Pe aceeași temă
Din lectura acestui palimpsest, Ioana Pârvulescu intenţionează să decupeze atât o poetică a operei caragialeşti, cât şi un profil de autor. Mai mult decât atât, scriitoarea şi-a construit propria carte în forma unui palimpsest, ca un obiect de artă. Cartea ei încorporează atât în interiorul eseurilor, cât şi în capitolele de la finele cărţii, Anexe şi „Caragialesc“ (Titluri, Teme şi tonuri, Stupidităţi, Vorbe, Nume) şi D΄ale presei (Contraziceri, calomnii, zvonuri; Nenorociri, Polemici şi adjective, Medicină, Ştiinţă, Literatură, sport, modă; Ieri şi azi; Presa despre ea însăşi; Caricaturi; Reclame, anunţuri; Istorie), lumea ziarului din vremea lui Caragiale, fragmente faximilate care fac din ziar o prezenţă materială, rama unei opere care nu încetează să ne uimească. De altfel, eseul de faţă are un preambul în volumul În Ţara Miticilor, volum care sondează o mitologie a unei urbanităţi specifice epitomizate de acest personaj emblematic care stă în centrul lumii caragialeşti: Mitică.
Exegeza operei lui Caragiale are câteva „momente“ foarte importante, serie în care Ioana Pârvulescu se înscrie prestigios. Un astfel de moment nu aparţine criticii propriu-zise, ci filmului, şi anume, De ce trag clopotele Mitică? al lui Lucian Pintilie, film terminat în 1981, dar interzis în Epoca de Aur căreia îi semnala sunetul de tinichea. Edificând o sinteză a operei caragialeşti centrată în jurul piesei D΄ale carnavalului, regizorul realiza unitatea operei comice cu cea tragică, a tragediei cu farsa, a comicului cu absurdul, într-un context politic faţă de care punerea sa în scenă releva accente critice cu un ludic asumat până la procedeul postmodern care te lăsa să vezi ceva din resorturile maşinăriei cinematografice. Ioana Pârvulescu refuză clar acest tip de demers al reactualizării operei, al relecturii care face din Caragiale „contemporanul nostru“ - este evocată în acest sens lectura shakespeariană a lui Jan Kott. Ca istoric literar, Ioana Pârvulescu merge tocmai în direcţia opusă, mai dificilă, a recuperării unei lecturi originare. Acest demers reclamă o familiarizare cu lumea în care trăieşte Caragiale, România fin de siècle, iar într-un mod mai restrâns cu lumea profesiei sale, una de maximă expunere publică, lumea presei din vremea lui Caragiale. Din perspectiva jaussiană a teoriei receptării, Florin Manolescu realiza în excelenta sa carte, Caragiale şi Caragiale, o analiză a jocului cu mai multe strategii al scriitorului şi felul în care acesta se conecta la propriul său public. Ioana Pârvulescu încearcă să configureze portretul robot al lectorului de ziar privind ziarul ca pe o formă aparte de socializare, nouă la vremea ei, adică modernă, în măsură să modeleze comportamente, să genereze reflexe mentalitare, construind un spaţiu public mult mai complex şi realizând ceea ce Internetul a făcut astăzi, o formă avansată de sincronizare, o reţea mediatică. În centrul acestei reţele se află acest dispecer căruia îi incumbă misiunea esenţială de a filtra şi a face să circule informaţia: ziaristul. Figură ludică şi versatilă a modernităţii, ziaristul este un nod de reţea şi parte a unei noi „puteri“: Presa. Alexandru Călinescu s-a interesat de Caragiale pe coordonatele activităţii sale publicistice, urmărind, mai degrabă într-un chip poststructuralist, acest tip de afiliere în Caragiale sau vârsta modernă a literaturii. Un alt moment la care cartea Ioanei trebuie raportat este rafinata analiză a lui Liviu Papadima din Caragiale, fireşte, care propune o foarte îndrăzneaţă ipoteză, Caragiale precursor al modernităţii, dacă nu cumva chiar primul nostru modern, scoţându-l pe Caragiale în afara sacrosanctei paradigme călinesciene a celor patru mari clasici.
Autoarea nu-şi propune să facă din Caragiale un modern, deşi aş zice că reuşeşte fără să vrea, ci să-l redea pe Caragiale timpului său pentru a putea fi mai uşor înţeleasă actualitatea lui. Întrebarea esenţială este de ce opera sa a părut perisabilă, ocazională, tributară momentului, de ce atâţia critici valoroşi
s-au înşelat în predicţiile lor sau, altfel spus, de ce a rezistat Caragiale celui mai coroziv element, Timpul? Răspunsul găsit este dublu şi, fără a face apel la sofisticate teorii ale lecturii, Ioana Pârvulescu realizează o frumoasă demonstraţie a inadecvării sau, mai precis, a lacunelor lecturii noastre, care pierde din vedere aluzii, detalii semnificative, mai precis, un context foarte clar trasat cititorului de atunci. Se pierde din vedere tocmai acel element de cotidianitate indispensabil lecturii originare care o făcea mai tranzitivă, mai riguros ţintită. Într-un fel, sugerează Ioana Pârvulescu, cititorul lui Caragiale este deopotrivă cititorul gazetelor; cele două tipuri de lectură devin aici aproape gemelare, cititul gazetei constituind un impuls nu doar al personajelor surprinse in actu, ci şi un impuls al edificării operei şi, implicit, unul al lectorului ei ideal. Opera sa a apărut contemporanilor lui Caragiale făcută din acelaşi material cu cel al gazetelor, cel mai impur dintre materiale. În opinia Ioanei Pârvulescu, modernitatea lui Caragiale consistă în confecţionarea operei tocmai din materialul cu cele mai reduse resurse de poeticitate, cel puţin în codul estetic al vremii – „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este ziarul“. Cu alte cuvinte, „curajul lui Caragiale“, adică modernitatea sa, constă în lărgirea limitelor esteticului într-o perioadă extrem de conservatoare cu privire la experimentul literar.
Gestul estetic al lui Caragiale nu a fost sesizat în toată amploarea lui, deşi, crede Ioana Pârvulescu, el are semnificaţia unui gest avangardist avant la lettre pe aceeaşi linie cu cel al lui Urmuz din Pagini bizare. Fără a forţa limitele estetice ale termenului de avangardă, care îşi are propriul context istorico-literar, analogia mi se pare inspirată şi fecundă în consecinţe. Nu a mai fost sesizat faptul că nu doar Caragiale specula estetic materia vilă a ziarelor, iar Ioana Pârvulescu oferă o paralelă spectaculoasă între Dostoievski şi Caragiale privitoare cel puţin la un „moment“ consacrat din opera acestuia din urmă.
Apropierea de Dostoievski nu este doar formală şi nici întâmplătoare. La rândul său, romancierul rus utilizează lumea ziarului ca o oglindă strâmbă sau, mai precis, înşelătoare a realităţii, iar episodul Bubico îşi găseşte un analogon interesant în romanul Idiotul.
Ce anume face totuşi diferenţa faţă de lumea gazetelor? Ce anume conservă acest univers caragialesc şi ni-l redă abolind timpul ca pe un moment aproape prezent? Ce anume conferă prospeţime acestei lumi îndepărtate? De ce Caragiale se află permanent în actualitate? Sunt întrebări cărora contemporanii sau cei apropiaţi de momentul Caragiale nu le-au găsit răspunsul, luându-l ca model pe Eugen Lovinescu, emblematic pentru revizuirile descalificante, pentru reajustările procustiene ale unei întregi critici. La această întrebare, Ioana Pârvulescu dă un răspuns indirect, comparând opera lui George Ranetti cu cea a lui Caragiale, ambele folosind acelaşi repertoriu de clişee, tipizate caracteriologice, „situaţiuni“, ceea ce conduce la Ranetti la redundanţe artificiale ale punerii în scenă a lumii gazetei, iar la Caragiale la momente pline de miez. Unde stă atunci diferenţa? „În geniu, monşer!“, ar răspunde poate percutant-ironic Maestrul, altfel spus, într-o formă de estetizare care scapă formulei, a cărei alchimie estetică are acel element magic care transformă materialul impur al gazetei în aurul spagiric al comediilor, schiţelor şi momentelor. In nuce, găsesc în cartea Ioanei Pârvulescu premisele unei teze mult mai curajoase, aceea de a transcrie modernitatea cu literele zeţarilor întipărite cu cerneală „simpatică“ şi empatică în gazetă. Ioana Pârvulescu a scris o carte minunată, densă, provocatoare, cu o eleganţă care îi caracterizează deopotrivă scriitura şi personalitatea. Ca un sâmbure, eseul concentrează fiecare ramură, fiecare frunză a ceea ce poate fi o cercetare arborescentă, de mare amploare. Eu, unul, o aştept! //
// IOANA PÂRVULESCU
// Lumea ca ziar. A patra
putere: Caragiale
// Humanitas, Bucureşti,
2011
