependenta asimetrica sectoriala in favoarea Rusiei, de pe pozitii de furnizor strategic de energie pentru ambele maluri ale Atlanticului.
La scurt timp, Kremlinul constata ca UE intentioneaza sa-si dezvolte PESA independent, atribuind Rusiei statutul de tara terta. NATO nu ofera drept de veto Moscovei (rezervat exclusiv tarilor membre), iar membrii Aliantei se prezinta la sedintele CNR cu o pozitie comuna adoptata; parteneri de dialog energetic, preocupati de derapaje democratice in Rusia (in special asaltul asupra Yukos-ului), solicita transparenta si descentralizare drept baza pentru o cooperare aprofundata in domeniul energetic. Toate acestea, adaugate la activismul sporit UE/NATO in spatiul CSI si "revolutia portocalie" din Ucraina, au fost percepute de presedintele rus ca o "concurenta geopolitica neloiala", un efort de marginalizare sistematica a Rusiei si tentative de a se implica in afacerile sale interne.
Pornind de la optimismul exagerat cu privire la traiectoria ascendenta pe care a avut-o Rusia pe plan economic, Putin a decis sa imprime, in al doilea mandat, dimensiunii vestice a politicii externe mai multa agresivitate. Miscarea a fost incurajata de adancirea problemelor SUA in Irak si nereusita primei incercari de reforma institutionala a UE (referendumul din Franta si Olanda, 2005), ambele percepute de Moscova ca semne de slabiciune ce trebuie speculate. Kremlinul a declansat o campanie sistematica de hartuire a investitorilor straini in sectorul energetic (British Petroleum sau Shell), in vederea preluarii controlului asupra proiectelor dezvoltate in Rusia. In acelasi timp, Moscova a promovat bilateralism privilegiat in raport cu unele state europene, pentru a neutraliza sau obstructiona formarea pozitiei comune in privinta Rusiei si pentru a negocia acorduri avantajoase, care sa faciliteze penetrarea Gazprom pe pietele europene. De asemenea, Kremlinul a lansat doua proiecte alternative de gazoducte (North Stream si South Stream) care sa ocoleasca tarile-tranzit problematice pentru Moscova si sa descurajeze proiecte paneuropene (Nabucco) cu potential negativ pentru pozitia sa de cvasimonopol in livrarea gazelor din regiunea Caspica. Ambitia de autoafirmare, dorinta de a renegocia intelegerile din anii e90, divizand in acelasi timp Occidentul, au stat la baza discursului lui Putin de la München, a suspendarii aplicarii tratatului Fortelor Conventionale Armate in Europa (FACE), a intransigentei in cazul Kosovo, a retoricii agresive pe problematica scutului antiracheta in Europa (desi Rusia a fost anuntata din timp de Washington asupra instalarii acestuia) si a extinderii Aliantei spre Est. Drept urmare, aceste elemente "inovatoare" in politica externa rusa au determinat Occidentul sa-si reevalueze angajamentul fata de "parteneriatul strategic" cu Moscova. Asadar, Rusia lui Putin a esuat sa formuleze o relatie pozitiva cu Occidentul.
Vectorul oriental
In Orientul Mijlociu, Kremlinul a fost preocupat de neutralizarea sprijinului politic si economic de care se bucurau rebelii ceceni in tarile arabe. In acest sens, Rusia a relansat dialogul politic si cooperarea la nivelul serviciilor de securitate cu o serie de tari din regiune. De asemenea, prin participarea regulata la summit-urile Organizatiei Conferintei Islamice si obtinerea statutului de observator in aceasta organizatie, Moscova s-a angajat intr-un efort constant de apropiere simbolica a Rusiei de lumea musulmana. Un alt obiectiv major pe care l-a urmarit Rusia l-a reprezentat recastigarea si extinderea pietei regionale de desfacere pentru industria sa de aparare, precum si initierea unor proiecte comune in domeniul energetic. Prin intermediul Rosoboronexport, Gazprom si Lukoil, Kremlinul a reusit sa incheie o serie de acorduri avantajoase cu Iran, Egipt, Siria, Irak, Yemen sau Algeria. Dincolo de motivatii comerciale, Rusia a trimis un semnal catre Occident ca nu se va multumi cu un rol pasiv in cadrul cvartetului pentru pace in Orientul Mijlociu si, in cazul in care i se va refuza un rol mai activ, este gata sa sporeasca pretul actiunilor diplomatice ale Washingtonului in regiune. Aceasta viziune a primit confirmarea in al doilea mandat al lui Putin, prin vizita reprezentantelor Hamas in Rusia.
O componenta importanta in cadrul directiei orientale l-a jucat parteneriatul Moscovei cu Beijing, dialogul economic si politic intensificat cu Delhi si interactiunea Rusiei cu structurile economice regionale in Asia-Pacific. Kremlinul a intreprins o serie de masuri in vederea adancirii cooperarii cu Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est (ANASE) si si-a sporit substantial participarea la forumul Cooperarea Economica Asia-Pacific (CEAP), in cazul ultimei organizatii Rusia obtinand dreptul de a gazdui summit-ul din 2012 la Vladivostok. In acelasi timp, Kremlinul incearca sa modereze ascensiunea Chinei in Asia Centrala prin intermediul Organizatiei de Cooperare de la Shanghai (OCS) si sa utilizeze acest forum pentru a limita influenta Occidentului in regiune.
O serie de probleme, cum ar fi nerecunoasterea contractelor pre-Saddam in Irak, reticenta Israelului fata de initiativa de mediere a Moscovei, politica duplicitara fata de Iran si impactul asupra relatiilor cu Occidentul, dispute generate de calitatea proasta a unor echipamente militare livrate sau intarzierea in executia contractelor pentru India, tensiuni comerciale sino-ruse si intensificarea competitiei in Asia Centrala, ridica semne de intrebare cu privire la beneficiile si sustenabilitatea strategiei implementate.
Vecinatatea apropiata
Spatiului exsovietic, pe parcursul celor doua mandate ale lui Putin, i-a fost rezervat un loc central, succesul in "vecinatatea apropiata" fiind, in perceptia Kremlinului, o preconditie esentiala pentru instalarea deplina a Rusiei in pozitia de "mare putere suverana". Nu in ultimul rand, spatiul exsovietic face legatura Rusiei cu lumea din jur prin infrastructura (cai ferate, conducte, retele electrice, baze militare etc.), iar aspiratiile hegemonice au facut ca Rusia sa doreasca preluarea sau intarirea controlului asupra liniilor de comunicare economica si militara. Prin urmare, discursul traditional cu privire la mostenirea istorica comuna, importanta limbii ruse si necesitatea prezervarii spatiului umanitar comun a fost suplinit de o serie de masuri sectoriale care sa aduca Rusiei rezultate palpabile in aceasta regiune.
Rusia se declara motorul proceselor de integrare in vecinatatea apropiata, insa Putin din start denunta Comunitatea Statelor Independente drept organizatie incapabila sa realizeze obiectivele Moscovei. Intalnirile in cadrul CSI se transforma intr-un forum de discutii si consultari intre sefi de state, deseori utilizate pentru solutionarea disputelor sau impulsionarea relatiilor bilaterale aflate in criza. In acelasi timp, Rusia lui Putin a realizat inventarul institutional si a propus conceptul imprumutat din Europa a unei "CSI cu mai multe viteze", lansand mai multe proiecte institutionale in domeniul economic (Spatiul Economic Comun) si militar (Organizatia Tratatului Colectiv de Securitate).
Tentativele de proiectare a fortei prin intermediul institutiilor au fost dublate de penetrarea deseori agresiva a capitalului rus pe pietele CSI. Pe langa cele mai performante intreprinderi economice preluate la preturi mult subevaluate, statul rus isi extinde influenta asupra sectoarelor strategice, cum ar fi caile ferate, conducte de gaze sau retele electrice.
In ceea ce priveste "conflictele inghetate", politica Rusiei a alternat intre rolul de putere statu-quo, care obstructioneaza solutionarea acestora, si putere revizionista, care incearca unilateral sa transeze conflicte in favoarea sa. Anume, prin aceasta prisma trebuie privita rezistenta Rusiei de a schimba formatul negocierilor sau de a internationaliza misiunile de mentinere a pacii: Memorandumul Kozak pentru Moldova din 2003 si masurile indreptate impotriva integritatii teritoriale a Georgiei, adoptate de guvernul rus in 2008.
Prin politica de vecinatate promovata in ultimii ani, Rusia a inregistrat in mod incontestabil o serie de succese, dar si esecuri diplomatice de proportii. Totusi, in ciuda eforturilor depuse, tendinta de pulverizare a spatiului exsovietic candva unitar, diversificarea influentelor in zona si reorientarea unor state spre actori regionali mai atractivi nu a putut fi inversata de Moscova. Dimpotriva, Kremlinul a promovat proiecte de integrare economica gandite birocratic si neviabile in realitate, iar expansiunea in sectorul energetic si politicile monopoliste in acest domeniu au provocat efecte perverse, cu repercusiuni importante pe termen lung in relatiile cu o serie de state cheie in CSI si Occident.
Epilog. Politica externa medvediana?
Teoretic, in fata noului presedinte rus exista trei optiuni in definirea comportamentului pe plan extern: apropierea de Occident, cu integrarea graduala in institutiile sale pe termen lung, opozitia manifestata in contrabalansarea agresiva a Occidentului sau persistenta in pastrarea independentei strategice prin multivectorialismul selectiv. Practic, Dmitri Medvedev va activa in sistemul politic trasat de predecesorul sau, care, in virtutea functiei preluate la instalarea noului presedinte, va continua sa exercite influenta politica semnificativa. De aceea, in absenta unor "megacataclisme" internationale, cel mai probabil pe termen scurt si posibil mediu, Medvedev va miza pe continuitate in politica externa. Nu este exclus faptul ca, pana la alegerile din SUA si instalarea noii administratii la Casa Alba, liderul de la Kremlin sa fie tentat sa se focalizeze pe directia europeana, incercand sa confirme astfel presupusele aspiratii liberalo-europene si posibil sa culeaga primele laude pentru inceperea negocierilor pentru un nou tratat cu UE.
