Pe aceeași temă
Doua premiere pentru distributia de film din Romania au avut loc de curand: un film de Peter Greenaway si unul de Otar Iosseliani. Nici unul din cei doi regizori nu a avut vreun alt film distribuit in salile romanesti pana acum (poate Iosseliani, in anii ’60), deci aparitia lor pe ecrane (distribuitor Clorofilm) poate fi considerata un eveniment.
Riscul distribuitorului, in cazul lui The Pillow Book/Cartea de capatai (1996), de Peter Greenaway, e dublu: pentru ca filmul e destul de vechi (10 ani) si pentru ca se adreseaza, in principiu, unui public restrans. Nu are nici un rost sa-l povestesc - cine nu e familiarizat cu universul lui Greenaway il poate descoperi acum, iar satisfactia va fi maxima. Cu atat mai mult, cu cat The Pillow Book e unul din cele mai bune filme ale regizorului - pictor la origine, iar jonglarea cu ecranele si jocurile de imagine sunt absolut coplesitoare. Un film-bijuterie, care nu trebuie ratat cu nici un pret.
Diametral opus fata de sintagma "flamboaiant" e Lundi matin/Luni dimineata (2002), al regizorului georgian, naturalizat francez, Otar Iosseliani. Dar i se poate foarte bine atribui caracterizarea de "nebunesc", pentru ca universul absurd (impanat din belsug cu umor sec) chiar asta e: nebunesc. Iosseliani e unul din cei mai importanti regizori din fosta URSS - a trait si filmat in Georgia sovietica pana prin anii ’70. A turnat apoi in Italia, iar acum traieste in Franta. Ceea ce e remarcabil e faptul ca a purtat cu el propriul univers peste tot si a pastrat acelasi stil. Nici Lundi matin n-are rost sa fie povestit - umorul transcende povestea si se instaleaza in imagine - in decoruri, in personaje, in grimase, in reactii... O retrospectiva Iosseliani a avut loc acum vreo 10 ani, dar acesta e primul film al regizorului distribuit in sali (cel putin dupa foarte mult timp). Si nu trebuie ratat!
O alta premiera (cel putin la fel ca in cazul filmului lui Iosseliani - dupa foarte multi ani) e penultimul film al lui Jacques Rivette - Va savoir/Cine stie?, cam lung, dar care te tine totusi timp de 2 ore si jumatate. Jeanne Balibar - o actrita franceza mai putin cunoscuta - face un rol foarte OK aici. Filmul fusese proiectat si-n Sarbatoarea Filmului Francez in 2002, iar ultimul film al sau - Histoire de Marie et Julien - a fost prezentat in toamna trecuta, in cadrul Saptamanii Eurimages, la Bucuresti si Cluj. Chiar daca Va savoir e ceva mai vechi, distributia unei pelicule de Rivette in salile romanesti e un eveniment si o raritate.
Alte cateva filme ce n-ar trebui ratate au iesit in cinematografe in ultimul timp. Unul din ele e Open Water/Teroare in larg (2003), de Chris Kentis. E un independent american cu buget foarte mic - genul de film extrem de eficient, care cu un minimum de mijloace reuseste sa produca un maximum de efect. Totul rezida in gradarea tensiunii. E vorba, pe scurt, de doua personaje uitate in ocean in urma unui tur de scufundari intr-un recif de corali. Riscul de a cadea in monotonie e foarte mare - imaginati-va un film a carui actiune se petrece in proportie de 90% in largul oceanului, cu un tip si-o tipa in apa... Tocmai aici intra in joc priceperea regizorului, care face din film nu doar unul neplicticos, ci unul care te tine cu respiratia taiata timp de 80 de minute. Excelent!
Tot independent, dar australian, e Somersalut/Saritura (2004), regia Cate Shortland. E cronica unei cautari - cautare de sine si cautarea iubirii, cautare de putina afectiune si caldura. O tanara care pleaca de acasa si merge intr-un orasel pierdut printre ferme si care se tot indragosteste... Incearca sa construiasca relatii, sa se ataseze de oameni, dar de fiecare data nimereste intr-un joc absurd de imprejurari (aproape kafkian) si pierde tot. Filmul e remarcabil ca atmosfera - dezolanta, cu speranta spulberata de fiecare data cand apare, cu o fata in cautare disperata de afectiune din partea semenilor. Si surprinzator de bine jucat de cei doi tineri din rolurile principale - Abbie Cornish si Sam Worthington.
Un film "de actorie" e Les Sœurs fachées/Eu si sora mea (2003), de Alexandra Leclère. Asta gratie a doua mari actrite franceze - Isabelle Huppert si Catherine Frot. Filmul e foarte bun prin cele doua interpretari si analiza relatiilor dintre cele doua surori. E acel gen de film aplecat pe analiza tipologiilor, lucru care-i reuseste foarte bine. In rest - o destul de pertinenta comedie de moravuri si o satira la adresa ipocriziei pariziene.
Broken Flowers/Flori frante (2005) e marele premiat al juriului de anul trecut de la Cannes. E unul din cele mai bune filme ale lui Jim Jarmusch, ingenios si original prin constructia anti-policier pe care o propune. Daca intr-un film cu detectivi (sau politist) pistele se restrang pe masura ce actiunea avanseaza, aici se intampla tocmai invers: posibilitatile sunt cu atat mai numeroase, cu cat investigatia continua, iar ipoteza suplimentara din final - la fel de perfect valabila ca oricare dintre precedentele - e un fel de cireasa de pe tort (sau colac de pe pupaza, cum vreti s-o luati). Pe scurt, nu e vorba despre vreun film cu detectivi propriu-zis, ci despre un barbat bogat si dezabuzat (excelent Bill Muray, inca si mai perplex ca-n Lost in Translation) care pleaca in cautarea unui presupus copil rezultat in urma uneia din multele implicatii amoroase pe care le-a avut in trecut, copil care acum ar avea vreo 19 ani. Cu siguranta unul din cele mai implinite filme ale regizorului, cu aceeasi lipsa de reactii din partea personajelor, aceeasi senzatie de usor absurd pe care o lasa in urma si cu care a facut cariera. Acesta e al doilea film al lui Jarmusch distribuit in Romania (dupa Ghost Dog).
