Pe aceeași temă
Un laborios rechizitoriu in forma de studiu istoric si filosofic de factura universitara este de fapt masiva carte despre Cioran, Eliade si Ionesco publicata de Alexandra Laignel-Lavastine*, cercetatoare franceza specializata in istoria politica si culturala a fostei Europe de Est, a Romaniei in special.
Desi autoarea precizeaza in repetate randuri ca nu a avut intentie “inchizitoriala” si ca a dorit sa evite “logica procesului, a istoriei-tribunal”, atitudinea sa este fundamental una de procuror. “Trebuie arsi Mircea Eliade sau Emil Cioran?”, se intreaba Alexandra Laignel-Lavastine in ultimul capitol, pentru a raspunde ca nu asta e propunerea sa, adaugand insa imediat ca revine cititorului sa decida (“Au lecteur d’en disposer”). In termeni de tribunal real, juratilor. Asa cum acestia, odata dosarul prezentat, urmeaza sa delibereze si sa pronunte sentinta, si “cititorul” acestei carti-ancheta va hotari, el, daca “trebuie arsi Mircea Eliade sau Emil Cioran” ori nu. Cititorul, fiindca suntem in cultura si nu la tribunal, intelectuali si nu politisti, anchetatori sau magistrati, desigur. Cronicile aparute in publicatii franceze evita de altfel rareori termenul “ancheta”, cateodata insotit si de calificativul “nemiloasa” (cronica din Le Nouvel Observateur), ba chiar facandu-se neasteptate apropieri ale cartii de un gen in principiu neavand nimic in comun cu o cercetare academica (“Niciodata razboiul ideilor nu fu mai aproape de romanul politist”, in Le Point). Sub impresia dezvaluirilor anchetei, un cronicar nu ezita sa vorbeasca despre “prabusire”, Prabusirea imperiilor romanesti (in Libération), iar un altul despre retusarea “statuilor altadata de marmura” (Le Point), acum, se deduce, confectionate din ceva mai putin pretios, de nu chiar demolate, fiindca “retusarea” unei statui prin schimbarea materialului implica oarecum obligatoriu distrugerea celei initiale... Iar cronicarii francezi nu se insala in privinta sensului si a caracterului acestei carti.
Sub titlul Cioran, Eliade, Ionescu: uitarea fascismului, cei trei sunt “dovediti” ca tainuitori vinovati ai unor grele culpe. Primii doi, sustine Alexandra Laignel-Lavastine, au fost antisemiti si legionari (sau legionaroizi), de la inceputurile activitatii lor, in Romania interbelica, si pana la moarte, toata opera lor fiind impregnata, si nu in aspecte secundare, de antisemitism si fascism. Al treilea, Eugen Ionescu, e vinovat ca nu i-a denuntat public pe cei doi ca (fosti) fascisti; mai mult, el si-a ingaduit sa fie prieten cu ei, cu toate ca fusese, in Romania, antifascist si mai avea si o catime de sange evreiesc, motiv pentru care, se sugereaza, nu devenise, si el, antisemit.
Omisiune de denunt se numea, in Romania stalinista a anilor ‘50, culpa de care este acuzat Eugen Ionescu in aceasta carte ce are de fapt aspectul simbolic al aducerii celor trei in boxa sub povara unor acuzatii categoriale (antisemitism, fascism). Perioada in care asemenea acuzatii erau folosite pentru a se rosti sentinta odata cu si prin insasi formularea lor.
Cu aplicare la legionarism, mecanismul a fost impecabil descris de Stelian Tanase in Anatomia unei mistificari (ed. Humanitas, 1997), carte despre ultimul mare proces politic din epoca stalinista a comunismului romanesc, procesul lotului Noica-Pillat. Acest proces a fost pus sub semnul incadrarii acuzatilor la “legionarism” fiindca, noteaza Stelian Tanase, el trebuia prezentat ca un “proces menit sa pedepseasca ceea ce omenirea condamnase in anii ‘40, prin victoria militara, prin denazificare, prin procesele care au urmat”, drept “un proces care impiedica resurectia fascismului”. Torturati, maltratati, arestatii au sfarsit prin a recunoaste ca au avut “legaturi cu legionarii fugiti peste granita, Cioran Emil si Mircea Eliade” sau macar ca au “citit lucrarile fugarilor legionari Cioran Emil si Eliade Mircea, introduse in tara in mod clandestin”, cum s-a spus in rechizitoriul procurorului militar (Anatomia..., p. 377-378).
Una dintre tezele Alexandrei Laignel-Lavastine este ca Eliade si Cioran si-au putut ascunde cu usurinta trecutul legionar pentru ca el era ocultat de regimul comunist din Romania: ciudata ocultare, de vreme ce in 1960 fusesera condamnati la ani grei de puscarie o multime de intelectuali pentru vina de a fi citit ori de a fi avut legaturi cu “legionarii fugari Cioran Emil si Eliade Mircea”.
Si nu atat ciudata, in fond, cat inventata. Caci, daca se poate presupune ca invocarea celor doi “legionari fugari” se petrecuse in secretul beciurilor Securitatii si al salii de tribunal, neiesind la lumina publica decat dupa 1989, cercetarea cartilor si a publicatiilor din Romania anilor 1948-1964 arata ca despre legionarismul lor din anii ‘30 si de dupa ramanerea in Occident s-a scris, in realitate, suficient de mult pentru a se elimina cu desavarsire teza ocultarii. Si s-a scris in termeni sau dupa metode care sunt ciudat de asemanatoare cu unele dintre formularile din cartea Alexandrei Laignel-Lavastine. Iata doua exemple.
In decembrie 1956, intr-un articol aparut in Viata Romaneasca, se putea citi ca “scaldat in noroiul tuturor tradarilor, Emil Cioran si-a «perfectionat» in strainatate puterea de a impusca” (citat dupa Ana Selejan, Literatura in totalitarism, 1957-1959, Cartea Romaneasca, 1999, p. 29). Aproape doi ani mai tarziu, la 11 septembrie 1958, Gazeta literara publica un articol unde un citat din Cioran - “Lasat in pace, trupul nostru se inchide intr-un orizont ascuns. Dar, indata ce il supunem chinurilor, el ascute perceptiile noastre si ne largeste perspectivele” - este comentat printr-o acolada sarcastica: “Am inteles, in sfarsit, de ce vor fascistii sa chinuie, prin razboi, trupurile noastre; ca sa ne largeasca perspectivele” (citat dupa Stelian Tanase, p. 163-164).
Sa fie oare mai greu de cercetat cartile si publicatiile decat arhivele?! Afirmatia autoarei ca sub regimul comunist trecutul celor doi ar fi fost in Romania tinut sub obroc nu are acoperire documentara. Ea joaca insa un rol important in arhitectura cartii ce sfarseste prin a se intreba daca trebuie sau nu “arsi” Eliade si Cioran.
Imunitati fictionale
Radu Grielescu, un personaj din Ravelstein, cel mai nou roman al scriitorului american Saul Bellow (premiul Pulitzer de trei ori, premiul Nobel pentru literatura in 1976), este un profesor de origine romana. Somitate stiintifica si agreabil conviv, el cauta cu tot dinadinsul amicitia unui scriitor evreu (actiunea se petrece in Statele Unite, spre sfarsitul secolului XX). O face pentru a-si asigura o “acoperire”, fiindca in tineretea lui romaneasca fusese “un fascist”, un “hitlerist”. Un “antisemit”, fost “partizan al lui Nae Ionescu, intemeietorul Garzii de Fier” (citatele sunt date dupa versiunea in limba franceza, ed. Gallimard, 2002; aici, p. 147). Se sugereaza ca ar fi fost intrucatva implicat in “masacrele din Bucuresti”, cand “de carligele abatorului erau spanzurati oameni ce erau macelariti - jupuiti de vii” si ca a fost “neindoios asociat cu asasinii” unui tanar prieten al sau, ucis “intr-o cabina de toaleta pentru barbati” (p. 232-233). Un abil bandit nazist travestit in savant este, de fapt, acest Grielescu.
La aparitia in Statele Unite, se mentioneaza intr-o recenzie din suplimentul literar al cotidianului francez Le Monde (19 aprilie a.c.), Ravelstein a fost atacat fiindca, roman cu cheie, a dezvaluit homosexualitatea lui Allan Bloom, autorul unei carti celebre (The Closing of the american mind, 1987). Acesta a fost identificat in personajul Ravelstein, care da si titlul romanului.
Un ecou remarcabil a avut romanul lui Saul Bellow si in Romania. Sub titlul Saul Bellow, Ravelstein: fictiune, memorie, istorie. Note pentru publicul romanesc, Sorin Antohi a publicat in doua numere consecutive ale revistei 22 (34 si 35 din 2001) un eseu analitic, unde, intre altele, se reproseaza scriitorului american “diabolizarea” lui Mircea Eliade, fiindca personajul Grielescu pe acesta il reprezinta. Lui Sorin Antohi i-au replicat Leon Volovici si George Voicu (22, nr. 42 din 2001), insa doar cel de al doilea s-a referit la identificarea Grielescu-Eliade. Acceptand ca “personajul in discutie are intr-adevar cateva date care-l sugereaza pe Eliade ca model originar”, George Voicu respinge insa aceasta identificare, scriind ca “Grielescu e finalmente doar un personaj, nu travestirea transparenta a istoricului roman al religiilor, nu Mircea Eliade pur si simplu”. O face pe temeiuri principiale, invocand “conditia epistemica a literaturii de fictiune” si denuntand “efectele siluitoare ale unui asemenea tip de lectura frapant politista, care trateaza romanul ca pe un «corp delict»”. Excelent, cu atat mai mult cu cat George Voicu nu e critic literar, ci politolog, specialist in antisemitism, nationalism, conspirationism etc.
Critic literar nu e nici Alexandra Laignel-Lavastine, ea este filosof si istoric. Si-a luat de altfel doctoratul la Paris in 1996 cu o teza despre Constantin Noica, vazut ca o “figura emblematica” a filosofiei nationaliste romanesti. Un adevarat tur de forta, opera lui Noica nefiind tradusa in franceza. Cu toate ca este filosof, Alexandra Laignel-Lavastine ignora, s-ar parea, “conditia epistemica a literaturii de fictiune”, pentru a folosi formularea de specialitate a lui George Voicu. Intr-un capitol intitulat Arta camuflajului, unde sunt dezvaluite diferitele procedee prin care cei trei infractori politici, Cioran, Eliade si Ionescu, si-au ascuns trecutul de nelegiuiri, romanul lui Saul Bellow este citat ca o proba dintre cele mai importante. Dupa Alexandra Laignel-Lavastine, acest roman “este extrem de revelator”, si anume “revelator al strategiilor sociale aplicate de Eliade pentru a indeparta banuielile despre trecutul sau antisemit”. Romanul lui Saul Bellow obtine acest statut, de document “extrem de revelator” in oricum coplesitorul dosar care este cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, intrucat “unul dintre principalii sai protagonisti nu este altul decat Mircea Eliade”, cum scrie autoarea fara sa-i pese deloc, dar deloc!, de “conditia epistemica”... etc. Procedand la “o lectura frapant politista”, cum bine denumea George Voicu lecturile care nu respecta “conditia epistemica”... etc., Alexandra Laignel-Lavastine chiar dezvolta pe cont propriu identificarea lui Mircea Eliade in personajul Radu Grielescu si o face cu atat mai sprinten cu cat numele personajului lui Bellow este socotit un fel de pseudonim al istoricului religiilor, ea precizand ca in roman este vorba de “Mircea Eliade (alias Prof. Radu Grielescu)”. Cum studiile universitare au autoritatea lor, chiar daca nu respecta “conditia epistemica”, in cronica din Le Point despre cartea Alexandrei Laignel-Lavastine se va spune ca “romanul Ravelstein descrie, prin intermediul personajului Grielescu, un Eliade asa cum era”... Asa cum era: nu numai antisemit, fascist camuflat, probabil participant la atarnarea evreilor in carlige de abator, la macelarirea si jupuirea lor de vii (cum e prezentat in roman personajul Grielescu), dar si, ca si cum n-ar fi fost de-ajuns pentru a se pune problema daca trebuie ori nu “ars”, asociat cu asasinii lui Culianu, chiar daca Eliade murise cu cinci ani inainte de uciderea acestuia. In romanul lui Saul Bellow, sugestia legaturii dintre Grielescu si asasinarea “tanarului sau prieten” - nenumit - este facuta intr-un mod extrem de sofisticat. Despre Grielescu se spune ca e “neindoielnic asociat cu asasinii”, dar afirmatia este facuta de un personaj care moare, in roman, inainte de uciderea acelui “tanar prieten”. Din aceasta incurcatura se iese prin procedeele fictiunii - despre personajul mort inainte de producerea asasinatului, care stie insa cu anticipatie ca Radu Grielescu (va) avea legaturi cu ucigasii care inca nu se manifestasera, se spune ca “totusi” anuntase corect ce avea sa se intample.
Logica fictiunii ingaduie si chiar stimuleaza asemenea explicatii fanteziste, dar logica unui studiu, a unei cercetari stiintifice aplicate nu este aceeasi. Personajele unui roman se bucura, asa-zicand, de imunitate fictionala; dar aceasta imunitate nu acopera si modul in care sunt prezentate, analizate ori evocate persoane, evenimente si situatii reale intr-un studiu istoric, fie el si unul “de investigatie”. Daca nu cumva mai ales in acest caz, al unei “anchete istorice”, procedeele si metodele de transfer in fictiune trebuie evitate. Precautie pe care insa Alexandra Laignel-Lavastine nu si-a luat-o. Dimpotriva. Iar efectele sunt uneori, vom vedea, de-a dreptul uluitoare.
* Alexandra Laignel-Lavastine — Cioran, Eliade, Ionesco: L’oubli du fascisme, PUF, Paris, 2002.
