Politica si literatura lui Emil Constantinescu

"In domeniul literaturii, totul este minunat. Lucrurile incep sa devina cu adevarat deranjante, pentru mine, cand tratam viata ca literatura, cand evitam recursul la un adevar la care avem acces." Afirmatia aceasta a lui Emil Constantinescu din interviul pe care-l acorda lui Ovidiu Simonca - excelent interviu - in Observator cultural nr. 160 (10-16 aprilie 2008) imi da ocazia sa spun cateva lucruri despre comunicarea faptelor prin limbaj si despre relatia primelor cu ultimul din perspectiva adevarului.

Interviul lui Emil Constantinescu vine ca urmare a unui amanunt de culise de la Gala Premiilor Observatorului cultural. Premiul redactiei i-a fost oferit lui Neculai Constantin Munteanu, fosta voce a Europei Libere si a unei carti: Ultimii sapte ani de-acasa. Un ziarist in dosarele Securitatii (Curtea Veche, 2007). In loja, se afla si fostul presedinte. Ovidiu Simonca, redactorul-sef adjunct al revistei, a citit scrisoarea deschisa adresata de N.C. Munteanu redactiei Observatorului, in care, printre altele, autorul scrie referitor la posibilii dedicatari ai cartii: "Ion Iliescu iese din discutie. A fost si este un comunist ipocrit care a facut tot ce i-a stat in putinta pentru a-i acoperi pe securisti. La fel Emil Constantinescu, invins de securisti inainte de a fi incercat sa se lupte cu ei. Nu-mi ramane decat sa dedic aceasta carte domnului Traian Basescu, primul presedinte care a condamnat regimul comunist din Romania (...)". Acest "la fel" nu-l onoreaza, ce-i drept, pe premiant. Pentru ca, din graba, locutiunea se poate referi atat la un gest (al lui N.C. Munteanu de a-i dedica volumul), cat si la o calitate: Emil Constantinescu nu este, desigur, un comunist ipocrit.

Auzind acest text la microfon, Emil Constantinescu a parasit sala in care intrase de putina vreme. Revine acum, intr-un amplu interviu. Ce-l deranjeaza pe fostul presedinte roman in Romania de astazi? Cel mai mult, din cate si cat exprima in aproape trei pagini de revista, umbra in care stau ascunsi adevaratii eroi ai epocii comuniste. Citez: "Noi asistam la un fenomen in societatea romaneasca: dezbaterea este dominata de dramele reale ale fostilor colaboratori ai Securitatii". Si mai citez: "Ma intreb retoric si ii intreb pe cei care va citesc pe dumneavoastra: de ce eu nu sunt santajat niciodata? I-am invitat pe toti sa fiu si eu obiectul unui santaj. Raspunsul meu este foarte clar: aveti ceva de dezvaluit? Aveti vreun document? Dati-l publicitatii! Eu stiu ca nu exista. Acest cuvant de care se abuzeaza, santaj, este valabil atunci cand ai comis ceva ce a contravenit unor dispozitii legale sau reguli morale".

Sa separam acum literatura de fapte. De cand l-am votat eu pe domnul Constantinescu, in 1996 - primul meu vot -, am inteles ca noocratia e foarte periculoasa. Altfel spus, am inteles ca, desi votam ca si cand viata ar fi literatura, ea ne demonstreaza apoi ca e doar (sau "tocmai") viata si ne darama fantasmele cum face bila cu popicele. Desi avem nevoie de literatura, se pare totusi ca literatura are mai multa nevoie de viata: estetica cotidianului sta marturie. Emil Constantinescu a fost, rand pe rand, personaj de roman, presedinte de tara si, apoi, iar, personaj.

Mai intai, candidatul CDR a fost protagonistul unui roman metafizic. Pe vremea in care credeam in alb si negru la fel de puternic si orb cum cred astazi ca nu e bine sa crezi orbeste, pe vremea in care credeam in puritate tot atat cat si-n putreziciune, Emil Constantinescu a aparut la fix pentru a autentifica povestea salvarii Romaniei de diavolul comunisto-securist. Inconjurat de un alai de poeti si preoti, de figuri pioase (dar si cu adevarat eroice, cum a fost Corneliu Coposu), Constantinescu inainta pe calul alb cu sabia excaliburiana in mana, cal si sabie pe care inchipuirea colectiva i le imprumutase pentru a separa apele si pentru a repara sacrilegiul restauratiei. Student la Litere, m-am identificat cu acest erou al dreptatii si mi-am spus ca Romania s-a trezit la realitate.

Or, eu am trait, atunci, viata ca literatura. Intre 1996 si 2000, realitatea era, dimpotriva, foarte cenusie. Victor Ciorbea si Radu Vasile sunt astazi invitati la OTV. Atunci, erau arhanghelii. Dupa ce Constantinescu l-a adus pe Clinton la Bucuresti, parca vedeam limanul. Dar n-a fost asa: coalitia s-a facut franjuri, salariul meu de profesor la liceu, care oscila in jurul a 50 de dolari pe luna, s-a topit la FNI - dar nu-i nimic, a fost un gest patriotic: stiu ca am dat o mana de ajutor pentru ca Romania sa aiba astazi un miliardar in euro. Cat a zabovit in realitate, Emil Constantinescu nu pare sa fi facut nimic. Desigur, discursul lui ma contrazice. El a luptat. A fost singurul, spune in interviu, "care a invins Securitatea". Pentru mine, un om care sta la bloc in Balta Alba si care, acum, nu se poate plange de o viata de restriste, reusita aceasta nu face sens. Eu nu stiu ce inseamna "a invins Securitatea", atata vreme cat n-am aflat nimic nou pe vremea aceea, nici despre teroristi, nici despre criminalii politici, atata vreme cat nu m-am simtit mai bine in Romania decat in anii 1990-1996. Aceea a fost perioada in care Emil Constantinescu a iesit din carti si a actionat. Atunci a facut tot ce avea de facut ca presedinte - pentru ca pe mine unul nu ma intereseaza credinta lui religioasa.

Dupa ce a pierdut acolo, Emil Constantinescu s-a intors in propriul sau roman pentru a infatisa adevarata realitate pe care am trait-o. File de roman sunt si aceste pagini de interviu, dar avem de-a face acum nu cu un roman prospectiv sau chiar cu textul prescriptiv pe care-l citeam - si-l traiam - cu nesat pana prin 1997, ci cu un roman istoric scris prost si destul de incoerent. Emil Constantinescu a ajuns iar sa comunice adevaruri. El, care stia ce se va intampla daca va fi ales presedinte, acum stie ce s-a intamplat. Adevarul. Adevarul este, pentru domnia sa, care-l invoca atat de des, un cuvant. Literatura evita, spune cu multa indreptatire, "recursul la un adevar la care avem acces". Da, ea evita alt adevar decat acela al propriilor cuvinte. Aici, Emil Constantinescu se afla intr-o mare eroare: dansul nu poate vorbi despre adevar decat ca tema de discurs. Nu pentru ca n-are dreptul, ci pentru ca n-are sens. E drept, nu a facut nimic cu care sa poata fi santajat. Si, desigur, Traian Basescu se afla departe de acest statut moral. Dar, aducand in discutie statutul moral, importanta lui nu are valoare decat in fata celor care au relatii directe cu persoana in cauza sau in cazul unui formator de opinie. Eu nu-mi fac iluzii ca presedintele de acum al Romaniei e vreun sfant. Dar, sincer, nu de sfinti duce lipsa Romania, nici de lichele. Duce lipsa de oameni care, in conditiile date - Securitate, omerta etc. -, sa poata carmi cat mai drept si inainta cat mai repede. Un presedinte de tara trebuie sa fie un profesionist, la fel ca orice om angajat intr-o functie, investit cu o responsabilitate practica, intr-o societate laica. Pentru ca reculul istoric ne da voie sa apreciem acum mult mai detasati, Romania dinaintea anului 2000 a fost la fel de maniheista ca cea de dinainte de 1989. Sigur, lucrurile au evoluat. Pana in 1989 stiam ce e raul si intrezaream locul binelui; dupa, locul binelui a inceput sa ia forma unei retele care comunica ocult cu raul, dar ne ramasesera atatea de condamnat si atatea de dorit. Ati observat, ne place sa judecam, implicarea afectiva in istorie tine adesea chiar de foame, de iubire si de intelepciune. Dupa 2000, reperele morale s-au dezintegrat. Obiectele pe care le numeau s-au transformat in entitati efemere si miscatoare, identificarea morala a realitatii a cedat in fata identificarii ei deictice: aici, acum, e bine sau rau. Binele si raul au devenit calitati intr-o ontologie a duratei, calitati care cer expertiza cu raspundere limitata si resping abordarea impersonal-metafizica. Cel putin in politica.

Am eu mintile dezvrajite sau, poate, astept o noua vraja care sa mi le ia. Unii dintre noi cred ca a venit odata cu presedintele in exercitiu. Eu, nu. Eu vad doar ca primarul Sectorului 3, in care locuiesc, a facut multe lucruri bune in timpul mandatului sau si as vrea sa-l realeg. Chiar daca aflu ca a colaborat cu Securitatea si chiar daca aflu ca n-a citit niciodata Dostoievski sau Ana Blandiana, chiar daca nu compatimeste victimele comunismului. Nu-i cer sa faca nimic din ceea ce l-ar transforma in erou metafizic. Nici sa fie in afara santajului. Nu ma intereseaza asta, am problemele mele. Vreau sa traiesc intr-un cartier frumos si, in ceea ce priveste valorile umane in care cred, nu-i cer sa-mi fie nici tata, nici maestru. Si, daca vreau sa aflu adevaruri, ajunge sa citesc ce mai spune Emil Constantinescu in interviuri, Ion Iliescu despre revolutie si Herodot despre daci. Dar n-am astfel de curiozitati. Stiu doar ca ceea ce se spune nu e totuna cu ceea ce se face. Si, oricum, poti spune multe, ramai cu ceea ce faci. Cei pentru care a spune inseamna a face se numesc scriitori. Eu sunt unul dintre ei.