Pe aceeași temă
Cand mi-a venit ideea, cu cateva saptamani inainte de moartea lui napraznica, sa-i dedic lui M A citi, a reciti, versiunea romaneasca a lui Rereading, am simtit ca ma achit de-o veche datorie; trebuia s-o fac cu zece ani inainte, la aparitia editiei engleze. Interesul meu pentru problemele lecturii deriva in parte din faptul ca eram profesor de literatura, ca invatam sa citesc texte literare pentru ca, la randu-mi, sa-i invat pe studentii mei sa citesca si sa reciteasca. Dar faceam asta ca un lucru de la sine inteles si in paralel cu predarea unor cursuri pe teme doar in subsidiar literare, cursuri despre conceptele fundamentale ale modernitatii, despre estetica modernitatii, despre istoria ideii de cenzura, despre literatura si ideologie etc. Cursurile de literatura universala pe care le tinusem la Bucuresti intre 1964 si 1973, cand am luat drumul exilului, presupuneau desigur lectura, dar numai ca un punct de pornire pentru consideratii mai largi despre miscari, curente, epoci sau stiluri culturale. Lectura propriu-zisa, cu lupa si apoi cu telescopul, si iarasi cu lupa, nu conta. Abia in Statele Unite, de prin 1984-'85 (cand M avea 7-8 ani si, dupa o perioada de bajbaieli medicale, i se pusese diagnosticul de autism), am inceput sa acord atentie, pe plan universitar, problemelor lecturii ca atare, nu totusi fara sa stabilesc o legatura, prin contrast, intre acestea si ceea ce invatam despre enigma dureroasa a autismului si despre dificultatile de lectura ale persoanelor cu autism. Dar multa vreme mi-am dat seama doar vag ca cele doua noi directii ale preocuparilor si reflexiilor mele erau de fapt convergente, ba chiar ca de la un punct incolo se suprapuneau.
Am inceput sa fiu deplin constient de aceasta abia in 1987-'88, cand proiectul cartii mele despre lectura/relectura se cristalizase in mintea mea si, mai ales, in toamna 1988, in timpul semestrului sabatic petrecut la University of Chicago. Acolo de altfel am inceput redactarea cartii, in paralel cu cercetarea arhivei Mircea Eliade la sectia de manuscrise si carti rare a Bibliotecii Regenstein. Intr-un fel, si aceasta avea o legatura, privata, cu M, caruia Mircea si Christinel Eliade ii erau nasi - botezul lui M, la o biserica romaneasca din Chicago, avusese loc cu 11 ani inainte; Mircea Eliade murise in 1986; Christinel, vaduva neconsolata, era inca in viata si o vizitam frecvent impreuna cu Néné Culianu.
Din lecturile mele despre autism, multe si haotice (de la o carte de orientare psihanalitica, ca aceea mai veche si depasita a lui Bruno Bettelheim The empty fortress: infantile autism and the birth of the self, care vedea autismul ca pe un blocaj traumatic constituit de o experienta infantila echivalenta cu aceea a unui prizonier intr-un lagar de exterminare nazist*, la cea scrisa de doi mari etologi, cunoscuti pentru studiile lor despre comportamentul animalelor, Niko Tinbergen si Elisabeth A. Tinbergen, Autistic children: new hope for a cure, din 1983, la aceea fundamentala - dar nu stiam pe atunci cat de importanta era - de Lorna Wing, Early Childhood Autism, din 1976, la studii recente, strict tehnice, din Journal of Autism and Developmental Disorders (pe care-l urmaream numar de numar), ajunsesem, osciland intre deznadejde, speranta si interesul pur intelectual pe care mi-l stimulau, la concluzia ca autismul e un intreg spectru de afectiuni cerebrale si psihice, mergand de la formele cele mai grave pana la cele mai apropiate de "normalitate", care se confundau adesea cu ea; si ca, lasand la o parte alte diferente, tipologice sau individuale, cele trei domenii psihologice in care se manifesta autismul sunt: limbajul, imaginatia si socializarea (adica perceptia semnelor comportamentale de recunoastere tacita a miscarilor corporale, a gesturilor, a privirilor celorlalti, care fac posibila comunicarea sociala si intelegerea nemijlocita a felului cum trebuie luate mesajele lingvistice orale: ca simple formule de politete, in serios, in gluma, in sens figurat etc.). In 1988, ma izbise mai ales notiunea absentei sau cvasi-absentei jocului imaginativ la copiii cu autism. De unde interesul meu pentru teoriile jocului si relatia lor cu lectura. Mi-am dat insa totdeauna seama ca acele trei disfunctii caracteristice autismului pe care le-am numit adineaori sunt legate intre ele, dar despre implicatiile si cauzele posibile ale acestei legaturi aveam sa aflu abia mai tarziu.
Pentru o vreme m-a convins ipoteza formulata de psihologii cognitivi, adepti ai asa-numitei "theory of mind", care parea a fi rezolvat enigma. Dar despre asta va veni vorba mai tarziu. Remarcasem mai de mult la M, care implinea atunci 11 ani, o anumita saracie a jocului imaginativ, desi doar partiala, caci intr-un tarziu ajunsese sa-i placa, mai ales cand era cu alti doi baieti de varsta lui, Daniel si Julian (Julian era si el banuit de o forma de autism, dar parintii lui, tatal, un distins compozitor de muzica experimentala, mama, o talentata soprana, se hotarasera sa ignore aceasta posibilitate, sa procedeze comme si de rien n'était), sa imite, impreuna cu acestia, personaje vazute la televiziune, sa le imite insa doar verbal, fara sa construiasca scenarii independente, actiuni posibile ale unor asemenea personaje, naratiuni mai extinse. Cu toate ca, plina de voiosie, imitatia era oarecum mecanica, nu parea a deschide portile imaginatiei.
Constatasem de asemenea ca dificultatile pe care M le avea la scoala, la lectura, proveneau si din aceea ca el nu reusea sa gaseasca imaginile mentale potrivite pentru cuvintele citite, ca aceste imagini nu se legau intre ele, ca le lipsea un context, fie acesta pur subiectiv. Neizbutind sa construiasca contextul mai larg, "real" sau "social", al textului citit, M nu izbutea sa construiasca acele punti inferentiale peste golurile din orice text finit (caci lipsa acestor "goluri", adica determinarea totala, care sa nu lase cititorului nimic de completat, nu poate fi conceputa decat intr-un text infinit). Chiar in clasa a IV-a sau a V-a el citea incet si cu glas tare, sau soptit, pronuntand fiecare cuvant, uneori repronuntandu-l, cand realiza ca prima pronuntie fusese gresita, ca suna fals in melodia verbala pe care urechea lui interioara o auzea distinct. Aceasta incetineala avea desigur o legatura cu formarea imaginilor mentale corespunzatoare, dar asta nu era intreaga explicatie.
Principala lui dificultate, pe care eu o numisem "lipsa de simt narativ", era aceea de a integra ce citea intr-un context, intr-o schema, intr-o situatie imaginata, intr-o poveste in care se intampla lucruri asteptate si neasteptate, in care intrebari sau enigme apar in mintea cititorului si capata un raspuns abia mai tarziu. Problema lui, ca cititor, era ca nu stia ce sa astepte, ca nu ghicea (fie si gresit) ce va urma, ca urmarea textul fara anticipari sau schimbari de perspectiva, ca procesa informatia serial si doar auditiv. In prima copilarie ii placuse mult sa i se citeasca povesti cu glas tare, dar ii era greu sa rezume fara ajutor ceea ce ascultase. Sa fi fost placerea lui mai ales derivata din ascultarea cuvintelor ca o muzica, si desigur din prezenta umana a cititorului, din faptul ca lectura era pentru el linistitoare, ca se simtea bine in focarul atentiei celuilalt, invaluit, protejat, odihnindu-se si uitand de solicitarile atat de complexe (in ciuda aparentelor) ale vietii cotidiene si ale dialogului cotidian, in care replica presupune totdeauna raspunsul (si adeseori il are chiar inscris in ea)? Sa fi fost placerea lui fara legatura cu sensul cuvintelor si frazelor pe care le auzea?
In 1988, pornind de la problema jocului imaginativ la copii, am facut lecturi destul de intinse in materie de psihologia copilului, de formare a conceptelor in cursul dezvoltarii acestuia (cu accentul pe scrierile intemeietorului psihologiei genetice, Jean Piaget), dar si in materie de studii (antropologice, psihologice, istorice si culturale) asupra jocului in sine (am reluat Homo ludens de Johan Huizinga, pe care-l citisem mai de mult, l-am citit pe Roger Caillois si comentariile critice prilejuite de Les jeux et l'homme, l-am descoperit pe Gregory Bateson cu ale sale mai vechi, dar atat de stimulatoare inca teorii despre joc ca fictiune din Steps toward an Ecology of Mind). Intr-o scurta calatorie la Paris, la sora mea, Marina Pascot, am descoperit intr-o librarie o carte chiar pe tema care incepuse sa ma fascineze: La lecture comme jeu (1986), un studiu in mare masura psihanalitic, pe care l-am citit in avion, in zborul de intoarcere, cu creionul in mana, dar care nu m-a satisfacut decat in parte. In toamna lui 1988, am scris poate o treime din partea a III-a a lui A citi, a reciti, intitulata Jocurile lecturii.
De-a lungul anilor, am continuat sa citesc despre autism si am reusit sa-mi formez o imagine mai coerenta despre aceasta afectiune care, cum am mai spus, nu se deosebeste cu nimic de "normalitate" pana la varsta de doi-trei ani si care, in anumite cazuri, poate coexista cu "normalitatea" (in sensul de functionare "normala" in societate), in cursul unei vieti intregi. Marea enigma ramanea insa. Ceea ce inteleg mai bine acum - o intelegere care a fost din nefericire neputincioasa in a-l ajuta M - e caracterul "modular" al functiunilor psihice, faptul ca fiecare dintre ele depinde de mai multe sisteme sau subsisteme cerebrale, a caror coordonare este de o complexitate crescanda, pe masura ce cercetarea avanseaza. Carei microdisfunctii i se datoreaza autismul? Sunt tot felul de teorii, care au cel putin meritul ca permit ipoteze si contraipoteze, deocamdata nefalsificabile. Asupra acestora, si a meditatiilor ocazionate de ele, voi reveni. Oricum, cartea mea despre lectura/relectura ar fi trebuit sa i-o dedic de la inceput lui M. I-o datoram lui, chiar daca n-avea s-o citeasca niciodata.
"Romana - limba a exilului, multa vreme"
Imi propusesem sa scriu aceste pagini in englezeste, pentru ca multe dintre insemnarile mai vechi, pe care le voi introduce in cronologia in zig-zag a acestui portret in timp, provin dintr-un jurnal dedicat exclusiv lui M in limba engleza. Abia azi am deschis, nu fara emotie si fara o anumita teama pe care mi-o inspira lucrurile pe care le-am pus pe hartie mai de mult (recitesc mult, dar nu-mi place sa ma recitesc), binder-ul rosu intitulat Diary M (April 8, 1993 - January 8, 1998). Fara sa-mi dau seama, fara sa ma gandesc, a trebuit totusi sa incep sa scriu aceste pagini in romaneste, in limba pierduta si regasita, in limba pe care M n-o stia. Am incercat, cand era copil mic, sa-i dam o educatie bilingva, dar copiii sunt pragmatici, daca se pot face intelesi intr-o limba, si in casa si in afara casei, o prefera pe aceasta. Bilingvismul pentru un copil poate fi si o povara, si noi ne-am dat curand seama de asta, mult inainte de a sti de dificultatile lingvistice pe care M urma sa le intampine. Romana o vorbeam doar cu Uca si de multe ori cu fiica noastra, Irina, care parasise Romania la 8 ani, la mijlocul clasei a doua primare, si care se exprima perfect atat in romana, cat si in engleza (si care si azi, dupa aproape 30 de ani in Statele Unite, vorbeste o romaneasca aproape fara accent, cu unele mici greseli si anglicisme, desi se implinesc aproape 20 de ani de cand nu mai traieste cu noi si nu mai are prilejul sa vorbeasca romaneste).
M n-avea cum sa banuiasca, cum nici noi nu banuiam, ca-i vom duce mica urna de marmora alba, cu cenusa alba si ea, departe de locul unde s-a nascut si a trait, a suferit si a fost fericit, peste tari si mari, intr-un oras de langa Dunare, la Turnu Severin, in mormantul familiei mele, unde se afla ramasitele pamantesti ale bunicii mele dragi, Elena Burileanu, ale tatalui meu, Radu Calinescu, ale mamei mele, Dora Maria Calinescu (nascuta Vulcanescu), moarta in Franta, in 1995, dar dusa tot sub forma de cenusa, de catre sora mea, Ina, tot acolo, langa Dunare, langa ruinele podului lui Apollodor din Damasc, intr-o tara din a carei limba cunostea doar cateva cuvinte. Tot acolo am vrea sa fie dusa si cenusa noastra, sa fie aproape de a lui.
Am inceput deci, pentru ca asa am simtit, sa scriu acest portret al lui M in limba romana, desi multe din paginile care vor urma vor fi traduse din englezeste. Am multi cunoscuti, putini prieteni aici, de aceasta parte a Atlanticului, dar radacinile mele, ale noastre, au ramas acolo. Si limba romana a ramas limba intimitatii mele, limba de dinainte de exil, limba in care am rostit primele cuvinte si-n care le voi rosti probabil pe ultimele. Stiu ca vorbele romanesti, care-i erau straine lui M si totusi, ca sonoritate, familiare, nu-l suparau niciodata. Era resemnat sa le asculte muzica stranie, pe care uneori incerca s-o intoneze, spunand cu surasul lui frumos-sfios: "paine", "lapte", "mama" si uneori, amuzat, chiar "tata"; si "bun", ignorand cu siguranta antonimul, caci de "rau" venea prea rareori vorba intre noi.
Uneori M se simtea bine inconjurat de sunetele limbii romane: simpla prezenta a oamenilor care vorbeau, fara sa-l solicite, dar si fara sa-l respinga, dimpotriva, incluzandu-l in comunitatea lor, avea ceva odihnitor pentru el. Cu putin timp inainte de moartea lui, a venit sa cineze la noi o veche prietena romanca, Ilinca J. Eram patru la masa, cu M in buna dispozitie in acea seara. La inceput s-a vorbit englezeste, dar, incetul cu incetul, aproape pe nesimtite, M fiind tacut (lucrurile despre care vorbeam nu-l implicau), conversatia s-a prelungit in limba romana. In astfel de situatii, el se scula de obicei de la masa si se ducea in camera cu televizorul in care, peste cateva zile, un fulger din creier avea sa-l doboare si sa-i opreasca respiratia. De data asta - ca si de alte cateva ori, dar nu totdeauna, cand veneau romani la noi si limba vorbita devenea aproape inevitabil romana - M a ramas asezat pe scaunul lui, ascultand parca atent si visator totodata, privindu-ne cu acea bunatate linistita si aproape fericita care-i ilumina ochii dinauntru, neclintit, pentru doua ore si mai bine. Din cand in cand prietena noastra se intorcea catre el, cu delicatete, si-l intreba daca voia sa vorbim englezeste. Raspundea, surazand, negativ. Ii placea sa ne vada gesticuland si vorbind in limba din care el stia doar cateva cuvinte, in limba secreta de care fusese totusi inconjurat din prima copilarie - cand mama Ucai si mama mea, cele doua bunici care fusesera aici cand el avea un an si jumatate sau doi, pentru scurte perioade de timp, i se adresasera firesc in romaneste. Ii placea poate melodia imprevizibila care se tesea din cuvintele necunoscute. Se odihnea oare mintea lui in acest leagan de vorbe intre prieteni, fara sens pentru el, calmante pentru ca, repet, nu ascundeau posibilitatea unor cerinte, solicitari, intrebari, imperative?
Pentru mine, multa vreme, romana a fost o "limba a exilului". Fusese o "limba ocupata" - ideologic si chiar militar - pe care o eliberasem in mine si apoi o luasem cu mine, in exil. Continuam sa scriu pentru mine in romaneste si in primii ani de exil mai scriam si poeme, dar nu ma puteam impiedica sa aud, recitate interior, parca de o straina voce, cuvintele lui Saint-John Perse din poemul Exil: "fruits de cendre de nos veilles". Intr-un jurnal mai vechi (am inceput si abandonat multe jurnale), in romaneste acesta, notam (la 4 aprilie 1981): "...Am ramas pentru cateva zile singur cu baiatul, neastamparat si dulce la trei ani si jumatate; Irina a fost admisa la scolile particulare (Andover, Choate, Exeter) la care a facut cerere de admitere si a plecat cu Uca sa le viziteze... Ma gandesc la substraturile dureroase ale relatiei dintre un tata «batran» si «destarat» ca mine si-un copil «insuportabil» dar fermecator ca M. Cu cat il indragesc mai mult, cu atat «batranetea» mea - fie si numai ca un sentiment abstract - imi apare ca o culpabilitate. La asta se adauga o alta culpabilitate, mai scormonitoare, care e de ordin lingvistic: M vorbeste englezeste - cum e normal - dar aceasta limba nu e, in sensul exact al cuvantului, nici limba lui «materna», nici cea «paterna»... A-i vorbi englezeste lui M, numai englezeste, e pentru mine un soi de subtila tortura, caci sunt tot timpul constient de faptul ca-mi caut cuvintele, ca ma balbai si ma poticnesc, ca fac din cand in cand greseli de gramatica, ca vorbesc cu un marcat accent strain. Si mai e ceva: engleza mea, invatata din carti si din discutii intelectuale, e adecvata mediului universitar in care ma misc, dar extrem de saraca in ceea ce priveste posibilitatile de expresie afectiva, atat de importante cand te adresezi unui copil, copilului tau; si e la fel de saraca in ceea ce priveste limbajul vorbit acasa, in familie, cu expresiile si idiomurile lui. Chiar si cand ii citesc din cartile de copii, pe care le adora, ma impiedic adesea (mai ales in pronuntarea numelor proprii; bunaoara cele din mitologia greaca) si mi se pare ca tonul vocii mele e mereu nepotrivit, fals dulceag si fals vesel, ca glasul meu suna fals in incercarea de a prinde melodiile ascunse ale limbii. Aceasta lipsa a «firescului lingvistic» tocmai in comunicarea cu fiul meu o resimt ca pe-o vinovatie sau, cel putin, ca pe un handicap, ca pe-o bariera greu de trecut. Toate acestea - si multe altele - fac pentru mine parte din cotidianul exilului".
Evident, cand scriam acestea, nu stiam nimic despre ce-l astepta pe M si pe noi. Nu stiam nimic despre mai radicalul, mai durerosul lui "exil" lingvistic, fata de care lamentatiile mele cu privire la limba pierduta nu erau mai mult decat un melancolic rasfat.
VII Varstele lui M
In vara lui 1997, cu cateva zile inainte de ziua lui M (24 august), care urma sa implineasca 20 de ani, scriam in Diary M (traduc din englezeste):
"Lucrul care ma ingrijoreaza cel mai mult este neabatuta, parca ineluctabila inmultire a crizelor lui (seizures), care, desi de mai scurta durata (30-40 de secunde pana la un minut, fata de 3-4 minute acum cativa ani) au devenit in mod evident mai frecvente. (In cursul anului 1997 a avut 46 de atacuri observate de noi, si cine stie cate, poate mai putin intense, neobservate. In 1998, 59.) Mai dese, mai imprevizibile, mai inspaimantatoare.
Dificultatile de expresie s-au agravat si ele. Cand vrea sa spuna ceva isi cauta chinuitor cuvintele si nu le gaseste; le cauta, hemming and hawing, cu aaa-uri prelungite, cu pauze si cu reveniri la acele aaa-uri care ma dor aproape fizic - totul poate lua pana la un minut dilatat de asteptare - pentru ca pana la urma sa poata rosti cateva cuvinte ezitante, adeseori fara vreo legatura gramaticala sau logica si deci incomprehensibile. Contextul a ceea ce vrea sa comunice e clar in mintea lui (asta se vede pe fata lui mirata ca noi nu-l intelegem), dar mesajul nu trece, ramane ininteligibil. Ceea ce vrea el sa spuna e desigur ceva nu prea complicat si, spre a-l ajuta, noi incercam sa ghicim, dar raspunsurile noastre la ghicitorile lui verbale involuntare sunt mai totdeauna alaturi si el, frustrat, se da batut, saracutul, recurgand la formula lui de renuntare iritata «Never mind! Never mind!» («N-are nici o importanta!»). Cand, rareori, ghicim ce-a vrut sa spuna i se pare perfect normal. El pare a crede ca interlocutorii lui, mama si tatal lui, dar si ceilalti, ii cunosc foarte bine intentia, stiu foarte bine ce se chinuie el sa spuna, si-n mod inexplicabil se prefac ca nu-l inteleg, caci mintea lui e o carte deschisa pentru toata lumea. Daca el sufera intr-adevar de acea «cecitate mentala» («mindblindness») de care vorbesc psihologii clinici (voi reveni asupra acestui subiect), de acea imposibilitate de a «citi» plauzibil mintile celorlalti, de a le atribui intentii, pareri, inclinatii si credinte, in functie de contextul social care pentru el ramane invizibil, la fel de adevarat ar fi, in cazul lui M, si sentimentul opus ca mintea lui e transparenta, ca gandurile lui pot fi «citite» de ceilalti, ca pot fi vazute direct, ceea ce ar face limbajul, atat de laborios pentru el, cu totul inutil.
Cel putin in ceea ce-l priveste, caci ii place enorm sa i se vorbeasca, sa i se povesteasca intamplari reale sau imaginare, pe care el le asculta cuminte, mai ales cand ii sunt spuse in limba colocviala, zilnica. Naiv, el pare a-si imagina deci ca noi stim ce gandeste el si «Never mind!»-ul lui de cedare exasperata, indreptat impotriva noastra, pe noi ne indurereaza, ca un repros. Continuam deci sa ghicim si, cum spuneam adineaori, avem rareori, poate din pura intamplare, succes: printr-un proces deductiv/speculativ complicat, pentru ca nu avem la dispozitie nici un clou extern, nici un cadru de referinta comun, nici o pista. Daca lui ii e greu, poate imposibil sa ne «citeasca», si noua ne e la fel de greu sa-l «citim» pe el. Ceea ce e clar e ca el ne iubeste - e falsa parerea raspandita ca oamenii cu autism n-au sentimente - si ca noi il iubim, poate altfel decat el, dar la fel de mult. Anul trecut el a insistat sa se inscrie la universitate si, cu meditatori privati si ajutor constant din partea noastra, a reusit sa ia doua cursuri (unul pe semestru) si sa treaca examenele finale, cu un «B» la compozitie engleza si cu un «C+» la cursul introductiv de calcul integral (talentul lui la matematica in scoala primara si medie s-a dovedit limitat; sau s-a produs o involutie?). Aceste cursuri, desi n-a profitat de ele intelectual, i-au facut mult bine ca simple moduri de a-si petrece timpul - si ma refer mai ales la timpul «social» petrecut cu meditatorii lui, studenti buni, intelegatori, rabdatori, care veneau acasa de doua-trei ori pe saptamana si pe care M ii astepta totdeauna cu o bucurie infrigurata.
Ii place mult sa fie cu oameni care-l ajuta, care-i explica, si care sunt blanzi cu el: in astfel de imprejurari isi da toata silinta, isi concentreaza atentia si, ce-i mai important, intelege. Intelege chiar foarte bine, dar numai pentru scurt timp, dupa care uita, asa ca rezultatele acestei munci - a labour of love pe timpul cat se desfasoara - sunt nule. Pentru el munca nu are scopuri mai indepartate (viitorul nu exista pentru el decat ca un neviitor, un lucru la care nu trebuie sa te gandesti, la care e chiar periculos sa te gandesti), n-are nici o semnificatie, decat ca un mod de a umple satisfacator un timp care altfel ar fi gol, anxios, fara rost; munca e pentru el un fel de scop in sine; e efemera si nu lasa urme. M traieste aproape exclusiv in prezent si trecutul cade repede si cu putine exceptii daca nu in uitare, intr-o memorie cetoasa, un spatiu in care numai cu un far foarte puternic (o maieutica speciala a reamintirii, pe care noi, parintii lui, o practicam destul de des) poate regasi cate o amintire izolata: «A! Da! Acum imi amintesc!».
De doi ani lucreaza (trei dupa-amieze pe saptamana) la un centru al universitatii care trimite chestionare elevilor din clasele superioare ale scolilor din Indiana, mai exact celor din familii cu un venit mic, oferindu-le burse la colegiu cu conditia ca ei sa-si ia diploma de studii liceale la timp. Acolo M claseaza alfabetic dosare, operatie anevoioasa si plicticoasa cand e vorba de teancuri de sute si sute de dosare care sosesc mereu cu posta, dar el o executa cu o minutioasa precizie, care e pretuita de colegii de lucru, mai ales tineri studenti platiti, ca si el, cu ora. Acestia stiu de handicapul lui si se poarta bine cu el, il trateaza ca pe un om «normal», glumesc cu el, se amuza sincer de glumele lui stranii, au multa afectiune pentru el. In aceasta atmosfera el se simte cat se poate de bine, chiar fericit. Dupa spusele colegilor are acolo mai putine dificultati de vorbire si asociatiile lui neasteptate, de tipul comicului absurd (dar care pentru el au poate o logica secreta), produc o voie buna generala de care se bucura si el. Unele din glumele lui sunt poate de tipul celei prin care i-a raspuns doctorului Leventhal de la Chicago, cand l-am dus acolo in 1989, si care mi s-a intiparit indelebil in memorie: «Cand e ziua ta?», l-a intrebat doctorul. El a raspuns: «7+5+20-6-2 august» (adica foarte exact, dar ocolit, 24 august).
M pare a avea simultan mai multe varste, adica pare a fi atins mai multe niveluri de dezvoltare, toate insa ramase in urma fata de ceea ce ar fi de asteptat de la un tanar de 20 de ani. Varsta lui emotionala este de patru-cinci ani, poate chiar mai putin - si as spune ca acesta e «miezul» varstei sale, sursa inocentei si a misterioasei sale fragilitati. Asta ar fi explicatia faptului ca se simte cel mai bine in compania copiilor mici, cu care e gata sa se joace, bucurandu-se de prezenta lor, de gesturile lor stangace, de rasetele si de mirarile lor, mirat el insusi; cand vine cineva la noi cu un copil mic in vizita, M se repede in camera unde-si tine enorma colectie de animale de plus si le aduce unul cate unul asezandu-le in fata copilului; manipuleaza cate o maimutica-papusa si apoi o ofera; sau, uneori, cade intr-o stare contemplativa si se uita in tacere la celalalt copil, ca fascinat; daca e vorba de un prunc, dormind in caruciorul lui, tot asa, fascinat, poate ramane nemiscat cu ochii pironiti la el, uitand de timp. Nu-si da seama in astfel de situatii de inadecvarea pe care o reprezinta un tanar bine facut, inalt, de 20 de ani, punandu-se in genunchi in fata unui copilas uimit si incercand sa-i atraga atentia cu o jucarie. Varsta lui sociala e aceea a unui pre-adolescent, pasionat de sporturi, de cele pe care le poate urmari la televiziune si despre care poate citi apoi in ziarul local sau in USA Today; limbajul sportiv il poseda aproape la perfectie si poate discuta competent cu orice amator de sporturi - de la cele mai populare (baseball, fotbal american, basketball, tenis si pana la cele care atrag o audienta mai limitata, cum ar fi hockey pe gheata sau soccer, cum se numeste aici fotbalul european).
Corespunzator aceleiasi varste, el citeste, foarte rar de altfel, numai carti pentru copii si tineret sau cate o biografie a unui sportiv celebru. Varsta lui sexuala e de asemenea in stadiul pre-adolescent, in care preocuparile sexuale sunt daca nu absente, marginale si inobservabile (Freud nota si el golul dintre sexualitatea infantila atat de intensa pana spre varsta de 5 ani si retrezirea libido-ului in adolescenta). M are cateodata - foarte rar - polutii in somn, dar e altfel complet dezinteresat in materie sexuala. E de o castitate angelica. Cat de intensa va fi fost sexualitatea lui infantila nu stiu, dar tind sa cred ca medicamentele pe care le ia de mai mult de sase ani i-au slabit impulsurile sexuale. Varsta lui mentala se apropie de 16-17 ani, cand e atent si vrea sa inteleaga ceva - intelege bine dar, cum spuneam adineaori, uita repede. In afara de «mentorul» lui din anii de la Harmony, Phil Wheeler, singurul lui prieten e tot Julian Eaton, care emotional trebuie sa aiba aceeasi varsta de 4 sau 5 ani, desi in toate celelalte privinte e foarte deosebit de M, si ar putea fi luat drept un tanar (are 18 ani) ca oricare altul. In total contrast cu M, Julian e un bun vorbitor - fluent, rapid, cu o limba colocviala vie si colorata de expresii idiomatice. As spune chiar ca Julian e un vorbitor persuasiv: nu de mult fusese angajat ca salesman cu bucata de o firma care comercializeaza cutite de diferite tipuri, de calitate si foarte scumpe. Cand a venit la noi, cu o geanta plina de cutite cu lame stralucitoare, i-am sugerat sa ne demonstreze "his sales pitch", felul cum face reclama marfii sale, cum ii convinge pe cumparatorii potentiali sa se decida sa cumpere, si am fost atat de impresionat de spectacolul pe care l-a dat incat am cumparat pe loc doua cutite de bucatarie care costau de zece ori mai mult decat cele din magazinele obisnuite si de care nu aveam nevoie. De multe ori ma intreb: cum poate un baiat atat de articulat ca Julian (articulat, dar poate nu foarte inteligent) sa petreaca ore si zile in sir cu M. Cum poate el sa vina cu automobilul de la Chicago, 220 de mile, la Bloomington spre a petrece un weekend cu M? (M nu conduce si nu poate primi permis de conducere din pricina epilepsiei sale; dar ma indoiesc ca ar putea conduce chiar daca n-ar avea-o.) E un mister pentru mine. E adevarat ca Julian are si el autism sau sindromul lui Asperger, dar e mult mai avansat in dezvoltarea lui decat M, mult mai sofisticat socialmente. Probabil, imi spun, in ciuda tuturor abilitatilor lui sociale aparente, Julian a ramas la varsta emotionala a lui M.
Afectiunea care-i leaga nu poate fi explicata altfel, cum nu poate fi explicat altfel faptul ca Julian nu are alti prieteni - prieteni in adevaratul inteles al cuvantului, spre deosebire de amici - printre colegii lui de varsta. Interesant, nici el nu pare a avea vreo preocupare pentru femei, pentru relatii romantice sau erotice. Copilul secret din Julian e bine ascuns, mult mai bine decat al lui M, dar e nu mai putin real. Al lui M se da de gol, foarte serios in naivitatea lui, de cum are prilejul; el rareori surade, cum surade celalalt M, mai varstnicul. Asta-vara l-am luat la Paris, sa-si cunoasca familia de-acolo, pe sora mea, Ina, si pe sotul ei, Petre, ca si pe fiica Inei, Claudia, maritata cu avocatul Jean-Pierre Ghestin, si mama micutului Edouard, nepotul si finul meu in varsta de 16 luni, si, deci, un fel de nepot al lui M. Am fost cu totii in micul parc Chateaubriand de langa 13 Boulevard Raspail, unde locuiesc Ghestinii si de unde se poate vedea frumoasa casa veche unde a locuit scriitorul aristocrat. Erau si alti copii acolo si M a fost pur si simplu entuziasmat si fara intarziere a inceput sa se joace in nisip, cu o fata la fel de serioasa ca la lectiile de algebra, cu o lopatica si caldarusa, care apartineau lui Edouard. Uca si eu ne-am simtit cam stanjeniti. Alta data, cand ne-am dus in trei (Uca, M si eu) sa facem o plimbare in Bois de Boulogne, am intrat din curiozitate in Jardin d'acclimatation, un parc de distractii pentru copii, un fel de mosi, cu trenulete, cu poney, cu labirinturi cu oglinzi deformatoare si alte asemenea puncte de atractie. Era o duminica dimineata si toti oamenii din parc erau parinti sau guvernante cu copii de sub 12 ani. M a fost pur si simplu fericit. «Gradina asta e pentru copii mici», i-am spus eu lui M, incercand sa-l conving sa iesim si sa ne indreptam spre parcul Bagatelle, faimos pentru florile lui si in plin sezon pentru trandafiri. Imposibil. M se simtea in elementul sau.
Despre Julian, Phil Wheeler imi spunea acum cateva zile cand a fost pe la noi: «Julian n-are nici cea mai vaga idee de ce se intampla in lume; e exact la fel de dezorientat cum eram eu inainte de a mi se pune diagnosticul de autism; nu intelege ca nu intelege si nu stie cand face ce se cuvine si ce nu se cuvine. E total "ratacit"». Subintelesul: M macar intelege ca nu intelege. E poate forma lui de «intelepciune».
Ceea ce ma nelinisteste, cum am mai spus, e mai putin autismul lui (cu care am inceput sa ne obisnuim), cat incontrolabilele lui crize de epilepsie, si medicamentele pe care le ia ca macar sa le rareasca si care nu pot sa nu aiba efecte secundare daunatoare. Chiar alaltaieri a avut doua, una dimineata devreme, in somn (nu prea intensa, a durat numai 30 de secunde), cealalta seara, curand dupa ce s-a bagat in pat, pe la zece fara cinci, foarte obosit dupa o zi la Indianapolis cu colegele de la centrul universitar unde lucreaza (Mary Anne, Amy, Courtney, Heather), pentru a pune ordine intr-o gramada de dosare de la bransa Centrului care e locata la IUPUI (Indiana University-Purdue University din Indianapolis). A doua zi l-am intrebat daca in timpul drumului, poate la intoarcere, dupa o zi plina, fusese foarte obosit. Voiam sa notez exact ce spune. «M-am simtit obosit in timpul drumului» mi-a spus, usor suspicios. «Scrii, sau ce faci? Nu, nu cred ca am adormit». (El stie ca atacurile survin in somn.) «Am stat asa» - si s-a intins pe canapeaua din camera cu televizorul, cu ochii doar pe jumatate inchisi. Dupa aceea a deschis ochii si am stat de vorba. «Scrii toate astea ca sa i le arati doctorului Wisen? Nu-i arata. Poate e adevarat, poate nu, nu stiu». I-e frica sa nu ajunga doctorul la o concluzie gresita sau exagerata? El face orbeste ce-i spune doctorul, figura suprema de autoritate, si n-ar vrea sa-l induc in eroare. Poate ca e adevarat, poate ca nu. Pentru M adevarul trebuie sa fie adevarat in sensul cel mai strict al cuvantului. Detesta minciuna. Nu vrea ca lucrurile despre care nu e sigur sa treaca drept adevarate. Sa fi avut totusi o criza (probabil usoara) in microbuz, pe care nimeni n-a observat-o si de care el insusi nu si-a dat seama, sau si-a dat seama doar pe jumatate si vrea s-o ascunda?
Intre timp am fost la doctor, care credea, in urma raportului nostru, ca vede o anumita deteriorare a conditiei lui M. Rezultatul unei electroencefalograme nu era bun. Un MRI (test de rezonanta magnetica), luat la cateva zile dupa aceea, era inconcludent. I-am vorbit doctorului de ideea de a-l duce pe M la National Institutes of Health si el a fost de acord. Va trimite chiar el encefalograma si MRI-ul doctorului Theodore, seful clinicii de epilepsie de la NIH. M a fost integrat intr-un protocol si vom merge la Washington in septembrie sau octombrie." (Programarea avea sa fie de fapt pentru noiembrie.t)
* Bettelheim, supravietuitor al unei astfel de experiente, o proiecta in lectura simptomelor autismului infantil si-si articula teoria folosind conceptele psihanalizei. Astazi, aceasta teorie, care-i vede simbolic pe parintii unui copil autist ca pe niste calai nazisti, fie si doar la nivelul inconstientului, e unanim respinsa in lumea medicala. Lectura cartii lui Bettelheim mi-a facut mult rau, cu atat mai mult cu cat atunci cand am citit-o nu stiam mai nimic despre autism.
